Aventuri in Carpati 2013 – Ziua 9: Rysy, Acoperisul Poloniei

Astăzi a venit în sfârşit ziua mult aşteptată în care putem urca în Tatra. Suntem aici la poalele lor de atâtea zile încât avem impresia că i-am străbătut deja, dar de fapt e doar o iluzie. Astăzi facem primul traseu de mare altitudine, şi ne trezim devreme, cu rucsacurile făcute de aseară.

Am aşteptat cu nerăbdare ziua asta. De fapt orice zi cu vreme bună, ca să putem urca pe Rysy. Vârful Rysy este cel mai înalt din Polonia, şi se poate aborda atât din Polonia cât şi de pe partea slovacă a Munţilor Tatra, adică de unde suntem noi. Şi dat fiind că în Tatra nu sunt decât 8 vârfuri pe care se poate urca pe trasee marcate, şi turiştii obişnuiţi nu au voie să folosească poteci nemarcate, este şi firesc să fie un traseu popular. Lucru pe care îl cunoşteam dinainte. Însă nimic din ce ştiam deja nu m-a putut pregăti pentru ce aveam să văd azi pe munte.

TRASEU:Data: 15 august 2013

Punct de plecare: Strbske Pleso
Tip traseu: trekking + scrambling foarte uşor pe ultima parte a traseului
Traseu:
Strbske Pleso (1350 m) – Popradske Pleso (1500 m) – lacurile Zabia (1920 m) – Chata pod Rysmi (2250 m) – Vf.Rysy (2500 m) şi retur pe acelaşi traseu.
Marcaj: bandă roşie orizontală
Diferenţă totală nivel: + 1100 m, – 1100 m
Timp: ~ 10 h dus-întors
Echipament necesar: doar echipament obişnuit de trekking
Surse apă: sunt mai multe surse pe tot traseul până la cabană. Nu beţi apă de la pârâiaşele din imediata apropiere a cabanei. Pot fi contaminate. Mai sus de cabană nu mai este apă.
Plecarea în traseu se face de la Strbske Pleso, o mică staţiune aflată la vreo 20 de km de campingul nostru, formată în jurul lacului cu acelaşi nume (pleso înseamnă lac). Nume de care nu pot să nu mă mir de fiecare dată pentru că nu înţeleg cum poate fi o denumire formată din 6 consoane una după alta, şi doar o vocală, şi aia trântită aşa… parcă din silă, la final :)) N-am nici cea mai vagă idee cum se pronunţă.

Nu e ne e foarte greu să ne croim drum prin staţiune spre potecă, pentru că un puhoi întreg de oameni sunt încolonaţi pe şosea cu direcţia Rysy. Însă nu ne lăsăm păcăliţi. Înainte de a-i urma (lucru pe care oricum nu prea ne grăbim să-l facem, ca să evităm aglomeraţia) facem stânga după un indicator care arată spre Lacul Strbske. Ar fi şi culmea să fi venit aici şi să nu îl vedem.

Este ascuns bine, nu de alta, fiind înconjurat de o mică pădurice, ceea ce îl face un cadru de vis. Pe malul lui se află un hotel foarte mare dar şi câteva viluţe mici, câteva foarte minimaliste în design, cu o vedere superbă asupra lacului. Visăm la ziua în care vom veni aici să lenevim pe malul lacului :P

După o mică plimbare pe o potecă ce înconjoară lacul, ieşim din nou în şosea, spre dreapta, şi trebuie să ne întoarcem câţiva paşi înapoi ca să nu ratăm poteca marcată cu bandă roşie spre lacul Popradske.

Această primă etapă a traseului este cea mai rapidă. Într-o oră ajungem deja la lacul Popradske, pe o potecă destul de uşoară. Suntem şocaţi de 2 lucruri: 1 că poteca este invadată de copii şi foarte FOARTE mulţi oameni (parca mai mulţi decât se vedea în puhoiul de mai devreme) şi 2 că după ce ajungem în zona cu lespezi, poteca pare o… autostradă.

Pe nicăieri nu am mai văzut o potecă aşa de bine „construită” şi întreţinută. Cei de la parcul naţional au aranjat bine de tot lespezile pe potecă, în aşa fel încât arată ca o uliţă pavată de la un cap la altul. Nici nu ar trebui să ne mai mirăm că pe acest traseu vin tot felul de oameni, inclusiv dintre cei ce nu prea au treabă cu muntele.
După o mică sesiune foto şi la acest lac, pornim mai departe, un pic dezamăgiţi de norii ce se văd în partea superioară. Unde e vremea aia bună care se anunţa?

Deşi de pe panoul găsit lângă lacul Popradske părea că traseul avea să ne scoată limba de un cot la cât aveam de urcat în continuare, serpentinele pe care le face poteca şi modul în care este amenajată ne face să simţim totul mult mai uşor. Timpul trece repejor şi ajungem în doar 1 oră jumătate la lacurile glaciare Zabie. În primă fază nu se vede decât unul, însă după ce câştigăm ceva altitudine deasupra lor, îl observăm şi pe al doilea, care se pitea :)

După lacuri urmează o mică secţiune cu ceva lanţuri şi trepte metalice unde se face coadă (!). Toată lumea încearcă să urce fix pe lângă perete, ajutându-se de ele, fără să îşi dea seama că nu e obligatoriu, şi că dacă le ocolesc un pic, traseul este chiar mai uşor. Ele de fapt sunt montate acolo pentru că zona aceea este adesea udă de la un izvoraş, şi mai ales pentru acele momente când plouă, şi e mai sigur să te poţi ţine de ceva.

Un pic mai sus de lanţuri, la doar o oră sub vârf, se află şi o cabană (Chata pot Rysmi), unde se poate ajunge cu autobuzul :))) Cel puţin aşa scrie pe panoul din faţa ei care arată fix ca cele de jos din staţiuni şi de pe şosele.

Sunt tare haioşi cei de la cabană, în afară de acest panou cu program de autobuz tipărit, mai au o coasă aşezată lângă un tablouaş mic ce o înfăţişează pe nimeni alta decât „Doamna cu coasa”, şi mai sunt câteva astfel de surprize şi în interiorul cabanei. Spre exemplu au două locuri speciale pentru vegetarieni: două frânghii de spânzurat :))

Ne decidem să nu ne oprim acum la cabană, ca să nu prindem la urcare spre vârf mulţi oameni în coborâre, şi pornim mai departe spre vârf. Mai sus de cabană ajungem într-o frumoasă şa, unde admirăm măreţia Munţilor Tatra.

Oriunde ne uităm în jur vedem numai stâncă. Aşa e Tatra. Cu greu potecile îşi croiesc drum pe aici, de aceea şi restricţiile destul de severe ale parcului naţional. Se spune că aceşti munţi sunt „the smallest high mountain range in the world” (adica cel mai mic munte ‘serios’ din lume). Şi odată ce ajungi aici, înţelegi imediat de ce.

Fără să vreau gândul îmi zboară la ziua de mâine, când vom încerca o ascensiune pe cel mai înalt vârf Slovacia şi din întregul lanţ al Carpaţilor, Gerlach, un vârf pentru care m-am pregătit foarte conştiincios şi care pune mulţi munţomani în dificultate.
Însă trebuie să revin cu gândurile la ziua de azi. Noi nici n-am ajuns încă pe vârful de azi, că eu deja mă gândesc la cel de mâine :))

Un pic mai sus de şa găsim un loc superb din care vedem 2 lacuri extraordinar de frumoase care se află pe celălalt abrupt. Iniţial bănuiesc că se află în Polonia, dar îmi aduc aminte repede că partea poloneză se poate vedea doar după ce ajungem pe vârf. Acestea două sunt tot „slovace” :)

Ultima porţiune de urcare spre vârf e cea mai delicată. Pentru majoritatea, dificultatea constă în faptul că este destul de abruptă şi trebuie folosite şi mâinile pentru înaintare (un pic de scrambling) însă noi din fericire avem multe astfel de porţiuni la activ şi nu sunt probleme. Pentru noi de fapt, dificultatea constă în faptul că sunt PREA mulţi oameeeeni!!!

E deja o nebunie! Majoritatea sunt un pic depăşiţi de dificultatea traseului, pentru că se vede că nu prea urcă pe munte prea des, şi fiindcă sunt aşa de mulţi, suntem în permanenţă mult prea aproape de mult prea mulţi oameni. Mulţi se plâng, gâfâie, mi-e şi frică să nu leşine vreunu lângă mine, şi par efectiv…. căpiaţi. Da, ăsta e cuvântul. Căpiaţi.

Nu zic, ştiu cum e, şi eu sunt obosită, dar n-am venit aici să mă plâng, ci să mă simt bine. Şi fără să vreau, starea lor uşor negativă mă afectează. Îmi dă şi mie un sentiment nu foarte plăcut, şi odată ce ajung sus pe vârf, tot ce vreau este să cobor cât mai repede. E prima dată când mi se întâmplă aşa ceva.

Din cauză că sunt aşa mulţi oameni, efectiv nu pot să mă bucur. E adevărat, ştiam dinainte că va fi aglomerat, însă tot mi se pare PREA mult. (Ca să aflu de fapt a doua zi adevăratul motiv pentru care a fost mult mai aglomerat decât de obicei: au avut şi ei 15 august liber de Sf. Maria, şi au fost adevărate ambuscate pe şoselele care vin spre Tatra).

Cel mai mult însă nu mă deranjează aglomeraţia. La urma urmei, asta e, şi eu sunt aici, deci nu pot să mă supăr pe ceilalţi oameni care au urcat aici ca şi mine. Mă deranjează însă că imediat ce ajung pe vârf, fac poză cu borna şi apoi, de atâta extenuare, se aşează în fund pe prima piatră pe care o văd cu ochii, nelăsând astfel loc şi pentru alţi oameni să vină să poată face o poză.

E un pic stresant, efectiv trebuie să ne aşezăm la coadă ca să facem şi noi o poză, poză în care desigur că nu avem cum să apărem doar noi, din motivul de care ziceam…

Mă simt mai degrabă ca la un concert ceva, decât pe un vârf la 2500 m, la cât de mulţi oameni pe metrul pătrat sunt.

Imediat ce reuşim toţi 4 să facem poză, mai aruncăm un ochi spre Polonia (unde din păcate e ceaţă şi abia putem zări cele 2 lacuri glaciare mari de sub vârf) şi apoi luăm rapid direcţia coborârii, ca să scăpăm de mulţime. Până la cabană poteca este destul de aglomerată, însă de data asta intrăm şi noi înăuntru ca să facem o pauză ca lumea, că toată ziua nu prea ne-am odihnit.

Savurăm jumătate de oră un ceai bun în sala de mese, luăm un magnet, ne jucăm cu ştampila cabanei, şi când simţim că dacă mai stăm mult ne ia somnul, o luăm din loc. Diferenţa de temperatură este destul de mare, aşa că băgăm un pic de viteză.

Nu mult după asta însă, aud un grai foarte cunoscut. Întâlnim primii români de când am plecat din România! Uau! Un grup de trei băieţi din Cluj, cu corturile în spate, ne povestesc cum au ajuns cu trenul şi autostopul în Slovacia, ce au făcut în Tatra până acum şi care sunt planurile lor pentru mai departe.

Le spun că nu e voie să campeze, şi îi sfătuiesc să nu încerce lângă cabană, ca să nu ia amendă (plus că nu e decât piatra piatră şi iar piatră pe lângă ea), ci să coboare înapoi la lacurile glaciare (acolo mai sunt vreo 2 petice de iarbă) şi să încerce să îl monteze la lăsarea întunericului şi să îl strângă la răsărit ca să nu aibă probleme cu rangerii.

Mai povestim un pic una alta, şi apoi plecăm fiecare în drumul nostru, pentru că deja ne ia frigul. Ne-am bucurat cu toţii de întâlnirea asta. A fost o surpriză plăcută.

Drumul de aici şi până jos la maşină a fost aproape lipsit de surprize, cu excepţia unei căpriţe negre pe care o depistăm un pic mai sus de noi, care nu se sperie când ne vede, ba chiar ne lăsă să o examinăm cu monoclul şi să o pozăm. E destul de departe ce-i drept…

Apoi, ca să treacă timpul mai repede mai jucăm un pic Black Stories (deşi în 4, pe potecă, e mai dificil un pic) şi aşa de bine ne cufundăm în joc că la un moment dat mă trezesc pe o potecă pe care nu prea o recunosc. Măi… cred că ne-am pierdut.

De fapt suntem încă pe un marcaj, însă cred că la ultima intersecţie n-am luat-o pe unde trebuia. Stau ce stau şi mă gândesc, scot hârtiuţele să văd pe ce marcaj trebuie să fim, dar nu prea mă ajută, pentru că aici uneori sunt 2 poteci marcate la fel.

Noroc că până ne chinuim noi să ne dăm seama ce s-a întâmplat, ne ajung din urmă două femei şi misterul este elucidat rapid: suntem bine :)))

De fapt n-am făcut nicio stângă sau dreaptă greşită, suntem pe traseul corect şi în câteva minute ajungem la lacul Popradske. Habar n-am de ce nu mi s-a părut familiară poteca.

În curând ajungem înapoi la maşină, destul de aproape de înserat, şi mai luăm un magnet de la ultimul magazinaş deschis (în rest e o linişte în zonă ceva de speriat, zici că e extrasezon, nu alta), şi încheiem ziua la acelaşi restaurant de acum două zile, cu aceeaşi friptură delicioasă la care şi acum visez (cer scuze celor care sunt un pic nemâncaţi când citesc aceste rânduri).

Pentru Adi şi Andra e ocazie de sărbătorire, pentru ei traseele de câte 10-12 ore s-au încheiat şi acum se pot relaxa. Pentru noi, până acum a fost chiar lejer, abia mâine avem piatra de încercare. Doamne ajută!

Va urma.

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.


Aparat foto: Sony NEX 5R + obiectiv 16-50
Harta rutieră:


Vizualizare hartă mărită

Informaţii utile:

Traseul spre Rysy:
113 – > 7 – > 16 – > 95
Parcare Strbske Pleso:

În Strbske Pleso există o parcare mare acoperită şi descoperită pentru maşini, şi costă 5,50 euro / zi.

Vignete:
Pentru Ungaria şi Slovacia este nevoie de vignete dacă vreţi să folosiţi autostrăzile. Noi le-am cumpărat pe amândouă de la un chioşc de dinainte de vama Borş, însă pe urmă mi-am dat seama că mai bine le luam de la o benzinărie. Au costat amândouă 117 lei (probabil ar fi fost mai ieftin în benzinării). Cea pentru Ungaria este doar “pe hârtie” (e recomandat să păstraţi chitanţa primită) iar cea pentru Slovacia se lipeşte pe parbriz în colţul din dreapta sus.
Camping:
Campingul la care am stat noi se numeşte Rijo Camping, şi se găseşte lângă localitatea Stara Lesna de la poalele Munţilor Tatra. Ziua aveam o privelişte foarte frumoasă spre Vârful Lomnicky chiar din camping.

Condiţiile sunt ok, există stâlpi de electricitate şi mese cu băncuţe din loc în loc, există şi cu o mică terasă unde se poate comanda mâncare dimineaţa şi seara (în regim fast food mai mult), băuturi, inclusiv ceai, şi de unde se pot cumpăra diverse dulciuri, pateuri, etc.

Inconvenientele au fost următoarele:

1. Clădirea cu cabinele de duş nu avea o uşă exterioară, astfel încât chiar dacă exista draperie la cabina de duş, era destul de frig, aproape ca şi cum ai face duş în aer liber, iar seara cum e destul de frig chiar şi vara… chestia asta nu era foarte plăcută.

2. La chiuvete nu exista apă caldă. Una singură (din vreo 6) avea montat un mic boiler, dar care la femei în primele zile mergea greu,după care n-a mai mers deloc.

În final ne-am descurcat şi aşa, n-a fost problemă, însă dacă stai mai multe zile acolo (cum am stat noi 7 nopţi) nu e chiar ideal. Dacă mergeţi, nu faceţi duş la cabinele de duş din clădirea cu chiuvetele (nu se încălzeşte apa), ci mergeţi la clădirea separată de duşuri.

Alternativa ar fi campingul Tatranec, în apropiere de Tatranska Lomnica, însă nu ştiu dacă au condiţii mai bune.

Pentru cei ce au mai degrabă treabă în Parcul Naţional Slovensky Raj (Raiul Slovac) le recomand să stea la campingul de acolo, care e chiar la intrarea în parc. Din nou, nu ştiu nici acolo cum sunt condiţiile.

Preţurile pentru Rijo Camping le găsiţi şi pe site, însă ca idee, ar fi aşa:

Preţ pentru maşină / noapte: 3,2 euro

Preţ pentru cort/ noapte: 3,2 euro

Preţ pentru adult/ noapte: 3,3 euro

Taxă turism / adult noapte: 1 euro

După un mic calcul, noi fiind 4 oameni cu o maşină şi 2 corturi, am plătit 6,7 euro / persoană / noapte.

8 comentarii:

  1. Mda, intr-adevar era ceva lume :)).
    Imi aminteste de cand am fost la o scoala de munte in Ro si am mers odata in grup de 100, poate chiar mai multi, in Ciucas. Cam asa aratam noi pe traseu. “Refaceti monomul!” strigau organizatorii cand ne risipeam.

    Oricum, fain traseul si peisajele. Pozele la fel, in special poza 3…nu stiu, are ceva special :)…

    • Oh da, un grup de 100 e…. ceva deosebit :P Intotdeauna m-am intrebat cum se incumeta unii sa organizeze asemenea ture :P

      La poze avem din nou aceeasi preferata! ;)

  2. Foarte frumoase poze si locuri! a treia poza zici ca e din povestile rusesti :). Sunt bucuroasa ca pot sa vad lumea prin ochii tai :)
    Apropo, referitor la cum se citeste “Strbske”, stiu ca in sarba se pronunta “â” inainte de “r”, atunci cand r-ul se afla intre 2 consoane; probabil in slovaka e la fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *