Toamna pe ulita in Holbav si un loc secret in Moeciu (shhhh)

19-20 octombrie 2013

În fiecare an la jumătatea lunii octombrie alegem o tură în care să ne bucurăm de culorile de toamnă la maximă intensitate. De data asta am ales un loc în care voiam să ajung de foarte multă vreme, chiar dacă nu se încadrează chiar la categoria „munte”, ci mai degrabă „dealuri” :) Dar ne-am ocupat noi să facem weekendul să semene cât mai mult cu o tură pe munte.

Acest loc magic se numeşte Holbav, şi de fapt toate dealurile cuprinse între Măgura Codlei şi Piatra Craiului, care parţial s-ar putea zice că fac parte din Munţii Perşani, oferind prin poziţionarea lor perspective spectaculoase înspre Bucegi şi Piatra Craiului. Ba dacă eşti norocos sau ştii unde să te duci, poţi trage cu ochiul şi spre o bucăţică din Făgăraş şi Iezer.

Weekendul a fost unul cu totul şi cu totul deosebit, din foarte multe punct de vedere, şi voi încerca să nu uit niciunul, pentru că amintirea nu ar fi completă fără toate elementele.

În primul rând a fost prima tură pe care am făcut-o cu Irina, verişoara mea dragă, şi Adrian, pe care mă bucur mult că am reuşit să îi duc într-un loc liniştit care le-a plăcut mult, total diferit de nebunia din New York cu care sunt ei obişnuiţi.

Astfel în formulă de 4 am pornit sâmbătă nu foarte de dimineaţă spre Poiana Mărului, după care am făcut dreapta spre singura pensiune aflată cât de cât aproape de Holbav, unde aveam făcute rezervări.

Pe drum am avut o surpriză foarte plăcută, pentru că am constatat că drumul DN73A a fost oarecum reabilitat şi nu mai este plin de gropi una lângă alta aşa cum l-am găsit acum câţiva ani. Acum, deşi nu este reasfaltat, se putea circula cu viteză normală pe el.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre drumul din Păltin spre Holbav, care a fost o reală aventură. Din punctul în care se termină asfaltul, am avut de îndurat vreo 5 km de drum forestier într-o stare nu tocmai bună, dar nu e ca şi cum nu ne aşteptam la treaba asta.


Vizualizare hartă mărită

Fiindcă plouase destul de mult în zilele precedente, am întâlnit pe drum şi bălţi foarte mari, late cât tot drumul, în care ne-am băgat cu totul, noroc că avem garda destul de înaltă. Dar oricum, drumul e destul de ok cam pentru orice maşină în principiu.

Sâmbătă după-amiază am ales să facem o plimbare pe partea stângă a drumului (pe partea cu Măgura Codlei adică) până la apus, urcând pe o coamă şi coborând pe o alta. În fine, astă era planul cel puţin :)

Timp de 3 ore ne-am bucurat la maxim de peisaj şi surprizele nu încetau să apară la fiecare pas. Cam de la fiecare casă… se mai ivea una :) În general erau câini care ne lătrau preventiv (care de regulă se calmau când începeam să vorbim cu ei), aici e ca şi cum ai merge pe un munte cu foarte multe stâne, pentru că fiecare casă este izolată şi fiecare are câini care trebuie să o păzească. Am avut o dată şi o surpriză mai puţin plăcută cu un câine care avea toate intenţiile să ne capseze, şi m-am cam speriat, însă până la urmă am scăpat teferi.

În rest, toate surprizele au fost din cele mai plăcute. La una dintre case, observ la un moment dat un iepure. Zic, uaaaau, ia uite, un iepure. Nu fac doi paşi în plus că mai apare unul. Woooow, ia uite, DOI iepuri! Ce tare!! Mă miram atât de tare pentru că aici în primul rând nu prea există garduri. Puţine case au gard, şi dacă au, de regulă e mai mult de formă. Dar aici cel puţin, la casa aceasta, nu era deloc gard. Iepurii erau liberi pe iarbă.

În fine, DOI iepuri, wow, ce frumos, ce extraordinar, mai fac doi paşi… încă un iepure, şi apoi încă unul, ş-ÎNCĂ unul, ş-încă….. până când pierd numărătoarea. Cred să fi fost vreo 10 cel puţin.

