România: M. Retezat – Tăurile Custurii & Vf. Păpușa & Valea Rea (aug 2013) – 1/12

Cum s-a născut tura/vacanţa asta? Nici nu mai ştiu exact…. Dar ştiu că încă din 2010 visam să mă întorc în Retezat, şi tocmai din 2009 visam la Porţile închise, pe care din păcate nu le-am putut face în 2010 când am campat 3 zile la Lacul Bucura. De ce? Dintr-o stupidă intoxicaţie alimentară care m-a ţinut lată (la propriu) o zi întreagă, de nu puteam să mă mişc nici 2 metri fără să simt că leşin.

Aproape că mă lua plânsul când vedeam că afară era o vreme excelentă şi mie mi-era un rău de vedeam stele verzi, dar nici să plâng nu aveam putere. Am ştiut însă atunci că voi face tot posibilul să mă întorc în Retezat cât mai repede, pentru că numai Porţile închise aveam în cap :)

Dar cum din Bucureşti e cam imposibil să faci o tură în Retezat (mai ales una care implică Porţile Închise) doar într-un weekend, fără să îţi iei 1 zi liberă sau chiar două, întoarcerea mea în Retezat a tot fost amânată de pe un an pe altul. Pentru 2011 am făcut alte planuri, aşa că am sperat ca la începutul lunii de miere, în 2012, să avem timp de 2 zile în Retezat. Dar din păcate nu a fost să fie. Tot ce voiam să vedem şi să facem în luna de miere chiar ocupa toate cele 5 săptămâni la refuz (ba a mai trebuit să şi renunţ la unele chestii) aşa că am luat o decizie definitivă: 2013 = Retezat. Fără drept de apel, schimbare, modificare, schimbarea modificării şi alte asemenea.

Buuun, deci asta a fost stabilit încă din 2012. Aveam de gând să merg de ziua mea în Retezat, şi cum 15 august e liber, la fix am zis că 15-18 august vor fi 4 zile minunate în Retezat. Mă rog, 2, că 2 se pierd pe drum, dar tot era bine.

Între timp însă mi-au mai venit şi alte idei, mi-am mai făcut planuri, le-am schimbat de vreo 2 ori, m-am gândit, m-a codit, m-am răzgândit şi iar m-am gândit…. şi într-un final apoteotic am măritat Retezatul cu Tatra şi am pus de o aventură în Carpaţi care avea să ne poarte prin unele dintre cele mai frumoase locuri din Retezat, parte din Carpaţi româneşti, şi din Munţii Tatra, parte din Carpaţii slovaci.

Un pachet “turistic” all inclusive :)))) aproape numai la cort, în care am inclus şi vise mari, şi vise mici, muuuulte emoţii şi o pregătire ca pentru un examen. Ceea ce nu mi-am imaginat eu a fost că până la finalul celor 13 zile aveam realmente să mă supun la o încercare cel puţin echivalentă cu examen, unul care pentru mine a fost poate mai important decât 90% din toate examenele pe care le-am dat eu vreodată, cu tot cu emoţiile care le-au însoţit.

Aşadar…. am ce să vă povestesc, nu glumă, dar nu vă dezvălui chiar tot din prima, sper că veţi avea răbdarea, curiozitatea şi plăcerea de a mă urmări pe parcursul celor 13 episoade, acesta fiind chiar primul din seria Aventuri în Carpaţi 2013 :)

Alături de noi în Aventurile din Carpaţi a fost Adi (în Retezat), după care ni s-a alăturat şi prietena lui, Andra, formând echipă completă de 4 în Slovacia. Aşa de entuziasmată am fost când i-am povestit anul trecut lui Adi de planurile cu Retezatul încât i-am „vândut” foarte uşor „pachetul turistic all inclusive” :))) Dacă nu mă înşel, n-a trebuit decât să îi arăt o poză cu Tăul Ţapului, şi mi-am terminat treaba.

Aşa că iată-ne miercuri 7 august, pe la ora 14, în Petroşani, unde ne-am întâlnit în formula imbatabilă de 3 (Cei 3 care au speriat Vestul, sau Cei 3 muşchetari, alegeţi voi varianta care vă place mai tare), el venind din Cluj călare pe un autocar, iar noi venind din Bucureşti călare pe maşina burduşită de bagaje (că în maşină nu mai aveam loc de ele), după un drum de vreo 5 ore, de data asta pe la Lacul Vidra.

Noi de fiecare dată când am venit spre Petroşani am ales varianta pe Defileul Jiului, chiar dacă diverse GPS-uri ne sugerau să o luăm pe la Vidra, însă ştiind că în zona cabanei Groapa Seacă drumul este prost, am ignorat mereu această sugestie. Oricum, cine se uită în gura lu’ tanti Ioana anyway? Plus că nici drumul între Vidra şi Valea Oltului nu e grozav (pe ăsta chiar fusesem, şi în câteva porţiuni, destul de puţin şi scurte ce-i drept, drumul nu (mai) este asfaltat). Însă de data asta… înainte de a ajunge la Râmnicu Vâlcea am constatat că stăm extraordinar de prost cu timpul, şi dacă am lua-o pe Defileul Jiului sigur am întârzia vreo oră, ceea ce era inadmisibil.

Aşa că am zis… what the heck, cât de rău poate să fie drumul pe la Vidra spre Petroşani? Mai mult de atâta chiar nu avem cum să întârziem… hai să încercăm! Mai ales că GPS-ul ne zicea că ajungem chiar ÎNAINTEA lui Adi!! Pfuai! Asta chiar ar fi CEVA!

Şi spre surprinderea mea, drumul chiar nu a fost atât de groaznic pe cât îmi imaginam. Ba chiar a fost parfum. Porţiunea neasfaltată de dinainte de Groapa Seacă nu este foarte mare, şi în orice caz, poate fi parcursă cu absolut orice fel de maşină. Şi uite aşa, am reuşit să ajungem la punctul de întâlnire în Petroşani fix când trebuia. Atâta doar că autocarul lui Adi a ajuns un pic mai devreme decât ora anunţată, deci daaaaamn, a trebuit să ne aştepte un pic, dar nu foarte mult, asta e important.

Lihniţi fiind toţi 3, am mers repede să mâncăm ceva. Am nimerit destul de uşor centrul Petroşaniului, care e chiar drăguţ (trebuie să mă întorc cândva să investighez mai mult). Am găsit o zonă pietonală unde sunt mai multe terase la care se poate mânca, am ales una oarecum la întâmplare, dar am nimerit foarte bine, pentru că mâncarea a fost gustoasă, destulă şi ok ca preţ.

De aici am luat direcţia Retezatului. Imediat după Petroşani, am mai mers doar vreo 30 de km, pe Route 66 ;) şi fix înainte de Pui, ţuşti stânga, trecem prin Râu Bărbat, apoi Hobiţa şi….

Ei, acu-i acu. Aveam ceva emoţii legat de drumul forestier până la Stâna de Râu, ca în cazul oricărui drum forestier pe care alegem să-l parcurgem (chiar dacă după fiecare zicem „gata, asta e ultimul”), însă 24 de km şi 1 h jumate mai târziu iată-ne la capătul lui, unde se „parchează” maşina.

Concluziile? Drumul a fost foarte ok. Există o singură porţiune de vreo 10 metri chiar la final, cu pietre destul de mari, care mi s-a părut mai dificilă, însă în rest a fost super acceptabil. În afară că starea e mult mai bună decât mă aşteptam, credeam că sunt mai mulţi km şi o să facem mai mult de 2 ore, însă am ajuns chiar foarte repede. Ca şi comparaţie, mi s-a părut chiar mai ok decât drumul de la Gura Apelor la Poiana Pelegii (care are 30 de km), deşi şi acela este mai mult decât acceptabil, dar parcă ăsta până la Stâna de Râu e ceva mai lat, dincolo ţin minte că am mers destul de mult pe drum foarte îngust.

Fiind miercuri, până la Stână n-am mai întâlnit nici urmă de altă maşină. Bine, nu că în rest ar fi trafic intens pe aici, dar oricum. La capăt ne aşteptam să mai fie măcar vreo 2-3 maşini parcate, însă am găsit una singură, o dubiţă cu număr de Franţa (deja mă bucuram eu de zor că au venit francezii să ne vadă frumuseţea de ţară) dar care s-a dovedit a fi a ciobanilor de la stână. Care nu, nu erau francezi :)))

Ajungând mult mai devreme decât ne aşteptam (pe la ora 17), după ce am pus cortul am constatat că nu prea mai avem ce face. Aşa că am început să pierdem vremea aiurea… Mai întâi, am găsit un zucchini pe jos, pe lângă vatră.

Băieţii au avut chef de distracţie aşa că după ce au adunat lemne pentru foc şi l-au făcut, au început să dea târcoale zucchini-lui ca să îl facă pe foc. Am râs de ei pe burtă urmărindu-i cum tăiau felii pe care le înfigeau în vârful unui bât, pe care ori le prăjeau prea tare, ori prea puţin, oricum ar fi, reieşind ceva necomestibil. Zucchini-ul a fost într-un final abandonat, e posibil să-l găsiţi acolo şi acuma :)))))

Ulterior am făcut planul pentru a doua zi, stabilind, după un scurt calcul, că trebuie să ne trezim pe la 6, am urmărit soarele cum s-a înroşit şi s-a dat pe după culmile de brazi, după care pe mine m-a apucat o minunată durere de cap şi m-am băgat la somn odată cu găinile, lăsându-i pe băieţi la foc, unde s-au luptat în continuare cu musculiţele enervante, probabil dând târcoale şi împungând din nou zucchini-ul, din plictiseală :)))

Noaptea a fost una magică. Pe la 12 noaptea câinii de la stână au început să latre, moment în care am fost sigură că dă ursul târcoale prin zonă. Cred că vă e clar că m-a luat o frică de n-am mai putut să închid un ochi vreme bună. L-am trezit şi pe Cristi, m-am luat de el că au lăsat zucchini-ul ăla pe afară, mama lui de zucchini, că poate vine ursul la el, ce ştim noi cum îi miroase lui, aoleeeeeu! :))))

Între timp a venit şi un câine pe la tabăra noastră, lătrând un ham cât să îl trezească şi pe Adi, care dormea liniştit în maşină, fără nicio grijă, după care s-a dus înapoi la stână. N-am ştiut dacă să mă bucur că a venit să latre şi lângă noi, sau să-l consider ca pe un semn rău.

Într-un final am reuşit cumva să mă liniştesc, după ce s-au liniştit din lătrat şi câinii, desigur, şi am adormit la loc. Dimineaţă când mi-am dat seama ce fraieri am fost, mi-am dat singură un face palm.

Puteam să dormim liniştişi toţi 3 în Refugiu, aveam saci, aveam izoprene, şi aşa nu cred că mai era nimeni acolo. Dar mi-a scăpat complet varianta asta, nu ştiu ce am gândit. Nu de alta dar ar fi dormit şi Adi un pic mai ca lumea, nu aşa înghesuit în maşină… Oh well… bine măcar că n-a venit ursul. Sau poate nu s-a mai sinchisit să coboare şi până la noi… zucchini-ul ăla pare-se până la urmă că nu a prezentat interes :P

PS. Noi am pus cortul fix acolo unde se lasă maşinile pentru că a doua zi aveam să îl strângem şi să plecăm, însă locul oficial de campare este un pic mai sus, după stână, în dreapta, unde este şi Refugiul Stâna de Râu. Acolo sunt corturi destul de des (în weekend cel puţin e multă lume) şi îl puteţi lăsa liniştiţi şi să plecaţi să faceţi drumeţii în zonă. Câinii de la stână sunt CEI mai blânzi câini de stână pe care i-am văzut în viaţa mea!! Nu ne-au lătrat absolut deloc, nici măcar când am trecut pe lângă stâna şi oile lor. Nici nu ne-au băgat în seamă! Aşa ceva chiar n-am mai pomenit!

Pentru a vedea pozele: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări pe toate cu scroll, la dimensiune mare.


Repet situaţia drumului forestier şi indicaţiile:

  • Drumul forestier Hobiţa – Stâna de Râu are 24 de km şi poate parcurge în aproximativ 1 h 30.
  • Este în stare bună şi se poate face cu orice fel de maşină.
  • E de preferat o gardă mai înaltă, însă la întoarcere am găsit în „parcarea” de la capătul drumului şi un Matiz.
  • De aici şi până la Stâna de Râu se mai urcă vreo 5 minute pe jos, iar Refugiu este în poiana din dreapta, la încă vreo 5 minute distanţă.
  • Tot traseul din Hobiţa şi până la Stâna de Rău este marcat cu punct roşu, de-a lungul drumului forestier, aşadar nu e greu de găsit.
  • În Hobiţa este un indicator la o intersecţie, la dreapta e spre Cabana Baleia, iar drumul spre Stâna de Râu e la stânga. Apoi mai sunt vreo 2 intersecţii, dar urmaţi drumul cel mai evident şi punctul roşu care apare din loc în loc.

Hartă Hobiţa – Stâna de Râu:

Hartă Bucureşti – Râu Bărbat – Hobiţa – Stâna de Rău:


Vizualizaţi Aventuri in Carpati – Ziua 1 pe o hartă mai mare

Data: 8 august 2013

Traseu:

Stana de Rau (~1600 m) – Lacul Ciomfu – Taurile Custurii – ieşire în creastă (2400 m): nemarcat

Vf. Custura (2457m) – Saua Custurii (2205m) – Vârful Papuşa (2508m) – Şaua Pelegii (2285m):

Şaua Pelegii – Lacurile din Valea Rea:

Lacurile din Valea Rea – La Scorţar – Cabana PIetrele (1480m):

Diferenţe nivel: +1200m, -1300m

Timp: 12 h 30

Surse apă: Stana de Rau, Cabana Pietrele.

Pe parcurs se mai poate lua apa din paraurile care curg din lacuri eventual, insa doar daca stiti ca nu sunteti sensbili la stomac si daca pare ok apa (nu luati din locuri statute, ci doar de unde curge destul de repede, si uitati-va un pic la apa in sticlă înainte să beţi, dacă are multe impurităţi mai bine renunţaţi).

Telefon Cabana Pietrele: 0374 975188; 0734 339 753; 0722 715 595

Înainte să plecăm de acasă prognoza se arăta absolut excelentă pentru următoarele 3 zile în Retezat, aşa că pornim destul de încrezători în prima noastră zi în Retezat, un pic înainte de ora 8, după ce strângem cortul şi ne echipăm cu tot ce avem nevoie.Rucsacurile sunt cam grele, deşi nu prea am luat lucruri inutile, deci nu putem lăsa nimic la maşină din ce am împachetat deja.

Plecăm cu vise mari. Cel puţin eu. După atâţia ani de aşteptare şi visare, astăzi voi ajunge în sfârşit să fac Porţile Închise. Cel puţin aşa e planul. Oare îmi poate sta ceva în cale? Bineînţeles că poate. Însă nu vreau să mă gândesc negativ. Oricum îs toată un zâmbet, vremea îmi zâmbeşte înapoi şi nici un nor nu apare pe la orizont. What could go wrong, right? :)

Deşi am fost din start conştientă că planul făcut de mine pentru prima zi avea să rezulte într-un traseu destul de lung, am considerat că e doable.

Stana de Rau (~1600 m) – Lacul Ciomfu – Taurile Custurii – ieşire în creastă (2400 m): 4 h (nemarcat)

Mi-am dorit să facem cât mai mult din creastă, aşadar am pornit un pic atipic, spre stânga, spre Vf. Custura, pe la lacul Ciomfu şi Tăurile Custurii, pe traseu nemarcat, urmând apoi să “facem” dreapta, direcţia Cabana Pietrele. Traseul nemarcat de la început nu este greu de găsit, aşa că o să vă explic un pic, pentru cei ce vreţi să mergeţi pe acolo:

De la locul unde se lasă maşinile se urcă un pic, pe traseul nou marcat cu punct roşu, după care se ajunge la stâna de Râu (5 minute). Mergând în continuare pe potecă, se ţine stânga. Înaintând, spre dreapta se va observa şi Refugiul Stâna de Râu, traseul punct roşu mergând spre el, însă noi trebuie să ţinem stânga. După aproximativ jumătate de oră se ajunge la Cascada Ciomfu (superbă!) şi apoi se urcă pe lângă ea, printre jnepeni (se coteşte stânga). Scopul este să urmăm firul apei, pentru că apa provine din Lacul Ciomfu. După urcarea printre jnepeni apare din nou o potecă foarte evidentă, pe care trebuie să o urmăm. Nu după mult timp se ajunge la Lacul Ciomfu. Până aici nimic complicat.

Suntem extaziaţi să ajungem la primul lac glaciar de pe anul ăsta. Este un lac special, cu formă de rinichi, pe care îl găsim într-o linişte deplină. Nu mai este nimeni în zonă, ceea ce momentan nu poate decât să ne bucure. Avem tot locul ăsta minunat numai pentru noi! Marmoţelele se avertizează unele pe altele cu fluieratul lor specific, pentru că ne-au simţit prezenţa. Cam asta e tot ce se aude, pentru un moment, după care din nou linişte.

Urcarea continuă spre Tăurile Custurii. Iniţial poteca este uşor de găsit (ba chiar sunt mai multe, pentru că lumea a luat-o pe unde a apucat, dar tot acolo duc) însă ulterior apar lespezile şi se cam pierde. Sau cel puţin noi am pierdut-o. Aici noi am greşit un pic (un pic cam mult) şi am uitat că trebuie să urmărim iar firul apei (care vine dinspre Tăurile Custurii) şi am mers drept înainte. Însă trebuia să ţinem dreapta, şi apoi să şi cotim dreapta, spre Tăuri.

Aici mi s-a părut un pic greu să mă orientez, însă de fapt cred că dacă urmaţi indicaţiile astea, e chiar uşor. Şi traseul chiar se merită, e o zonă absolut superbă, şi mă bucur că am aflat de ea de la colegii de la Banda Roşie (cărora le mulţumesc pe calea asta).

Din păcate noi am cam pierdut mult timp din cauza bălăurelii (mai ales că am dat de o zonă cu lespezi în care mi-era un pic mai greu să mă deplasez repede) însă în curând am ajuns într-un loc de unde am zărit primul Tău, şi fiind destul de mult înaintea lor, le-am făcut semn băieţilor să nu vină spre mine ci să meargă spre dreapta.

Astfel că ei au ajuns lângă lac, au făcut poze, ba chiar s-au şi odihnit un pic, în timp ce eu am mers mereu pe deasupra lacurilor.

Voi dacă ajungeţi la primul lac (atenţie, prima apă este de fapt o mică băltiţă, nu e unul dintre Tăurile Custurii, mergeţi drept înainte, pe partea stângă a lacului, şi după o mică urcare veţi ajunge şi la lacul al doilea, pe care însă nu îl puteţi vedea atunci când sunteţi la lacul 1. Iar când ajungeţi la lacul 2, mergeţi cam până la jumătatea lui (vedeţi că am desenat pe hartă), şi apoi urcaţi spre dreapta, perpendicular pe lac. E o urcare uşor abruptă, directă, însă nu pune niciun fel de probleme. De jos de la lacuri veţi observa că sus se şi vede un stâlp de marcaj, deci el este ţinta. Veţi ieşi în felul ăsta direct în creastă, cu 15 minute înainte de Vf. Custura.

Din păcate pentru noi, am pierdut aşa de mult timp căutând tăurile, încât atunci când ieşim în creastă e deja foarte târziu şi îmi dau seama că e posibil să trebuiască să schimb planul dacă mai vrem să ajungem la Cabană înainte de a se înnopta. Ceea ce nu mă încântă deloc, cum rămâne cu Porţile mele Închise??? :(

Însă în timp ce urc ultimele 10 minute spre Vf. Custura, îmi vine o idee. Fac ceva “calcule” în cap (noroc că ştiu harta aproape pe de rost) şi îmi dau seama că pot inversa un pic traseul de urcare din a treia zi cu traseul de coborâre pe care îl aveam planificat pentru ziua de azi şi să lăsăm Porţile Închise pentru a treia zi. Nu mă încântă total varianta asta, pentru că până în a treia zi e posibil să se schimbe în rău prognoza şi să plouă (ceea ce ar exclude clar Porţile Închise) însă hotărăsc să iau decizia finală pe Vf. Păpuşa, în funcţie de ora la care o să ajungem acolo.

Până la urmă tot răul spre bine presupun, căci dacă nu bălăuream atâta probabil nu aveam norocul ca în tot peisajul ăsta extraordinar, să vedem deodată ţâşnind o capră neagră la doar 10 metri mai jos de noi, şi să şi apuc să o pozez :)

Când atingem Vf. Custura deja mergem de multe ore şi suntem un pic obosiţi. Ne oprim să facem câteva poze de vârf, însă o doamnă la vârsta a treia dintr-un grup de unguri stă fix în cadrul nostru, absorbită de peisaj, şi nu dă niciun semn să realizeze că ar fi drăguţ să se dea la o parte. Eh, facem şi noi ce putem.

Plus că avem la rândul nostru ceva treaba, priveliştea este incredibilă şi trebuie să profităm la maxim. Se disting clar Vf. Păpuşa şi Peleaga, şi mult mai mult decât atât, chiar dacă cerul nu mai este chiar atât de curat ca dimineaţă. Au venit norişori destul de mulţi, dar nu de ploaie, aşa că nu ne facem griji.

 Vf. Custura (2457m) – Saua Custurii (2205m) – Vârful Papuşa (2508m) – Şaua Pelegii (2285m): 4 h

După o scurtă porţiune similară cu creasta Iezerului, adică un pic cam ca în câmp :) urmează una dintre secţiunile mele preferate de creastă. Deşi pare o muchie în care te-ai putea tăia dacă te-ai apropia, de fapt nu e deloc aşa. E doar foarte spectaculoasă :)

Mă felicit pentru alegerea făcută şi mă bucur cât de mult pot de ceea ce văd, chiar dacă spatele meu nu pare a fi foarte de acord cu mine :P Hai tu, taci şi-ndură, nu vezi ce frumos e?!?

Din Şaua Custurii începe marea urcare spre Păpuşa. Nu arată cu mult mai uşoară decât urcarea din Şaua Pelegii spre Păpuşa, dar cu siguranţă e ceva mai lungă. De fapt sunt două urcări, una până aproape de Păpuşa Mică (poteca îl ocoleşte), după care se coboară un pic într-o altă şa, foarte îngustă şi mică (şi superbăăă), de unde se şi zăreşte pentru prima dată Lacul Adânc spre dreapta, după care începe ultima urcare, destul de abruptă, până pe Păpuşa.

Bucuria pe cel de-al doilea vârf (de pe ziua de azi şi al doilea ca înălţime din Retezat, cu doar 1 m sub Vf. Peleaga) este maximă. Ne pozăm cu stâlpul, ne pozăm cu tabla, ne pozăm (cu) bocancii, ne pozăm unul cu altul, aproape că ne pozăm şi oboseala… dacă am putea :P

Însă oboseala se ascunde în momentele astea. Dispare, se evaporă, nu mai există, nu mai contează. Tot ce contează e că avem toţi un mare rânjet pe faţă, de la o ureche la alta. De aici ştim că luăm direcţia coborârii, nu de alta dar este mult prea târziu şi a trebuit să iau decizia să nu mai mergem şi pe Porţile Închise tot astăzi. Decizie dureroasă pentru mine, însă ar fi mult prea mult şi n-am ajunge la cabană în timp să mai şi primim ceva de mâncare. Plus că nici nu n-aş mai putea bucura de minunăţia aia de traseu dacă aş fi lată de oboseală. Aşadar… nu pot decât să sper că sâmbătă va fi vreme bună şi că voi ajunge, ÎÎÎN SFÂRŞIT pe Porţile Închise.

Vedeţi voi cum fug ele de mine?? Ceva de groază!!! Însă am eu o pilă acolo sus, şi sunt încrezătoare că sâmbătă va fi ziua cea mare! I can feel it! :)

De pe Vf. Păpuşa schimbăm aşadar macazul şi coborâm spre Şaua Pelegii. Peleaga se înaltă mare drept înainte, dar nu mai avem timp să urcăm şi pe el. Noi l-am urcat în 2010, dinspre Bucura, însă Adi încă nu. Pentru el rămâne pe altă dată.

 Şaua Pelegii (2285 m) – Lacurile din Valea Rea: 20 min

Din Şaua Pelegii urmează o coborâre scurtă până la Lacurile din Valea Rea, ATENŢIE, pe cruce roşie. Atât pe harta Dimap cât şi pe cea Belalpin, acest traseu (între şaua Pelegii şi Şaua Zănoagelor/Lacul Galeşu) este figurat cu bandă roşie, ceea ce e greşit. Banda roşie este în creastă.

Coborâm aşadar pe cruce roşie, şi ajungem rapid la un prim lac absolut fermecător, cu nişte „pufoşenii” verzi pe care îţi vine să te urci şi să începi să sari ca un copil mic pe trambulină, atâta de ca lumea sunt!

Lacurile din Valea Rea – La Scorţar – Cabana PIetrele (1480m): 2h 30

Tragem a şaptişpea şedinţă foto pe ziua de azi, şi cu greu ne desprindem de pufoşenii şi mergem mai departe, schimbând marcajul cu triunghiul galben. Din fericire, traseul mai ajunge lângă încă un lac, la care mai tragem o mică şedinţă foto, că parcă nu mai pozasem de mult.

Ce să facem… sunt irezistibile lacurile astea! Uitându-ne mai devreme de sus înspre Valea Rea, am fost fascinaţi de cât de multe lacuri se văd. Însă când eşti aici jos, nu vezi decât unul şi atât. Celelalte ştii că sunt prin zonă pe undeva, dar nu ştii exact unde…

Cam ăsta e Retezatul… plin de surprize! Însă la final… ne-a pregătit una nu foarte plăcută. De la ultimul lac…. am început să coborâm ca lumea. Traseul deja nu mai prezenta foarte mult interes, drept urmare nici nu am mai făcut poze. Însă de mers am mers. Şi am mers. Şi am mers. De mi-au intrat picioarele …. Mă rog, ştiţi voi.

După 1 oră jumătate de coborâre de la ultimul lac (care au părut mai degrabă vreo 3 ore), din care ultima oră a fost numai prin pădure din aia de ne venea să urlăm (mai mult de durere), ajungem la un indicator. Îl vedem de departe, şi tot ce sperăm e că ne va da o veste bună. Gen „mai aveţi 5 minute” sau „cabana e fix după colţ şi vă aşteaptă cu mâncare caldă şi cu patul făcut” sau „ştim că nu mai puteţi, dar vă promitem că în 10 minute de plimbărică veţi ajunge la cabană. C’mon, you can do it!”. Dar nu „(fraierilor, mai aveţi) 45 de minute”.

Pfuai, să murim nu alta. Ştiu că 45 de minute pare puţin (şi chiar e) însă pentru noi asta e aşa… un pic mai rău decât o lovitură fix în ţeastă! 45 minute ni se pare o eternitate, e ca şi cum mi-ai zice să mă duc până pe lună şi să mă întorc. Tot azi. I mean, wtf, 45 de minute??? Really??? C’mon!!! You gotta be kidding me!!!

Amândurora ne vine să ne punem în fund şi să urlăm! Zic amândurora pentru că am rămas doar eu şi Adi, Cristi a luat-o de mult timp înainte, pentru că nu mai avea răbdare, şi deja îl suspectăm că a băut o bere, a mâncat şi s-a şi culcat :)))

Dar nu facem asta. Ne dăm fiecare câte două palme şi două şuturi în fund imaginare, şi mergem mai departe. Pe mine mă dor tălpile, pe Adi genunchiul… suntem ca noi, ce să mai! Am putea alerga la maraton. Acum!

După vreo 20 de minute îl văd pe Cristi. What da…. ??? Fără rucsac! Omg! A ajuns la cabană şi a urcat înapoi??? De ce DOAMNE IARTĂ-MĂ ar face cineva aşa ceva??? Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau să îmi pară rău. Îmi vine un pic să mă bucur sincer, pentru că mă rupe rucsacul ăsta de vreo .. hmmmm… de dimineaţă, şi abia aştept să scap de el. Dar pe de altă parte mi se rupe sufletul, cum să fi urcat înapoi săracu şi acuma să facă din nou traseul ăsta, cu tot cu rucsacul meu în spate???

Dar toată situaţia se clarifică imediat ce ajungem suficient de aproape cât să ne auzim unul pe altul fără să urlăm. De fapt nu a ajuns la cabană. Şi-a lăsat rucsacul doar un pic mai jos, la un pod de lemn, pentru că de acolo începe o mică urcare (whaaaaaaaat???) şi în plus apare şi un alt marcaj şi nu ştie sigur dacă e bine, aşa că a hotărât să ne aştepte. Şi cum stătea el aşa şi ne aştepta, s-a gândit că n-a mers destul pe ziua de azi şi ca să nu se plictisească… ar putea urca înapoi, să ne întâmpine. Buuuun aşa!

Dar să revenim. Ce ziceai? Că urmează o urcare???? Cred că glumeşti, nu? Bineînţeles. Că nu. Urcarea e acolo. Cu ultimele puteri, mă târăsc în sus la deal, înjurând printre dinţi apa aia care a trebuit să sape valea din cauza căreia urc eu acuma.

Însă fie vorba între noi, urcarea e mai mult decât scurtă, şi după încă vreo jumate de oră ajungem îîîîîn sfârşit să vedem un luminiş ceva mai mare decât toate poieniţele zărite pe traseu până aici, la care am sperat de fiecare dată, ca nişte fraieri :))

Când am văzut Cabana Pietrele pentru prima dată, a fost ca şi când aş fi zărit raiul. Mă uit la ceas şi observ fără reacţie că mergem de 12 ore jumate. O nimica toată. Desigur, am făcut pauze destule, poze din belşug, nu ne-am grăbit din cale afară… dar totuşi. Astăzi ne-am doborât recordul. Dar cumva nimeni nu se bate pe spate cu nimeni. Tot ce vrem e să mâncăm şi să ne culcăm. Atât.

Dar să nu ne grăbim. Mai întâi trebuie să ne găsim căsuţa. Pentru cei ce nu ştiu: Cabana Pietrele înseamnă de fapt mai multe clădiri: clădirea în care se ia masa, Vila Stânişoara şi vreo 10 căsuţe răsfirate prin pădure. A noastră: ultima pe stânga, în fund la taxatoare. Lovely! Încă 10 minute de traseu :)))) Cred că doamna de la recepţie ne-a văzut un pic cam odihniţi! :))))

Va urma.

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

Aparat foto: Sony NEX 5R + obiectiv 16-50

Hartă traseu Stâna de Râu – Lacul Ciomfu – Taurile Custurii – Vf. Custura – Vf. Papuşa – Cabana Pietrele:

Traseul de azi văzut de la Tăul Ţapului:

trasee-stana-de-rau

 

traseu stana de rau - lacul ciomfu - taurile cuturii - vf custura

0

11 comments

  1. Ahhh….si eu am o problema: dupa ce ma rupe traseul si spun ca mai e putin si ajung….Fuck: iar urcare pana la refugiu !!! Anul asta numai din stea am avut :)))).

  2. Pfff citind jurnalul tău îmi dau seama ca e mai dificil să plec singur cu rucsacul pe spate. E greu fără mașină şi nici n am experiență. Dar tare aş vrea să ajung acolo sau īn alte părți din țară . Nu pot decât să mă uit pe google map si să visez. Nu ştiu dar cred că singura mea şansă ar fi să particip in excursii organizate din Cluj, dar nu cunosc nici o organizație, club sau aşa ceva. Mă poți ajuta cu sfaturi sau ştii tu vreun club la mine în oraş? Te întreb pt că văd că ai experiență şi poate multe relații, cunoştințe. Am căutat din curiozitate un simplu traseu de la mine de acasă şi pînă la refugiul Stână de râu prin google map şi trebuie să trec prin Hațeg. Durata cu masina 4 h 234 km. Oare ce variante am cu autocarul şi trenul? Cam durata excursiilor ar putea fi teoretic 2 zile si 8 ore, De obicei in weekendul liber de Sambata dimineata pina Luni seara as avea timp de excursii. Trebuie să aflu şi de un loc de cazare, preț. Mi se pare destul de dificil pe cont propriu sä mergi fără să cunosti

    1. Nu e chiar atat de dificil pe cat pare. Doar inceputul e mai greu :)
      Insa legat de club in Cluj, ai nimerit fix unde trebuie. Eu sunt din 2013 membru in Clubul Alpin Roman, sectia universitara Cluj, chiar daca locuiesc in Bucuresti. Clubul asta e o familie mare de iubitori de munte si daca ni te alaturi, cu siguranta vei gasi mereu ture la care vei putea participa si mult mai mult decat atat. Intra aici (http://www.carclujuniv.org/) si daca ai intrebari, scrie-mi pe mail.

    1. Eu nu prea vin in turele clubului, ca sunt mai departe de mine, dar tu da, poti sa te inscrii in club (ca aspirant initial, si apoi ca membru daca o sa vrei) si poti participa la orice ture doresti.

  3. Buna Alexandra,

    Imi place f mult blogul tau. Ai calitatea aceea de a imbina descrierile tehnice ale traseului cu naturaletea unei povestiri de citit la gura sobei.
    Iti multumesc ca mi-ai dat inca un imbold (pe langa celelalte multe care le am in spate) sa ma apuc si eu de asternut pe hartie, blog, …, drumetiile mele, dar nu d-asta scriu acest comentariu.
    Daca vreti sa vedeti toate acele lacuri din Valea Rea trebuie doar sa o luati spre lacul Galesu, pana in saua Zanoagele, ceea ce nu e f departe. Pe aceasta poteca veti trece pe langa majoritatea lacurilor.
    Mi-a placut f mult tura voastra (toata). Mi-ai deschis apetitul si ochii pentru a aborda retezatul si din acea parte, de la Stana de Rau. Suna foarte fain si e “must do”.
    Mersi pt experienta asternuta aici.
    Vlad

Leave a Reply

Your email address will not be published.