Iniţial, mergând pâş pâş, au continuat să ronţăie la iarbă în linişte, dar pe urmă au început să ne simtă şi atunci să vezi viteză! Unul câte unul o zbughea deodată mâncând pământul în direcţia opusă nouă, fără să stea prea mult pe gânduri. Degeaba le explicam noi că nu le facem niciun rău :P

 

La polul opus, suntem la un moment dat întâmpinaţi de o trupă de 5 pui mici şi pufoşi de Fox Terrier care efectiv au tăbărât pe noi. Atâta de dornici de joacă şi zurlii erau că se urcau direct pe noi, ne trăgeau de fes, ne molfăiau mănuşile… pe mine m-au şi dărâmat la pământ de cum stăteam cumva pe vine să îi filmez. Aşa de tare dădeau din coadă şi se bucurau încât mă mir că nu îşi luau zborul de pe loc :))

Au fost deliciul zilei, aşa de tare ne-au plăcut şi ne-au umplut de energie că îmi venea să fur unul şi să-l iau acasă.

Coştila, Bucşoiu şi Vf. Omu (dacă daţi un mic zoom se vede şi piatra de lângă cabană :)

Dar luându-ne ba cu joaca, ba cu iepurii, ba cu căluţul prins spre apus, ba cu vaaaai, dar ce lună plină frumoasă.. ne-am dat seamă că… hopa… s-a făcut noapte. Aşa, pe nesimţite. Şi noi habar nu aveam unde eram, că doar niciunul dintre noi nu mai fusese pe acolo. Bine, ştiam în mare unde eram, şi nu mai aveam mult de coborât până jos la drum, dar pierdusem un pic „poteca” şi fiind întuneric, habar nu aveam pe unde trebuia să o luăm.

Noroc că nu am uitat frontalele. Ni le-am pus pe cap şi… hmmm… dar nu luminează prea tare. Ups. În fine, suficient cât să vedem pe unde călcăm. Însă după vreo 2 încercări eşuate, nu prea mai ştiam ce direcţie să mai apucăm. Până la urmă ne-am îndreptat spre o casă (spre care nu voiam să mergem iniţial că deja ne lătra câinele lor de la o poştă), am strigat tare „bună seara” ca să iasă cineva înaintea noastră, şi am rugat-o pe doamna ieşită să ne spună pe unde să o luăm. Din păcate nu am coborât chiar unde voiam eu, ci la şcoală, însă măcar ştiam unde suntem faţă de maşină, aşa că după vreo 15 minute de mers pe jos pe drumul principal, am ajuns într-un final şi la maşină, încheind o primă plimbare pe dealuri plină de surprize şi aventuri de toate felurile.

Seara am petrecut-o la pensiune, unde condiţiile sunt foarte bune, însă preţurile… cam umflate. Bine, greşeala a fost a mea, pentru că nu am întrebat din prima cât o să ne coste mâncarea, şi ne-am trezit a doua zi când a trebuit să plătim tot că e cam de 2 ori mai mult decât ar trebui.. dar na, învăţătură de minte. Nu are rost să intru în foarte multe detalii acum, însă cert e că pe lângă umflarea preţurilor la mâncare după ureche, deşi doamna a părut foarte de treabă la telefon şi chiar şi face to face, cam una vorbeai cu ea şi alta făcea. De exemplu am întrebat la telefon dacă poate să ne facă ciorbă (chiar am insistat să nu fie deranj, ci doar dacă se poate) şi a zis că daaaa, cum să nu, dar pe urmă la masă s-a făcut că plouă şi ne-a adus doar felul 2. Nu arunc cu roşii, spun doar ce s-a petrecut. Mă rog, dacă vreţi să staţi acolo vă rog să îmi lăsaţi un comentariu sau să îmi trimiteţi un mail şi o să vă explic mai multe.

Am trecut cu vederea, pentru că nu las ca astfel de lucruri să îmi strice buna dispoziţie şi un weekend absolut superb de altfel.

Pentru duminică aveam planuri mari, şi anume îmi doream să fiu deja sus pe deal la răsărit. Drept pentru care am pus ceasul indecent de devreme. Cu toate astea, să ies afară în întuneric când afară sunt 0 grade e un lucru care nu îmi vine foarte uşor. Aşa că am muncit un pic la autoconvingere. Haida Alexandro, hai ieşi odată din pat, hai, pune hainele pe tine, bun. Acum hai, fugi şi spală-te pe ochi. Aoleu maică ce rece e apa. Hai, bine, acuma ieşi din cameră. Do I have to?????? Haaaaai odată, ce atâtea mofturi!?!

Da, deci cam asta se petrece în mintea mea dimineaţa, e ca şi cum aş avea în cap două persoane total diferite :))

Dar din fericire, una singură câştigă întotdeauna. Numai că atâta de frig era afară, că tot parbrizul era îngheţat şi a trebuit raşchetat. Noroc că nu de mine :))

Ca să nu mai parcurgem încă o dată toţi cei 5 km de drum forestier făcuţi şi ieri, mai ales că pe întuneric nu vezi chiar toate gropile/denivelările/etc., cu o seară înainte am studiat intens google maps juma de oră de pe telefon şi am dibuit pe unde putem să urcăm pe dealul dorit dintr-un punct aflat mai aproape de noi.

Noroc cu tehnologia asta… că altfel nu ştiu ce mă făceam. Dar clar nu mă apucam la ora 6 jumate să urc de nebună pe dealuri :P

Urcarea de la maşină până sus pe deal a fost făcută într-o linişte deplină, numai foşnetul frunzelor prin care călcam se auzea. Asta, dar şi alte elemente, au făcut-o să fie identică cu o urcare pe munte, mai ales că nu am avut de urcat chiar puţin. Dealuri, dealuri, dar nu ne jucăm. Prea tare :P

De fapt ca să fiu sinceră, eu m-aş juca tot timpul :))) Ceea ce am şi făcut. Ne-am bucurat de vârfurile roşiatice ale brazilor de la răsărit, am luat micul dejun la o măsuţă cu băncuţe de lemn găsită pe deal cu vedere spre Piatra Craiului, am făcut sute de poze, am zburdat, am râs, am mâncat mere din copaci, m-am urcat într-un pod părăsit…

Şi la final… cireaşa de pe tort… M-am dat în leagăn până m-a durut faţa de atâta zâmbit.

Unde şi cum am găsit un leagăn pe dealuri? Simplu. Cum mergeam noi aşa de-aiurea pe deal, la un moment dat văd un om cu o maşină veche. Maşina fiind ceva ce nu mai văzusem deloc în cele 2 zile (mijlocul de transport ai sătenilor pe dealuri este căruţa sau în cel mai bun caz scuterul) am dat să-i fac câteva poze.

Domnul care admira peisajul la doar câţiva paşi mai încolo, mă întreabă curios:

– Ce faci, îmi pozezi maşina?

Eu de colo:
– Da…. ăăăăă…

Nu ştiam exact ce să spun… mă gândeam că e localnic şi i se pare ciudat că fac asta sau că poate îl deranjează. Dar dânsul continuă:

– Vă place aici?
– Daaa, cum să nu, e foarte frumos!
– Aţi mai fost?
– Nu… e prima dată… dar am tot auzit de la prieteni…
– De unde sunteţi?
– Păi din Galaţi… dar locuim în Bucureşti…
– Bine. Uite vedeţi şura aia de acolo? După ce ajungeţi la ea coborâţi spre stânga. Acolo am eu casă. Mai am două doamne, veniţi şi voi. Eu mă duc înainte cu maşina.

– Ăăăăă, ok…. mulţumim de invitaţie! Venim!

Fiindcă am învăţat în ultima vreme să spun întotdeauna da la astfel de invitaţii şi să am încredere în oameni, am zis… de ce nu? Nu ne grăbim aşa de tare, aşa că hai.

Între timp ne întâlnim cu Emil şi cu Raluca, care au pornit de dimineaţă din Ploieşti, cu care ne dădusem întâlnire pe deal (ca să vezi chestie), dar ei au vrut să recupereze un pic, aşa că am pornit în jos spre casa cu pricina doar noi doi.

Cum facem primul pas în „curte” (pun ghilimele pentru că totul e o curte, nici aici nu există gard) ne dăm seama că am făcut cea mai bună alegere să venim. De cum ajungem, suntem primiţi ca şi cum am fi parte din familie. Facem cunoştinţă cu Dl. Dumitru, cu soţia dânsului şi încă o prietenă de familie. Ei sunt din Codlea şi vin aici în fiecare duminica. E un fel de o a doua casă, la care dl. Dumitru a lucrat foarte mult pentru că era într-o stare foarte proastă când a cumpărat-o. Nici nu ne aşezăm bine că dl. Dumitru mă ia de mână şi-mi zice hai să îţi arăt casa. Uite aici e bucătăria, aici e baia (eu de colo, uaaau, aveţi wc in casă???), aici e dormitorul, uite vezi, aici încap cel puţin 6 persoane, uite, îţi dau numărul meu, când vreţi să veniţi numa mă suni şi îmi zici.

Rămân mască. Omul ăsta nu ne cunoaşte decât de 5 minute şi se poartă cu noi de parcă i-am fi nepoţi. Doamne cât iubesc oamenii ăştia!

După aceea ne mai întreabă o dată de unde suntem. Când îi spunem că suntem gălăţeni, zice aaaah, pai daaa, că eu mi-am dat seama din prima că nu sunteţi bucureşteni, că aveţi bocanci :)))))

Asta e fost haioasă rău!

 

Nu trec iar nici 5 minute că vine ţuica (sau palinca, mă scuzaţi dar habar n-am care e una şi care e alta, pentru mine e tot una, că oricum nu beau :)))) Dăm noroc, ne urăm sănătate şi toate cele, mai vine parcă şi un vin, sau ceva, sincer nici nu mai ştiu, că aşa de repede se întâmplau atâtea lucruri, că nu mai ştiam de care să mă bucur mai tare.

Din prima n-am putut să nu observ că doamna care stă lângă mine are un pisoi miiiic mic mic şi frumos, şi cum eu sunt înnebunită după pisici (dar maxim de alergică la ele) profit de orice ocazie să mai smotocesc una. Îmi stă însă inima când aflu povestea acestui pisoi. Doamna îmi spune că tocmai ce l-au salvat de la vecini. Zic cum adică salvat? Păi ei voiau să îl omoare, că se mută şi abandonează casa. Iar oamenii de la ţară preferă să le curme viaţa decât să-i abandoneze şi să-i lase să se chinuie. Mi se face toată pielea găină când aud asta, dar nu pot decât să mă bucur că a fost salvat. A zis că îl ia la dânsa în Codlea la casă. Auzi măi pisoiule mă, ce noroc ai avut?

Cred să fi stat la ei deja de vreo juma de oră când îl văd pe Dl. Dumitru că pregăteşte ceva. Aduce nişte blănuri sau ceva de genul ăsta şi văd că le aşează frumos pe ceva ce seamănă cu un…. băi nu mă înnebuni, ăla e un leagăn???

Zice… hai să te dai!

Atât! Un sfert de oră nu m-am mai dat jos de acolo. Raiul pe pământ, vă zic, când îmi făcea un vânt din ăla sănătos, aproape simţeam că zbor. Din faţa casei lui, se vede direct spre Piatra Craiului. Şi aşa cum e ea de frumoasă, e ca o cabană pe munte. Ce poţi să îţi doreşti mai mult? Aş sta aici până diseară şi încă vreo 3 zile dacă aş putea :P

Dar e momentul să plecăm. Ne luăm cu greu la revedere de la aceşti oameni minunaţi (doamna şi acuma pe ultima sută de metri vine cu o tavă cu prăjituri să ne servească. Maaaamă, ce bună eee!) şi pornim spre pensiune, că s-a făcut târziu, nu glumă. Ne reunim cu Raluca şi Emil un pic mai sus de casă şi coborâm împreună.

Fiindcă e foarte devreme, după un mic brainstorming în grup de 6, hotărâm să mergem în Moeciu de sus să ne ducă Adrian într-un loc frumos ştiut de el. Perfect. Să mergem!

Din păcate găsim drumul din Moeciu de jos până în Moeciu de sus distrus aproape complet, dinamitat de-a dreptul. Acum un an n-avea nimic săracul, nu ştiu ce s-a întâmplat.

Odată ajunşi în Moeciu de sus, Adrian caută reperele cunoscute pentru a găsi locul de unde trebuie să începem urcarea, pentru că nu a mai fost de multă vreme, însă cu puţin noroc şi perseverenţă găsim punctul de start (pentru cei ce vor să urce acolo, poteca începe fix vis-a-vis de Vlahia Inn, pe lângă un loc de joacă pentru copii).

 

Iar după o urcare destul de solicitantă pe deal, printre terenurile împrejmuite ale localnicilor, ajungem la unul dintre cele mai spectaculoase locuri de belvedere văzute de mine vreodată. În stânga avem Abruptul brănean al Bucegilor, atât de aproape încât ai impresia că poţi să-l atingi, iar în dreapta avem toata creasta Craiului, care îţi dă senzaţia că e la fel de aproape, cu toate că distanţa e mult mai mare până la ea.

Petrecem cel puţin 40 de minute căscând ochii la aceste minuni, studiind fiecare detaliu, vale sau refugiu recunoscut, făcând zeci şi zeci de poze, în formulă de 2, 4, 6, combinaţii de n luate câte k, zbenguindu-ne şi bucurându-ne de tot şi de toate.

Nici nu se putea să avem un final mai deosebit pentru acest weekend. Şi pentru că uneori primim chiar bonusuri, ajungem în dreptul Castelului Bran fix când ultimele raze de soare îl luminează ca pe un actor pe scenă.

Aşa că oprim spontan maşina pe partea dreaptă a drumului, chiar în faţa muzeului Vama Medievală Bran, traversăm repejor şoseaua şi apoi pârâul Turcului pe un poduleţ de lemn şi apoi căutăm un loc bun şi cât mai înalt pentru a găsi un unghi bun. Vizasem eu nişte ziduri vechi din zonă de aproape un an, şi mă tot întrebam dacă m-oi putea vreodată căţăra pe ele ca să fac o poză, dar nu mă aşteptam să găsesc chiar o scară metalică ascunsă care să mă ducă fix deasupra zidului.

Eh şi cu asta… CHIAR că s-a încheiat weekendul nostru, unul cu adevărat special.

Ba nu, mint, am mai oprit o dată pe drum ca să mai pozam Bucegii şi Piatra Craiului la apus :P

Acum vă mai reţin pe cei din Bucureşti doar cu o rugăminte mică, dar de maaare importanţă. După cum probabil v-aţi imaginat, satul Holbav este un sat pe cât de frumos, pe atât de sărac. În afară de zona de jos de la drum unde există lumină, tot satul este răspândit pe dealuri ca cele pe care ne-am plimbat noi, unde casele nu au electricitate, şi din cauza aceasta, şi nu numai, se confruntă cu mari probleme. Şi ca să o citez pe prietena mea Carmen care organizează anual o acţiune caritabilă pentru aceşti oameni, “Nu cred că merită comentat prea mult pe această temă, de la un punct încolo sărăcia nu mai are grad de comparaţie.”

De aceea am să vă rog mult să îmi scrieţi fie mie (şi vă pot da mai multe detalii despre această acţiune şi ce s-a făcut în anii trecuţi şi cum) fie direct lui Carmen (carmen_plesea @ yahoo . com) dacă puteţi ajuta cu una sau mai multe din următoarele:

– haine, încălţăminte sau jucării (doar dacă acestea sunt bune, curate şi pentru copii cu vârste între 1an şi 16 ani).

– alimente greu perisabile: făină, mălai, paste făinoase, griş, ulei, zahăr, conserve, dulciuri ce nu necesită refrigerare, etc.

– donaţii în bani cu care se vor achiziţiona alimente, fructe, rechizite, detergent, etc;

Pentru tot ce se va dona se va stabili de comun acord o dată pentru colectare. Data limită, în oricare dintre variante ar fi cel târziu 24 noiembrie 2013.

Ştiu că nu mulţi îşi pot permite să doneze bani, însă ştiu sigur că majoritatea dintre noi avem mult mai multe decât avem nevoie. Eu spre exemplu în fiecare an îmi dau seamă că am multe haine pe care nu le mai port dar care încă sunt bune, şi alţi oameni ar putea să beneficieze de ele. Şi sunt copii în Holbav care au nevoie de haine ca să nu le fie frig, nu ca să fie la moda sau mai ştiu eu ce. Sunt sigură că aveţi mulţi posibilitatea să donaţi măcar astfel de lucruri, dacă nu şi altele.

Orice mic ajutor contează enorm! Vă mulţumesc mult dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici!

Aparat foto: Sony NEX 5R + obiective 16-50 / 55-210

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

Traseul de sâmbătă (cu roşu):

Traseul de duminică (cu roşu):

21 comentarii:

  1. Foarte frumoase pozele, atât în ceea ce privește tehnica fotografică, cât și compoziția! o să mă uit și după niște hăinuțe și jucării, căci mai am strânse tocmai cu scopul de a le dona cu ocazia sărbătorilor de iarnă – doar că nu le am acasă și nu știu dacă ajung până duminică la ele, căci am înteles că 24 noiembrie e termenul limită.

  2. Foarte faina locatia! Iar in perioada in care ati fost voi este de-a dreptul divina.
    De fapt jumatatea lui octombrie este perfecta pentru ture de admirat toamna, iar o zona din asta cu dealuri domoale, eventual cu munti pe fundal, e cat se poate de potrivita….mai ales intr-un weekend insorit.
    Sincera sa fiu nici n-am auzit de Holbav pana acum, dar reperz un pic zona.

  3. Pingback: 10 idei de trasee pe munte pentru parinti cu copii - miniCalatorii in trei

  4. Alexandra, voiam sa stiu daca mai faceti actiuni de genul celei de la Holbav si cand. Eu personal nu ma pot oferi sa merg ca voluntar (mici probleme fizice), dar pot sa ma uit prin casa dupa haine, jucarii, carti; prin camara dupa conserve si prin buzunare dupa ceva banuti.
    Asa ca, te rog frumos, adauga si adresa mea intr-o lista sau da-o mai departe sa ma anuntati si pe mine cand mai aveti nevoie de donatii (eu nu am facebook ca sa va pot urmari). Daca am cu ce, intotdeauna o fac cu placere.
    Toate bune! Veronica

    • Hello din nou! :)
      Poti scrie linistita baietilor de la Free Miorita si ei iti pot spune cum si cand poti ajuta. In principiu stiu ca chestia cu donatiile a fost o exceptie acum la Holbav, in general la actiunile acestea se monteaza panourile electrice si atat.
      Dar in orice caz, poti vorbi cu ei sa vezi cum poti ajuta. Ca idee, stiu ca urmatoarea actiune nu va fi foarte curand, dar cu siguranta vor mai fi si altele.
      Acesta este site-ul: freemiorita.ro
      Gasesti acolo date de contact.

  5. Buna Alexandra,

    Despre ce pensiune este vorba? Incerc sa caut o cazare in Holbav si sincer…nu gasesc mai nimic :(

    Multumesc.

  6. Pingback: 40 de dei pentru week-end – destinatii aproape de Bucuresti – Florina Badea

  7. Hei!

    Intentionez sa merg si eu cu prietena mea sa cutreieram zona…Sper sa fie la fel de frumos si in septembrie.
    E minunat articolul, iar pozele de vis.
    A, si sper sa gasesc cazare si sa ma descurc cu cararile. :)

    Drumuri faine!

    • Multa bafta! E frumos si acum, desigur, dar daca mai aveti un pic rabdare, va recomand sa mergeti peste 1 luna. In septembrie nu sunt culorile de toamna, abia pe la jumatatea lui octombrie. Carari cu soare!

  8. Buna, Alexandra! As vrea sa merg in zona zilele acestea. As vrea sa plec din Bucuresti noaptea si sa prind rasaritul acolo. Imi poti spune, te rog, locul din care ai facut tu fotografii la rasarit? Sau daca ar fi si alte locuri mai bune pentru rasarit. Eu as vrea sa vin dinspre Rasnov, prin Vulcan. Stii cumva cum e drumul?
    Iti multumesc anticipat! :)

    • Buna Ionut! Drumul e mai bun prin Vulcan, asfaltat pana la scoala parca. De la scoala poti urca pe orice deal, pe stanga sau pe dreapta, pentru rasarit. Eu nu am prins un rasarit spectaculos atunci, deci nu pot sa-ti spun daca am gasit cel mai bun loc. Multa bafta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *