România: M. Retezat (august 2013) – 1/8

Cum s-a născut tura/vacanţa asta? Nici nu mai ştiu exact…. Dar ştiu că încă din 2010 visam să mă întorc în Retezat, şi tocmai din 2009 visam la Porţile închise, pe care din păcate nu le-am putut face în 2010 când am campat 3 zile la Lacul Bucura. De ce? Dintr-o stupidă intoxicaţie alimentară care m-a ţinut lată (la propriu) o zi întreagă, de nu puteam să mă mişc nici 2 metri fără să simt că leşin.

Aproape că mă lua plânsul când vedeam că afară era o vreme excelentă şi mie mi-era un rău de vedeam stele verzi, dar nici să plâng nu aveam putere. Am ştiut însă atunci că voi face tot posibilul să mă întorc în Retezat cât mai repede, pentru că numai Porţile închise aveam în cap :)

Dar cum din Bucureşti e cam imposibil să faci o tură în Retezat (mai ales una care implică Porţile Închise) doar într-un weekend, fără să îţi iei 1 zi liberă sau chiar două, întoarcerea mea în Retezat a tot fost amânată de pe un an pe altul. Pentru 2011 am făcut alte planuri, aşa că am sperat ca la începutul lunii de miere, în 2012, să avem timp de 2 zile în Retezat. Dar din păcate nu a fost să fie. Tot ce voiam să vedem şi să facem în luna de miere chiar ocupa toate cele 5 săptămâni la refuz (ba a mai trebuit să şi renunţ la unele chestii) aşa că am luat o decizie definitivă: 2013 = Retezat. Fără drept de apel, schimbare, modificare, schimbarea modificării şi alte asemenea.

Buuun, deci asta a fost stabilit încă din 2012. Aveam de gând să merg de ziua mea în Retezat, şi cum 15 august e liber, la fix am zis că 15-18 august vor fi 4 zile minunate în Retezat. Mă rog, 2, că 2 se pierd pe drum, dar tot era bine.

Între timp însă mi-au mai venit şi alte idei, mi-am mai făcut planuri, le-am schimbat de vreo 2 ori, m-am gândit, m-a codit, m-am răzgândit şi iar m-am gândit…. şi într-un final apoteotic am măritat Retezatul cu Tatra şi am pus de o aventură în Carpaţi care avea să ne poarte prin unele dintre cele mai frumoase locuri din Retezat, parte din Carpaţi româneşti, şi din Munţii Tatra, parte din Carpaţii slovaci.

Un pachet “turistic” all inclusive :)))) aproape numai la cort, în care am inclus şi vise mari, şi vise mici, muuuulte emoţii şi o pregătire ca pentru un examen. Ceea ce nu mi-am imaginat eu a fost că până la finalul celor 13 zile aveam realmente să mă supun la o încercare cel puţin echivalentă cu examen, unul care pentru mine a fost poate mai important decât 90% din toate examenele pe care le-am dat eu vreodată, cu tot cu emoţiile care le-au însoţit.

Aşadar…. am ce să vă povestesc, nu glumă, dar nu vă dezvălui chiar tot din prima, sper că veţi avea răbdarea, curiozitatea şi plăcerea de a mă urmări pe parcursul celor 13 episoade, acesta fiind chiar primul din seria Aventuri în Carpaţi 2013 :)

Alături de noi în Aventurile din Carpaţi a fost Adi (în Retezat), după care ni s-a alăturat şi prietena lui, Andra, formând echipă completă de 4 în Slovacia. Aşa de entuziasmată am fost când i-am povestit anul trecut lui Adi de planurile cu Retezatul încât i-am „vândut” foarte uşor „pachetul turistic all inclusive” :))) Dacă nu mă înşel, n-a trebuit decât să îi arăt o poză cu Tăul Ţapului, şi mi-am terminat treaba.

Aşa că iată-ne miercuri 7 august, pe la ora 14, în Petroşani, unde ne-am întâlnit în formula imbatabilă de 3 (Cei 3 care au speriat Vestul, sau Cei 3 muşchetari, alegeţi voi varianta care vă place mai tare), el venind din Cluj călare pe un autocar, iar noi venind din Bucureşti călare pe maşina burduşită de bagaje (că în maşină nu mai aveam loc de ele), după un drum de vreo 5 ore, de data asta pe la Lacul Vidra.

Noi de fiecare dată când am venit spre Petroşani am ales varianta pe Defileul Jiului, chiar dacă diverse GPS-uri ne sugerau să o luăm pe la Vidra, însă ştiind că în zona cabanei Groapa Seacă drumul este prost, am ignorat mereu această sugestie. Oricum, cine se uită în gura lu’ tanti Ioana anyway? Plus că nici drumul între Vidra şi Valea Oltului nu e grozav (pe ăsta chiar fusesem, şi în câteva porţiuni, destul de puţin şi scurte ce-i drept, drumul nu (mai) este asfaltat). Însă de data asta… înainte de a ajunge la Râmnicu Vâlcea am constatat că stăm extraordinar de prost cu timpul, şi dacă am lua-o pe Defileul Jiului sigur am întârzia vreo oră, ceea ce era inadmisibil.

Aşa că am zis… what the heck, cât de rău poate să fie drumul pe la Vidra spre Petroşani? Mai mult de atâta chiar nu avem cum să întârziem… hai să încercăm! Mai ales că GPS-ul ne zicea că ajungem chiar ÎNAINTEA lui Adi!! Pfuai! Asta chiar ar fi CEVA!

Şi spre surprinderea mea, drumul chiar nu a fost atât de groaznic pe cât îmi imaginam. Ba chiar a fost parfum. Porţiunea neasfaltată de dinainte de Groapa Seacă nu este foarte mare, şi în orice caz, poate fi parcursă cu absolut orice fel de maşină. Şi uite aşa, am reuşit să ajungem la punctul de întâlnire în Petroşani fix când trebuia. Atâta doar că autocarul lui Adi a ajuns un pic mai devreme decât ora anunţată, deci daaaaamn, a trebuit să ne aştepte un pic, dar nu foarte mult, asta e important.

Lihniţi fiind toţi 3, am mers repede să mâncăm ceva. Am nimerit destul de uşor centrul Petroşaniului, care e chiar drăguţ (trebuie să mă întorc cândva să investighez mai mult). Am găsit o zonă pietonală unde sunt mai multe terase la care se poate mânca, am ales una oarecum la întâmplare, dar am nimerit foarte bine, pentru că mâncarea a fost gustoasă, destulă şi ok ca preţ.

De aici am luat direcţia Retezatului. Imediat după Petroşani, am mai mers doar vreo 30 de km, pe Route 66 ;) şi fix înainte de Pui, ţuşti stânga, trecem prin Râu Bărbat, apoi Hobiţa şi….

Ei, acu-i acu. Aveam ceva emoţii legat de drumul forestier până la Stâna de Râu, ca în cazul oricărui drum forestier pe care alegem să-l parcurgem (chiar dacă după fiecare zicem „gata, asta e ultimul”), însă 24 de km şi 1 h jumate mai târziu iată-ne la capătul lui, unde se „parchează” maşina.

Concluziile? Drumul a fost foarte ok. Există o singură porţiune de vreo 10 metri chiar la final, cu pietre destul de mari, care mi s-a părut mai dificilă, însă în rest a fost super acceptabil. În afară că starea e mult mai bună decât mă aşteptam, credeam că sunt mai mulţi km şi o să facem mai mult de 2 ore, însă am ajuns chiar foarte repede. Ca şi comparaţie, mi s-a părut chiar mai ok decât drumul de la Gura Apelor la Poiana Pelegii (care are 30 de km), deşi şi acela este mai mult decât acceptabil, dar parcă ăsta până la Stâna de Râu e ceva mai lat, dincolo ţin minte că am mers destul de mult pe drum foarte îngust.

Fiind miercuri, până la Stână n-am mai întâlnit nici urmă de altă maşină. Bine, nu că în rest ar fi trafic intens pe aici, dar oricum. La capăt ne aşteptam să mai fie măcar vreo 2-3 maşini parcate, însă am găsit una singură, o dubiţă cu număr de Franţa (deja mă bucuram eu de zor că au venit francezii să ne vadă frumuseţea de ţară) dar care s-a dovedit a fi a ciobanilor de la stână. Care nu, nu erau francezi :)))

Ajungând mult mai devreme decât ne aşteptam (pe la ora 17), după ce am pus cortul am constatat că nu prea mai avem ce face. Aşa că am început să pierdem vremea aiurea… Mai întâi, am găsit un zucchini pe jos, pe lângă vatră.

Băieţii au avut chef de distracţie aşa că după ce au adunat lemne pentru foc şi l-au făcut, au început să dea târcoale zucchini-lui ca să îl facă pe foc. Am râs de ei pe burtă urmărindu-i cum tăiau felii pe care le înfigeau în vârful unui bât, pe care ori le prăjeau prea tare, ori prea puţin, oricum ar fi, reieşind ceva necomestibil. Zucchini-ul a fost într-un final abandonat, e posibil să-l găsiţi acolo şi acuma :)))))

Ulterior am făcut planul pentru a doua zi, stabilind, după un scurt calcul, că trebuie să ne trezim pe la 6, am urmărit soarele cum s-a înroşit şi s-a dat pe după culmile de brazi, după care pe mine m-a apucat o minunată durere de cap şi m-am băgat la somn odată cu găinile, lăsându-i pe băieţi la foc, unde s-au luptat în continuare cu musculiţele enervante, probabil dând târcoale şi împungând din nou zucchini-ul, din plictiseală :)))

Noaptea a fost una magică. Pe la 12 noaptea câinii de la stână au început să latre, moment în care am fost sigură că dă ursul târcoale prin zonă. Cred că vă e clar că m-a luat o frică de n-am mai putut să închid un ochi vreme bună. L-am trezit şi pe Cristi, m-am luat de el că au lăsat zucchini-ul ăla pe afară, mama lui de zucchini, că poate vine ursul la el, ce ştim noi cum îi miroase lui, aoleeeeeu! :))))

Între timp a venit şi un câine pe la tabăra noastră, lătrând un ham cât să îl trezească şi pe Adi, care dormea liniştit în maşină, fără nicio grijă, după care s-a dus înapoi la stână. N-am ştiut dacă să mă bucur că a venit să latre şi lângă noi, sau să-l consider ca pe un semn rău.

Într-un final am reuşit cumva să mă liniştesc, după ce s-au liniştit din lătrat şi câinii, desigur, şi am adormit la loc. Dimineaţă când mi-am dat seama ce fraieri am fost, mi-am dat singură un face palm.

Puteam să dormim liniştişi toţi 3 în Refugiu, aveam saci, aveam izoprene, şi aşa nu cred că mai era nimeni acolo. Dar mi-a scăpat complet varianta asta, nu ştiu ce am gândit. Nu de alta dar ar fi dormit şi Adi un pic mai ca lumea, nu aşa înghesuit în maşină… Oh well… bine măcar că n-a venit ursul. Sau poate nu s-a mai sinchisit să coboare şi până la noi… zucchini-ul ăla pare-se până la urmă că nu a prezentat interes :P

PS. Noi am pus cortul fix acolo unde se lasă maşinile pentru că a doua zi aveam să îl strângem şi să plecăm, însă locul oficial de campare este un pic mai sus, după stână, în dreapta, unde este şi Refugiul Stâna de Râu. Acolo sunt corturi destul de des (în weekend cel puţin e multă lume) şi îl puteţi lăsa liniştiţi şi să plecaţi să faceţi drumeţii în zonă. Câinii de la stână sunt CEI mai blânzi câini de stână pe care i-am văzut în viaţa mea!! Nu ne-au lătrat absolut deloc, nici măcar când am trecut pe lângă stâna şi oile lor. Nici nu ne-au băgat în seamă! Aşa ceva chiar n-am mai pomenit!

Pentru a vedea pozele: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări pe toate cu scroll, la dimensiune mare.


Repet situaţia drumului forestier şi indicaţiile:

    • Drumul forestier Hobiţa – Stâna de Râu are 24 de km şi poate parcurge în aproximativ 1 h 30.
    • Este în stare bună şi se poate face cu orice fel de maşină.
    • E de preferat o gardă mai înaltă, însă la întoarcere am găsit în „parcarea” de la capătul drumului şi un Matiz.
    • De aici şi până la Stâna de Râu se mai urcă vreo 5 minute pe jos, iar Refugiu este în poiana din dreapta, la încă vreo 5 minute distanţă.
    • Tot traseul din Hobiţa şi până la Stâna de Rău este marcat cu punct roşu, de-a lungul drumului forestier, aşadar nu e greu de găsit.
  • În Hobiţa este un indicator la o intersecţie, la dreapta e spre Cabana Baleia, iar drumul spre Stâna de Râu e la stânga. Apoi mai sunt vreo 2 intersecţii, dar urmaţi drumul cel mai evident şi punctul roşu care apare din loc în loc.

Hartă Hobiţa – Stâna de Râu:

Hartă Bucureşti – Râu Bărbat – Hobiţa – Stâna de Rău:


Vizualizaţi Aventuri in Carpati – Ziua 1 pe o hartă mai mare

Data: 8 august 2013

Traseu:

Stana de Rau (~1600 m) – Lacul Ciomfu – Taurile Custurii – ieşire în creastă (2400 m): nemarcat

Vf. Custura (2457m) – Saua Custurii (2205m) – Vârful Papuşa (2508m) – Şaua Pelegii (2285m):

Şaua Pelegii – Lacurile din Valea Rea:

Lacurile din Valea Rea – La Scorţar – Cabana PIetrele (1480m):

Diferenţe nivel: +1200m, -1300m

Timp: 12 h 30

Surse apă: Stana de Rau, Cabana Pietrele.

Pe parcurs se mai poate lua apa din paraurile care curg din lacuri eventual, insa doar daca stiti ca nu sunteti sensbili la stomac si daca pare ok apa (nu luati din locuri statute, ci doar de unde curge destul de repede, si uitati-va un pic la apa in sticlă înainte să beţi, dacă are multe impurităţi mai bine renunţaţi).

Telefon Cabana Pietrele: 0374 975188; 0734 339 753; 0722 715 595

Înainte să plecăm de acasă prognoza se arăta absolut excelentă pentru următoarele 3 zile în Retezat, aşa că pornim destul de încrezători în prima noastră zi în Retezat, un pic înainte de ora 8, după ce strângem cortul şi ne echipăm cu tot ce avem nevoie.Rucsacurile sunt cam grele, deşi nu prea am luat lucruri inutile, deci nu putem lăsa nimic la maşină din ce am împachetat deja.

Plecăm cu vise mari. Cel puţin eu. După atâţia ani de aşteptare şi visare, astăzi voi ajunge în sfârşit să fac Porţile Închise. Cel puţin aşa e planul. Oare îmi poate sta ceva în cale? Bineînţeles că poate. Însă nu vreau să mă gândesc negativ. Oricum îs toată un zâmbet, vremea îmi zâmbeşte înapoi şi nici un nor nu apare pe la orizont. What could go wrong, right? :)

Deşi am fost din start conştientă că planul făcut de mine pentru prima zi avea să rezulte într-un traseu destul de lung, am considerat că e doable.

Stana de Rau (~1600 m) – Lacul Ciomfu – Taurile Custurii – ieşire în creastă (2400 m): 4 h (nemarcat)

Mi-am dorit să facem cât mai mult din creastă, aşadar am pornit un pic atipic, spre stânga, spre Vf. Custura, pe la lacul Ciomfu şi Tăurile Custurii, pe traseu nemarcat, urmând apoi să “facem” dreapta, direcţia Cabana Pietrele. Traseul nemarcat de la început nu este greu de găsit, aşa că o să vă explic un pic, pentru cei ce vreţi să mergeţi pe acolo:

De la locul unde se lasă maşinile se urcă un pic, pe traseul nou marcat cu punct roşu, după care se ajunge la stâna de Râu (5 minute). Mergând în continuare pe potecă, se ţine stânga. Înaintând, spre dreapta se va observa şi Refugiul Stâna de Râu, traseul punct roşu mergând spre el, însă noi trebuie să ţinem stânga. După aproximativ jumătate de oră se ajunge la Cascada Ciomfu (superbă!) şi apoi se urcă pe lângă ea, printre jnepeni (se coteşte stânga). Scopul este să urmăm firul apei, pentru că apa provine din Lacul Ciomfu. După urcarea printre jnepeni apare din nou o potecă foarte evidentă, pe care trebuie să o urmăm. Nu după mult timp se ajunge la Lacul Ciomfu. Până aici nimic complicat.

Suntem extaziaţi să ajungem la primul lac glaciar de pe anul ăsta. Este un lac special, cu formă de rinichi, pe care îl găsim într-o linişte deplină. Nu mai este nimeni în zonă, ceea ce momentan nu poate decât să ne bucure. Avem tot locul ăsta minunat numai pentru noi! Marmoţelele se avertizează unele pe altele cu fluieratul lor specific, pentru că ne-au simţit prezenţa. Cam asta e tot ce se aude, pentru un moment, după care din nou linişte.

Urcarea continuă spre Tăurile Custurii. Iniţial poteca este uşor de găsit (ba chiar sunt mai multe, pentru că lumea a luat-o pe unde a apucat, dar tot acolo duc) însă ulterior apar lespezile şi se cam pierde. Sau cel puţin noi am pierdut-o. Aici noi am greşit un pic (un pic cam mult) şi am uitat că trebuie să urmărim iar firul apei (care vine dinspre Tăurile Custurii) şi am mers drept înainte. Însă trebuia să ţinem dreapta, şi apoi să şi cotim dreapta, spre Tăuri.

Aici mi s-a părut un pic greu să mă orientez, însă de fapt cred că dacă urmaţi indicaţiile astea, e chiar uşor. Şi traseul chiar se merită, e o zonă absolut superbă, şi mă bucur că am aflat de ea de la colegii de la Banda Roşie (cărora le mulţumesc pe calea asta).

Din păcate noi am cam pierdut mult timp din cauza bălăurelii (mai ales că am dat de o zonă cu lespezi în care mi-era un pic mai greu să mă deplasez repede) însă în curând am ajuns într-un loc de unde am zărit primul Tău, şi fiind destul de mult înaintea lor, le-am făcut semn băieţilor să nu vină spre mine ci să meargă spre dreapta.

Astfel că ei au ajuns lângă lac, au făcut poze, ba chiar s-au şi odihnit un pic, în timp ce eu am mers mereu pe deasupra lacurilor.

Voi dacă ajungeţi la primul lac (atenţie, prima apă este de fapt o mică băltiţă, nu e unul dintre Tăurile Custurii, mergeţi drept înainte, pe partea stângă a lacului, şi după o mică urcare veţi ajunge şi la lacul al doilea, pe care însă nu îl puteţi vedea atunci când sunteţi la lacul 1. Iar când ajungeţi la lacul 2, mergeţi cam până la jumătatea lui (vedeţi că am desenat pe hartă), şi apoi urcaţi spre dreapta, perpendicular pe lac. E o urcare uşor abruptă, directă, însă nu pune niciun fel de probleme. De jos de la lacuri veţi observa că sus se şi vede un stâlp de marcaj, deci el este ţinta. Veţi ieşi în felul ăsta direct în creastă, cu 15 minute înainte de Vf. Custura.

Din păcate pentru noi, am pierdut aşa de mult timp căutând tăurile, încât atunci când ieşim în creastă e deja foarte târziu şi îmi dau seama că e posibil să trebuiască să schimb planul dacă mai vrem să ajungem la Cabană înainte de a se înnopta. Ceea ce nu mă încântă deloc, cum rămâne cu Porţile mele Închise??? :(

Însă în timp ce urc ultimele 10 minute spre Vf. Custura, îmi vine o idee. Fac ceva “calcule” în cap (noroc că ştiu harta aproape pe de rost) şi îmi dau seama că pot inversa un pic traseul de urcare din a treia zi cu traseul de coborâre pe care îl aveam planificat pentru ziua de azi şi să lăsăm Porţile Închise pentru a treia zi. Nu mă încântă total varianta asta, pentru că până în a treia zi e posibil să se schimbe în rău prognoza şi să plouă (ceea ce ar exclude clar Porţile Închise) însă hotărăsc să iau decizia finală pe Vf. Păpuşa, în funcţie de ora la care o să ajungem acolo.

Până la urmă tot răul spre bine presupun, căci dacă nu bălăuream atâta probabil nu aveam norocul ca în tot peisajul ăsta extraordinar, să vedem deodată ţâşnind o capră neagră la doar 10 metri mai jos de noi, şi să şi apuc să o pozez :)

Când atingem Vf. Custura deja mergem de multe ore şi suntem un pic obosiţi. Ne oprim să facem câteva poze de vârf, însă o doamnă la vârsta a treia dintr-un grup de unguri stă fix în cadrul nostru, absorbită de peisaj, şi nu dă niciun semn să realizeze că ar fi drăguţ să se dea la o parte. Eh, facem şi noi ce putem.

Plus că avem la rândul nostru ceva treaba, priveliştea este incredibilă şi trebuie să profităm la maxim. Se disting clar Vf. Păpuşa şi Peleaga, şi mult mai mult decât atât, chiar dacă cerul nu mai este chiar atât de curat ca dimineaţă. Au venit norişori destul de mulţi, dar nu de ploaie, aşa că nu ne facem griji.

 Vf. Custura (2457m) – Saua Custurii (2205m) – Vârful Papuşa (2508m) – Şaua Pelegii (2285m): 4 h

După o scurtă porţiune similară cu creasta Iezerului, adică un pic cam ca în câmp :) urmează una dintre secţiunile mele preferate de creastă. Deşi pare o muchie în care te-ai putea tăia dacă te-ai apropia, de fapt nu e deloc aşa. E doar foarte spectaculoasă :)

Mă felicit pentru alegerea făcută şi mă bucur cât de mult pot de ceea ce văd, chiar dacă spatele meu nu pare a fi foarte de acord cu mine :P Hai tu, taci şi-ndură, nu vezi ce frumos e?!?

Din Şaua Custurii începe marea urcare spre Păpuşa. Nu arată cu mult mai uşoară decât urcarea din Şaua Pelegii spre Păpuşa, dar cu siguranţă e ceva mai lungă. De fapt sunt două urcări, una până aproape de Păpuşa Mică (poteca îl ocoleşte), după care se coboară un pic într-o altă şa, foarte îngustă şi mică (şi superbăăă), de unde se şi zăreşte pentru prima dată Lacul Adânc spre dreapta, după care începe ultima urcare, destul de abruptă, până pe Păpuşa.

Bucuria pe cel de-al doilea vârf (de pe ziua de azi şi al doilea ca înălţime din Retezat, cu doar 1 m sub Vf. Peleaga) este maximă. Ne pozăm cu stâlpul, ne pozăm cu tabla, ne pozăm (cu) bocancii, ne pozăm unul cu altul, aproape că ne pozăm şi oboseala… dacă am putea :P

Însă oboseala se ascunde în momentele astea. Dispare, se evaporă, nu mai există, nu mai contează. Tot ce contează e că avem toţi un mare rânjet pe faţă, de la o ureche la alta. De aici ştim că luăm direcţia coborârii, nu de alta dar este mult prea târziu şi a trebuit să iau decizia să nu mai mergem şi pe Porţile Închise tot astăzi. Decizie dureroasă pentru mine, însă ar fi mult prea mult şi n-am ajunge la cabană în timp să mai şi primim ceva de mâncare. Plus că nici nu n-aş mai putea bucura de minunăţia aia de traseu dacă aş fi lată de oboseală. Aşadar… nu pot decât să sper că sâmbătă va fi vreme bună şi că voi ajunge, ÎÎÎN SFÂRŞIT pe Porţile Închise.

Vedeţi voi cum fug ele de mine?? Ceva de groază!!! Însă am eu o pilă acolo sus, şi sunt încrezătoare că sâmbătă va fi ziua cea mare! I can feel it! :)

De pe Vf. Păpuşa schimbăm aşadar macazul şi coborâm spre Şaua Pelegii. Peleaga se înaltă mare drept înainte, dar nu mai avem timp să urcăm şi pe el. Noi l-am urcat în 2010, dinspre Bucura, însă Adi încă nu. Pentru el rămâne pe altă dată.

 Şaua Pelegii (2285 m) – Lacurile din Valea Rea: 20 min

Din Şaua Pelegii urmează o coborâre scurtă până la Lacurile din Valea Rea, ATENŢIE, pe cruce roşie. Atât pe harta Dimap cât şi pe cea Belalpin, acest traseu (între şaua Pelegii şi Şaua Zănoagelor/Lacul Galeşu) este figurat cu bandă roşie, ceea ce e greşit. Banda roşie este în creastă.

Coborâm aşadar pe cruce roşie, şi ajungem rapid la un prim lac absolut fermecător, cu nişte „pufoşenii” verzi pe care îţi vine să te urci şi să începi să sari ca un copil mic pe trambulină, atâta de ca lumea sunt!

Lacurile din Valea Rea – La Scorţar – Cabana PIetrele (1480m): 2h 30

Tragem a şaptişpea şedinţă foto pe ziua de azi, şi cu greu ne desprindem de pufoşenii şi mergem mai departe, schimbând marcajul cu triunghiul galben. Din fericire, traseul mai ajunge lângă încă un lac, la care mai tragem o mică şedinţă foto, că parcă nu mai pozasem de mult.

Ce să facem… sunt irezistibile lacurile astea! Uitându-ne mai devreme de sus înspre Valea Rea, am fost fascinaţi de cât de multe lacuri se văd. Însă când eşti aici jos, nu vezi decât unul şi atât. Celelalte ştii că sunt prin zonă pe undeva, dar nu ştii exact unde…

Cam ăsta e Retezatul… plin de surprize! Însă la final… ne-a pregătit una nu foarte plăcută. De la ultimul lac…. am început să coborâm ca lumea. Traseul deja nu mai prezenta foarte mult interes, drept urmare nici nu am mai făcut poze. Însă de mers am mers. Şi am mers. Şi am mers. De mi-au intrat picioarele …. Mă rog, ştiţi voi.

După 1 oră jumătate de coborâre de la ultimul lac (care au părut mai degrabă vreo 3 ore), din care ultima oră a fost numai prin pădure din aia de ne venea să urlăm (mai mult de durere), ajungem la un indicator. Îl vedem de departe, şi tot ce sperăm e că ne va da o veste bună. Gen „mai aveţi 5 minute” sau „cabana e fix după colţ şi vă aşteaptă cu mâncare caldă şi cu patul făcut” sau „ştim că nu mai puteţi, dar vă promitem că în 10 minute de plimbărică veţi ajunge la cabană. C’mon, you can do it!”. Dar nu „(fraierilor, mai aveţi) 45 de minute”.

Pfuai, să murim nu alta. Ştiu că 45 de minute pare puţin (şi chiar e) însă pentru noi asta e aşa… un pic mai rău decât o lovitură fix în ţeastă! 45 minute ni se pare o eternitate, e ca şi cum mi-ai zice să mă duc până pe lună şi să mă întorc. Tot azi. I mean, wtf, 45 de minute??? Really??? C’mon!!! You gotta be kidding me!!!

Amândurora ne vine să ne punem în fund şi să urlăm! Zic amândurora pentru că am rămas doar eu şi Adi, Cristi a luat-o de mult timp înainte, pentru că nu mai avea răbdare, şi deja îl suspectăm că a băut o bere, a mâncat şi s-a şi culcat :)))

Dar nu facem asta. Ne dăm fiecare câte două palme şi două şuturi în fund imaginare, şi mergem mai departe. Pe mine mă dor tălpile, pe Adi genunchiul… suntem ca noi, ce să mai! Am putea alerga la maraton. Acum!

După vreo 20 de minute îl văd pe Cristi. What da…. ??? Fără rucsac! Omg! A ajuns la cabană şi a urcat înapoi??? De ce DOAMNE IARTĂ-MĂ ar face cineva aşa ceva??? Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau să îmi pară rău. Îmi vine un pic să mă bucur sincer, pentru că mă rupe rucsacul ăsta de vreo .. hmmmm… de dimineaţă, şi abia aştept să scap de el. Dar pe de altă parte mi se rupe sufletul, cum să fi urcat înapoi săracu şi acuma să facă din nou traseul ăsta, cu tot cu rucsacul meu în spate???

Dar toată situaţia se clarifică imediat ce ajungem suficient de aproape cât să ne auzim unul pe altul fără să urlăm. De fapt nu a ajuns la cabană. Şi-a lăsat rucsacul doar un pic mai jos, la un pod de lemn, pentru că de acolo începe o mică urcare (whaaaaaaaat???) şi în plus apare şi un alt marcaj şi nu ştie sigur dacă e bine, aşa că a hotărât să ne aştepte. Şi cum stătea el aşa şi ne aştepta, s-a gândit că n-a mers destul pe ziua de azi şi ca să nu se plictisească… ar putea urca înapoi, să ne întâmpine. Buuuun aşa!

Dar să revenim. Ce ziceai? Că urmează o urcare???? Cred că glumeşti, nu? Bineînţeles. Că nu. Urcarea e acolo. Cu ultimele puteri, mă târăsc în sus la deal, înjurând printre dinţi apa aia care a trebuit să sape valea din cauza căreia urc eu acuma.

Însă fie vorba între noi, urcarea e mai mult decât scurtă, şi după încă vreo jumate de oră ajungem îîîîîn sfârşit să vedem un luminiş ceva mai mare decât toate poieniţele zărite pe traseu până aici, la care am sperat de fiecare dată, ca nişte fraieri :))

Când am văzut Cabana Pietrele pentru prima dată, a fost ca şi când aş fi zărit raiul. Mă uit la ceas şi observ fără reacţie că mergem de 12 ore jumate. O nimica toată. Desigur, am făcut pauze destule, poze din belşug, nu ne-am grăbit din cale afară… dar totuşi. Astăzi ne-am doborât recordul. Dar cumva nimeni nu se bate pe spate cu nimeni. Tot ce vrem e să mâncăm şi să ne culcăm. Atât.

Dar să nu ne grăbim. Mai întâi trebuie să ne găsim căsuţa. Pentru cei ce nu ştiu: Cabana Pietrele înseamnă de fapt mai multe clădiri: clădirea în care se ia masa, Vila Stânişoara şi vreo 10 căsuţe răsfirate prin pădure. A noastră: ultima pe stânga, în fund la taxatoare. Lovely! Încă 10 minute de traseu :)))) Cred că doamna de la recepţie ne-a văzut un pic cam odihniţi! :))))

Va urma.

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

Aparat foto: Sony NEX 5R + obiectiv 16-50

Hartă traseu Stâna de Râu – Lacul Ciomfu – Taurile Custurii – Vf. Custura – Vf. Papuşa – Cabana Pietrele:

Traseul de azi văzut de la Tăul Ţapului:

trasee-stana-de-rau

traseu stana de rau - lacul ciomfu - taurile cuturii - vf custura


Data: 9 august 2013

Traseu: Cabana PIetrele (1480m) – Şaua Ciurila – Vf. Retezat (2482 m):

Vf. Retezat – Şaua Retezatului (2251m) – Vârful Bucura I (2433m):

Vârful Bucura I – Curmătura Bucurei (2206m):

Curmătura Bucurei – Bordu Tomii – Cabana Genţiana (1670m) – Cabana Pietrele (1480m):

Diferenţe nivel: +1350m, -1350m

Timp: 12 h

Surse apă: Cabana Pietrele, mai jos de Lacul Pietrele (un pic îndoielnică), Cabana Genţiana

Telefon Cabana Pietrele: 0374 975188; 0734 339 753; 0722 715 595

Deşi ne resimţim de la ziua precedentă, când ne trezim decidem să mergem mai departe cu planul stabilit pentru a doua zi în Retezat, pentru că ar fi chiar păcat.

Însă hotărâm să luăm cât mai puţine lucruri în rucsacuri. Eu renunţ de tot la el (mă doare spatele şi fără el, oricum), iar băieţilor le spun să îşi ia minimum minimorum. Din păcate din prea multă milă pentru spatele lui Cristi, care săracul trebuie să care apă pentru amândoi, îi zic să umple doar 6 sticle, adică 3 litri pentru amândoi, greşeală pentru care mai târziu aveam să plătim.

 Cabana Pietrele (1480m) – Şaua Ciurila – Vf. Retezat (2482 m):  5 h

DSC09506

Dimineaţa se arătă la fel de frumoasă ca şi cea de ieri, prevestind multă căldură, ceea ce nu e chiar foarte ideal dat fiind că vrem să urcăm pe Vf. Retezat pe Culmea Lolaia. M-am gândit însă că ar fi mai frumos decât să urcăm pe Valea Stânişoarei, chiar dacă bănuiesc că va fi mai lung.

DSC09520

La început nu sunt foarte încântată. Traseul pare că urcă într-o direcţie total opusă faţă de cea spre care trebuie să ne îndreptăm noi, de unde îmi dau seama că vom ocoli de-o să ne sară ochii. Însă apoi mă felicit pentru alegere, pentru că dăm de o mare de afine, din care aproape că nu mai reuşesc să-i scot pe băieţi. Culeg în neştire, da noroc că îmi dau şi mie :P Tare bune sunt! Mai ales că nu muncesc deloc pentru ele! :)))

DSC09528

Abia după vreo oră jumate ne încadrăm în linie dreaptă pe Culmea Lolaia. Se vede deja aproape tot traseul pe care trebuie să-l parcurgem azi, inclusiv Vf. Retezat, care pare aproape dar… nu prea :)

DSC09554

Căldura e deja insuportabilă, poteca e pur şi simplu tapetată pe o parte şi alta cu tufe de afine, drept urmare o lălăim destul de mult. Mie mi-e prea lene să culeg, dar Cristi deja îşi face din betişoare un sistem de pieptene cu care să culeagă mai productiv :))) dar în scurt timp se dovedeşte total inutil. Cu chiu cu vai ajungem la lespezi, unde afinele se termină dar căldura nu, şi simt că nu mai suport hainele pe mine. E atât de cald cum nu am mai pomenit niciodată. Am mai îndurat noi călduri pe munte dar parcă nici în halul ăsta.

DSC09568

În plus ne bâzâie muştele ceva de groază, şi pe mine mă sâcâie rău de tot. Dar nu ne lăsăm păgubaşi, ne suflecăm pantalonii, când mai bate vântul un pic depărtăm tricoul de corp ca să ne răcorim, şi facem ce putem. Însă cu apa… nu stăm prea bine. Am băut destul de mult şi ne dăm seama curând că o să o terminăm înainte de a coborî la o sursă de apă. Şi tare îmi vine să mi-o torn pe toată în cap. Vise…

DSC09622

După multe ore de mers pe Culmea Lolaia, timp în care mi-am dat seama că totuşi Valea Stânişoarei ar fi fost o variantă mai bună, ajungem la ultima urcare spre Vf. Retezat, un pic mai abruptă şi un pic de căţărat. Faină tare, n-am ce zice, însă norii ăia parcă ne ocolesc dinadins, nu alta. Dacă am fi urcat pe Valea Stânişoarei am mai fi avut măcar ceva apă, în schimb pe Culmea Lolaia nu e deloc (bine, ştiam asta, n-a fost o surpriză) şi nici atât de fain peisajul nu e. Adică e, dar nu prea se schimbă. De ţinut minte pentru data viitoare.

DSC09669

 Vf. Retezat (2482 m) – Şaua Retezatului (2251 m) – Vârful Bucura I (2433 m): 2 h

Pe vf. Retezat nu stăm mult, faptul că mai avem foarte puţin apă, pe care trebuie să o drămuim, le-a tăiat tot cheful băieţilor. Coborâm spre Şaua Retezatului, admirând lacurile superbe din Rezervaţia Gemenele, dar şi Lacul Stânişoara şi frumuseţea crestei. Odată ajunşi în Şaua Retezatului (unde urcă traseul triunghi albastru dinspre Valea Stânişoarei) îi simt pe băieţi că vor să coborâm pe acolo, însă nu prea îmi vine să renunţ la Vf. Bucura, nu neapărat pentru vârf, ci pentru că mi-e tare dor de Lacul Bucura, şi vreau să îl vad.

DSC09691

Le spun să coboare la cabană fără mine, şi să mă lase singură, dar nu vor. Mergem mai departe, însă apa se termină şi nu sunt deloc încântaţi. Ştiu că mă cam înjură, dar nici nu mă lasă singură. Atmosfera e însă tensionată, şi fiecare merge în taina lui, în linişte. Nimeni nu mai zice nimic. Eu din fericire văd că rezist un pic mai bine la sete, dar combinaţia cu arşiţa pe care trebuie să o suportăm e un pic prea mult, mai ales pentru Cristi, care îmi pare nervos. Mă simt super vinovată, dar încerc să îi încurajez.

Sub Vf. Bucura iar e o mică porţiune expusă, însă nimic peste măsură de dificil. Când ajungem sus încerc să îi îmbunez “haide, că de aicea avem doar de coborât!!”. Nici nu le mai zic că am putea să urcăm şi pe Vf. Bucura II (traseul marcat îl ocoleşte, pe sub el), mai ales că nici eu nu prea mă mai simt în stare, dar ei sigur mi-ar da un şut în fund :)))

În timp ce noi suntem pe vârf, un planor apare brusc, ca de nicăieri, şi ne trece fix pe deasupra capetelor. Woooow! Cât de tareeee! Rămânem toţi ca proştii, cu gâturile întinse spre cer, şi ne dăm seama că nu am apucat să-i facem nicio poză. Dar nu trece mult şi vine iar, de data asta parcă ŞI mai aproape de noi. Acum l-am prins! Ha! Mamă ce mişto o fi să veţi toată frumuseţea asta de sus!!

DSC09803

Căscăm iar gura la el cât căscăm, însă ne amintim că trebuie să o luăm din loc, mai ales că acum nu mai avem apă deloc. Facem câteva poze şi o luăm la vale.

 Vârful Bucura I (2433 m) – Curmătura Bucurei (2206m): 45 min

Aici însă începe cea mai frumoasă porţiune de traseu din toată ziua. Cred că mi-a plăcut un pic mai mult decât porţiunea de creastă de ieri, din zona Şaua Custurii.

Este absolut superb, în dreapta este minunatul lac Bucura, pentru care am cea sentimente speciale, chiar dacă am zăcut lată pe malul lui acum 3 ani, în faţă se vede clar clar de tot Vârful Peleaga, Colţii Pelegii şi se distinge clar poteca pe care am venit înspre Curmătura Bucurei acum 3 ani, în coborâre de pe Vârful Peleaga, iar noi suntem încolonaţi pe potecuţa asta frumoasă şi îngustă de pe creastă…. e un sentiment de care reuşesc să mă bucur, chiar dacă oboseala şi setea sunt încă prezente. Însă pentru o perioadă uit de ele. Din păcate nu cred că şi băieţii au reuşit să se bucure la fel ca mine, însă măcar nu m-au luat la bătaie :)))

 Curmătura Bucurei (2206 m) – Bordu Tomii – Cabana Genţiana (1670m) – Cabana Pietrele (1480m): 2h 30

DSC09822

Adi are însă probleme destul de mari cu genunchiul… pe parcursul coborârii din Curmătura Bucurei (vedeţi că aici e semnal la telefon!), care mai ales la început este un pic abruptă, îl văd cum se chinuie şi mi se rupe sufletul. L-am bandajat eu cu o faţă elastică, dar câte poate să facă şi aia…

După coborâre în vale însă, din cauza setei o luăm toţi cam razna. Am face orice ca să ajungem mai repede la apă. Nişte mesaje spirituale înscrise pe pietre ne pun pe gânduri…

DSC09865
Dar apă, apă voi avea????
DSC09869
Total de acord! Mai ales apa! Apaaaaaaaaa!!!!

O cruce sus pe o stâncă e luminată divin de razele soarelui care se dă pe după creastă. Oare aşa o să ajungem şi noi dacă nu găsim apă mai repede????

DSC09868

Când auzim pentru prima dată apa, e cel mai divin sunet auzit vreodată (cred că mă repet). Din păcate rămânem cu auzitul, pentru că curge pe sub pietre. Iar când o vedem, nu putem bea din ea pentru că nu curge deloc. Să murim nu alta.

Ne ţinem tari până la Lacul Pietrele. Aici întâlnim un grup mai mare de tineri, dar tot ce observ este o sticlă mare de 2 litri de apă în mâna unui băiat. Restul în jurul sticlei e blurrat. Nu stau mult pe gânduri, las jena la o parte şi mă duc glonţ la el.

– Te rog mult, ne dai şi nouă un pic de apă? Am rămas fără acum mult timp…

– Sigur că da!

Auzul acestor cuvinte îmi mângâie urechile. Deja mă ling pe buze şi îmi imaginez apa cum mi se prelinge pe gât.

Însă n-apuc bine să iau sticla în mână că îmi zice că de fapt e luată de aici un pic mai jos de lac, de unde începe să curgă. Eu n-aş fi vrut să iau de acolo, nu mi se părea chiar ok, însă acum văd că efectiv n-am de ales. Îi mulţumesc tânărului, îi dau sticla înapoi, şi mergem şi noi să găsim un loc bun de luat apă.

La o primă vedere se vede că are ceva impurităţi în ea, dar nu mai e loc de mofturi. Umplem repede o sticluţă şi o dăm pe gât pe nerăsuflate. ESTE CEA MAI BUNĂ APĂ BĂUTĂ VREODATĂ! :)))

Acum că am rezolvat problema majoră, lucrurile pare se văd un pic mai clare. Şi nu, nu mi-am şters ochelarii :))) Ne permitem în sfârşit să facem şi o pauză de masă un pic mai lungă de 3 minute, băgăm un senviş şi după 10 ore de căldură în sfârşit mă ia frigul. De fapt nu mi-e frig, ci răcorel, aşa că le spun băieţilor că o iau un pic înainte ca să mă încălzesc, şi mă ajung ei din urmă.

O iau la sănătoasa la vale, ştiind că celălalt grup e mai în faţă. Îi ajung din urmă repejor, pentru că s-au oprit la bolovanul de la Bordul Tomii să facă poze. Băieţii mei însă, nici urmă de ei. Ce s-o fi întâmplat??

Încerc să bat pasul pe loc, dar mă plictisesc. După mult mai mult timp decât normal, îi văd şi pe ei venind, ca să aflu când mă ajung că lui Adi i se blocase genunchiul şi nu mai putea merge. Shit! Mă gândesc cu groază la ziua de mâine.

Acum însă zice că e un pic mai bine şi pornim toţi 3 mai departe. Cu vreun sfert de oră înainte de a ajunge la Genţiana trecem un pod de lemn destul de nou, de care fetelor din grup le este foarte frică, pentru că se mişcă un pic. Pe mine chiar mă amuză, îmi place asta! :)

Când ajungem la Genţiana sunt un pic emoţionată. Am citit atâta despre locurile astea încât n-am cum să nu fiu aşa când în sfârşit le văd cu ochii mei. Trec pe la Memorialul lui Cuxi şi mă trece un fior când văd şi restul de plăcuţe comemorative. Sper să aibă linişte acolo unde sunt.

Băieţii închină o bere rece luată de la Genţiana, la care visau de multă vreme, şi curând ne urnim şi de aici, căci e târziu. De la indicatoarele pe care scria ½ ore până la Pietrele mai facem de fapt vreo 40 de minute, şi apoi încă vreo 3 minute lungi până la cabana noastră :P

DSC09913

Urmează încă o masă copioasă pentru care depun un mare efort să stau în fund şi să nu mă întind toată pe jos, însă cu burta pusă la cale purcedem la un somn luuung şi odihnitor, pentru că a doua zi avem iar de îndurat rucsacuri grele în spate.

Va urma.

retezat (2)

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

DSC09485 DSC09685 DSC09773 DSC09823 DSC09861 DSC09886 DSC09893 DSC09897 DSC09899 DSC09908

Aparat foto: Sony NEX 5R + obiectiv 16-50

După două zile de vreme excelentă în Retezat, recunosc că mi-e frică. Nu am mai avut cum să verificăm prognoza pentru că la Pietrele nu este semnal pe telefon, aşa că suntem clueless. Însă îmi aduc aminte de o vorbă pe care o avea mamaia mea: sâmbăta e ca joia. Adică aşa cum a fost vremea joi, aşa va fi şi sâmbătă. Când eram mică, de multe ori eram foarte atentă la vreme joia, şi sâmbătă o verificam, să văd dacă are dreptate :))) Şi culmea e că în 80% din cazuri fix aşa era. Excepţiile erau mici şi rare. Aşa că decid ca şi astăzi să mă încred în mamaia mea. Ea o să aibă grijă de noi de acolo de sus, şi o să ne ajute.

Sunt aşa de încrezătoare că aşa o să fie încât trecem glonţ pe lângă salvamont şi nu mă gândesc să-i întrebăm pe ei prognoza. La urma urmei… azi oricum trebuie să ajungem la maşină, aşa că fie ce-o fi. Singura chestie care încă îmi stă pe creier e că dacă plouă, nu vom putea face Porţile Închise, iar visul meu se va nărui din nou. Refuz să mă gândesc prea mult la asta şi nu vreau să accept o astfel de ipoteză, aşa că urc rucsacul în spate (aoleu maică da’ aţi făcut vreo glumă proastă şi mi-aţi pus vreo cărămidă în el?? că parcă e mai greu şi decât la venire!!), îmi dau un auto şut în fund şi pornim la drum. This is it! Day 3.

Data: 10 august 2013

Traseu: Cabana Pietrele (1480m) – Tăul dintre brazi (1740m) –  Lacul Galeş (1990m):   +  4 h 15

Lacul Galeş – Şaua Vf. Mare (2345m) :  1 h 50

Şaua Vf. Mare –Porţile Închise:  1 h 15

Coborârea spre Tăul Ţapului (2070 m):  1 h
Tăul Ţapului – Stâna de râu (~1600m):  1 h 30

Diferenţe nivel: +1150m, -800m

Timp: 10 h 30 h

Surse apă: De la Cabana Pietrele până la Lacul Galeş e aproape mereu apă. Apoi, deloc. Presupun că se mai poate lua de undeva de sub Tăul Ţapului, dar nu ştiu sigur. Lângă refugiul Stâna de Râu este apă.

 +  Cabana Pietrele (1480m) – Tăul dintre brazi (1740m) –  Lacul Galeş (1990m): 4 h 15

Ne înscriem pe triunghi roşu astăzi, direcţia lacul Galeş. Doamna de la Cabana Pietrele n-a vrut să ne spună cât facem până la Porţile Închise (a zis să întrebăm la salvamont, că ea nu are voie să ne dea indicaţii), dar n-avem chef să ne mai întoarcem şi băieţii mă tot întreabă cât facem. Fac repede un calcul în cap din ce ştiu eu, şi le spun că vreo 5-6 ore cred. Ei se uită la mine, mustăcesc, şi zic în cor: Da, deci 6 ore. În CEL mai bun caz!! :))))))))

Ca să înţelegeţi, în tura asta şi-au făcut un obicei din vorba „în cel mai bun caz”. A devenit ca un fel de motto, pentru că niciodată timpii daţi de mine sau de plăcuţele găsite pe traseu nu au fost buni. Nici pe departe. Întotdeauna am făcut mai mult decât trebuia, şi nu pentru că am fi mers noi încet sau ceva, dar unii sunt chiar daţi greşit. Am concluzionat că probabil au fost stabiliţi în urma unei ture făcute de un salvamontist fără rucsac, care probabil alerga :))))

Nonsensul algoritmului după care s-au pus săgeţile cu timpi pe traseu ne este confirmat din nou când, după 20 de minute de la primul indicator, care arăta 3 h până la Galeş, întâlnim un nou indicator pe care scrie, SURPRIZĂ, tot 3 h. E bun, suntem în grafic :))))

Toate bune şi frumoase numai că de la Cabană încoace noi numa’ coborâm. Coborâm şi iar coborâm, într-o veselie! Suntem foarte descumpăniţi, e ultimul lucru pe care vrei să-l faci la început de zi, când ştii că trebuia să urci DOAR vreo 1000 de metri. Tot ce coborâm însă acum se adaugă la ăia 1000. Dar curând am o revelaţie! Noi ar fi trebuit să coborâm pe aici în prima zi! Voi vă daţi seama ce-ar fi fost ca după 14 ore de traseu să ne prindă noaptea pe aici şi să trebuiască la final să urcăm atâta??? Doaaaamne fereşte! Ce bine că am schimbat planul!

Îmi dau seama a nu ştiu câta oară în viaţa asta că nimic nu e întâmplător. Şi că toate se aşează singure uneori. E un gând liniştitor în momentul ăsta. Ştiu sigur că aşa trebuia să fie, să nu facem Porţile Închise în prima zi, ci acum. Nu ştiu de ce, dar nici nu mă interesează. Acum merg mult mai încrezătoare că totul va fi… just fine.

Ca să ne putem înscrie pe valea Galeşului trebuie să trecem de 2 culmi (Culmea Pietrele şi Culmea Valea Rea) şi drept urmare să traversam Valea Rea, de aceea am coborât atâta. Partea bună este însă că traversăm apa de mai multe ori, şi ne-am permis să nu plecăm decât cu vreo 2 sticluţe umplute de la cabană.

După o oră şi un sfert de la plecare, ajungem la ramificaţia cu traseul punct roşu care trece pe la Tăul dintre brazi. Spune că facem 45 de minute, dar facem doar 35. Woooow! E prima dată în Retezat când suntem mai rapizi decât scrie pe plăcuţă!! Nu ne vine a crede! Aşa ceva trebuie sărbătorit!! Aşa că sărbătorim prin 30 de minute pauză la Tău, mai mult ca să facem poze şi să luăm o înghiţitură dintr-un senviş ceva. A, şi să fim atacaţi mişeleşte de o mulţime de ţânţari care muşcă din noi fără nicio jenă. Şi prin tricou.

Locul însă este absolut minunat (crecă de-aia au venit şi ei aici), e o linişte perfectă şi stăm şi ne întrebăm cum oare de s-a format lăcuşorul ăsta aici în mijlocul brazilor.

Pornim mai departe spre Galeş. Trecem iară apa, dăm de o turmă de oi care ne mută nasul, câinii iar sunt paşnici, şi până la Galeş urcăm prin jnepeni pe potecă marcată cu caca de oaie. E de-a dreptul magnific! Nu ştiu de ce trebuia să le aducă ciobanul fix pe poteca turistică, dar în fine.

Fix acuma când am ieşit noi din pădure o ieşit şi soarele. Nu ştiu dacă să mă bucur, că de, doar mi-am dorit vreme bună, dar parcă totuşi prea arde cam tare.

Apa ne însoţeşte până în căldarea Galeş, în care de cum pătrundem ne simţim teleportaţi în altă lume. Ne aşezăm imediat pe iarbă şi nu ştim ce să facem mai repede: să ne odihnim? Sau să ne minunăm? Sau să pozăm?? Hotărâm tacit să le facem cumva pe toate trei.

Dintre toate lacurile glaciare pe care le-am văzut eu în atâţia ani, nu cred să-mi mai fi plăcut unul aşa de mult. Da, este Bucura, dar acolo mirajul e cumva altul. Aici e o linişte deplină, e o atmosferă pe care nu o pot exprima. În faţa lui e un fel de peluză mare şi plată de iarbă, unde poţi campa liniştit, cu vedere fix spre lac. Un cuplu chiar îşi strângeau cortul fix acum. Fiind sâmbătă, cred că exact pentru linişte au venit, în timpul săptămânii, şi acum pleacă probabil ca să nu fie deranjaţi de turişti.

E un loc special la care se ajunge greu. Nu există niciun traseu care să te aducă aici în mai puţin de 4 ore. Miiinim! Aşa că cei ce vin aici cu cortul sunt cu adevărat oameni de munte. Sau doar le place să care :))) În timp ce cu greu ne despărţim de acest loc minunat, visez la ziua în care voi reveni aici cu cortul. Va fi minunat!

 Lacul Galeş (1990 m)  – Şaua Vf. Mare (2345 m) :  1 h 50

De aici, intrăm pe ultima sută de metri de dinainte de Porţile Închise. Desigur, la figurat, că tare bine era dacă erau doar 100 de metri până acolo. În realitate, nu sunt 100 de metri nici ca distanţă, nici ca diferenţă de nivel. Avem de urcat destul de mult.

Prima parte e destul de lejeră, prindem altitudine lent, ridicându-ne uşor deasupra lacului Galeş, care se face din ce în ce mai mic sub noi. După aceea însă… lucrurile devin serioase. Panta e din ce în ce mai abruptă, poteca din ce în ce mai îngustă, iarba din ce în ce mai rară, şi pietrele din ce în ce mai prezente.

Însă vedem pentru prima dată PORŢILE ÎNCHISE. De aici, dinspre nord, se vede cel mai bine de unde s-au căpătat cu denumirea asta.

Ne oprim din când în când să ne tragem sufletul, dar şi pentru că observăm oameni sus în creastă pe traseu. Mi se strânge inima de emoţie când îi văd atât de clar pe muchie. Pare că stau pe o lamă de cuţit, aşa de ascuţită arată. HABAR n-am la ce să mă aştept, dar simt un val de bucurie amestecată cu teamă dar şi nerăbdare. De atâţia ani aştept să fac asta, şi acum mai am atât de puţin şi o să fiu acolo!!

Dar din păcate limanul pare din ce în ce mai departe. Urcarea se dovedeşte a fi ceva mai grea şi mai ales mai lungă decât anticipam (sau mai degrabă decât ne-am fi dorit). Rucsacul e greu al naibii, îmi vine să îl arunc cât colo, şi în plus de asta nişte nori nu foarte prietenoşi par să acapareze cerul. O-ow…

Ultimii paşi până în Şaua Vârfului Mare sunt cei mai grei. Parcă am picioare de plumb nu alta. Băieţii au ajuns sus cu vreo 5 minute înaintea mea, aşa că atunci când ajung ÎN SFĂRŞIT în şa, îi găsesc tolăniţi pe jos. Şaua e foarte maaaare şi surprinzător de înierbată, şi din cauză că e aşa lată, nu se vede dincolo de ea. Dar eu ştiu ce e dincolo. Aşa că nu mă opresc nicio secundă, deşi sunt atât de ruptă că îmi vine să mă întind toată pe jos, ci trec glonţ pe lângă ei şi merg mai departe.

Inima îmi bubuie îmi piept atâta de tare că mi se pare că o şi aud în urechi. Uit de rucsac, de durere, de spate, de sete, de foame, de frig, de poze, de TOT. Am ajuns.

În faţa mea, fix sub picioarele mele, este Tăul Ţapului. Nu-mi vine să cred! Îl văd cu ochii mei. Clar! Clar ca lacrima! Ah, ups, nu mai e clar. Şi nu ştiu de unde o fi vorba asta cu „clar ca lacrima”, pentru că eu plâng aproape în hohote şi nu mai e nimic clar. Nu ştiu ce-i cu mine, dar plâng. Mă pun în fund pe prima piatră pe care o văd şi plâng. Şi-i dau, şi-i dau, noroc nu mă vede nimeni :))

Mi-e greu să explic în cuvinte ce simt. E o învălmăşeală care se lasă greu descifrată. E fericire, e descărcare emoţională, e eliberare, e un mare oftat că după cât am tras (nu doar azi, ci în toate cele 3 zile la un loc) ÎN SFÂRŞIT am ajuns aici. Am ajuns unde mi-am dorit atât de mult.

Lacul ăsta e… cum să vă zic… unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea. Şi nimic, nicio poză pe care o văzusem înainte, absolut nimic nu se compară cu realitatea. Deşi nu e soarele pe care mi-l doream, care să îl lumineze, nu mai îmi pasă de nimic. E mai mult decât perfect. Asta e cuvântul. PERFECT.

Şi orice alt cuvânt e de prisos. Nu trebuie decât să vezi. Ah, şi să respiri. Nu uita să respiri! Eu una după un sfert de oră cred că am luat a doua gură de aer sănătoasă.

Băieţii şi-au dat seama că am trecut val vârtej de ei, aşa că după vreo 5 minute vin după mine. M-au prins în flagrant :)))

Foto de Adrian Petrişor

Cristi e nedumerit:

– Măi eşti bine? Ce-ai?

– Da, sunt mai mult decât bine…

Înţeleg şi ei numaidecât ce aveam de îndată ce ajung cu ochii pe lac. Numa’ să le fi văzut cum le-a căzut faţa. Priceless! Adi se apucă să facă poze, şi abia acum îmi dai seama că eu n-am făcut niciuna de când stau aici. Am fost în transă.

 Şaua Vf. Mare – Porţile Închise:  1 h 15

Un sfert de oră mai târziu, după ce am încercat cu toţii toate unghiurile posibile şi imposibile, pornim. Momentul pe care l-am aşteptat de atâta timp este aici! Facem primul pas pe faimosul traseu PORŢILE ÎNCHISE. Simt că inima vrea să-mi bubuie în afara corpului :))

Pentru următoarea oră suntem în extaz. Traseul este extraordinar! De o mie de ori mai frumos decât mi l-am imaginat! La cât de stâncos părea totul pe partea cealaltă, pe partea dinspre lac e uimitor de înierbat! Porţiunile de potecă prin iarbă alternează cu pasajele de căţărare şi paşii făcuţi pe muchie.

Câteva poze făcute de Adi pe traseu:

În câteva locuri suntem efectiv pe lamă de cuţit, exact aşa cum mi-i imaginam pe cei pe care îi vedeam aici sus mai devreme, în timp ce noi eram pe poteca dintre Galeş. Numai că sus pe lama de cuţit este o potecă. Mică mică şi îngustă, dar e o potecă. E mult diferit de ce-mi imaginam eu, când credeam că totul e foarte ascuţit şi stâncos.

Pe parcursul traseului mă opresc de zeci de ori să fac poze spre lac, care îşi schimbă culoarea în funcţie de lumina primită de la soare. Nu mă pot abţine, este absolut spectaculos. O rază de soare iese la un moment dat şi îl luminează un pic fix insuliţa, oferindu-ne un preview spre cum arată lacul când e complet luminat de soare. Îmi dau seama instant că asta nu va fi ultima dată când voi face acest traseu. Ci doar prima dintr-un şir cât mai lung sper eu.

După doar o oră şi un sfert Porţile Închise se termină. Nu-mi vine a crede! Aşa de puţin??? Credeam că o să fie vreo 2-3 ore! Sunt nedumerită! Mai vreaaau! Îmi vine să mă întorc şi să “mă mai dau o dată”!!

Dar sunt redusă la tăcere instant. Norii cei gri se fac auziţi pentru prima dată. Un tunet ne întrerupe gândirile şi ne lasă pe toţi muţi. Upsie….

Suntem în plină creastă şi suntem ameninţaţi de o furtună serioasă. E adevărat, tunetele nu sunt aproape de noi, şi norii par că se duc mai degrabă în direcţia opusă, însă nu suntem meteorologi, ce ştim noi? Hai să coborâm că nu mai e de glumă. Dar pe unde o fi traseul?

Ştiam foarte clar că de curând a fost marcat un traseu nou, respectiv cel de la Hobiţa până la Stâna de Râu pe forestier, şi apoi de la Stână până aci în creastă, la Porţile închise, cu trecere pe la Tăul Ţapului, pe punct roşu. Încă din Şaua Vârfului mare ne-am uitat să vedem pe unde ar putea fi coborârea, însă nu dibuiam decât un horn care începea pe după Vf. Ţapului, dar care părea foarte abrupt.

În timp ce eram pe Porţile Închise, Cristi mi-a zis că parcă vede un alt traseu, mult înainte de Vf. Ţapului, însă nu eram siguri, plus că eu rămăsesem cu o impresie generală că e mai încolo. Odată ce am terminat Porţile Închise căutăm de zor o eventuală coborâre spre stânga în traseul marcat, însă nu găsim.

Şi un pic grăbiţi de tunete, decidem să mergem spre hornul acela abrupt, bănuind că pe acolo trebuie să fie marcajul, şi că doar PARE abrupt…

Porţiunea foarte scurtă de creastă de după Vârful Ţapului este absolut formidabilă. Aproape fără să mă opresc (de frică să nu vină ploaia), fac poze în stânga şi-n dreapta, ba spre Tăul Ţapului, ba spre Lacul adânc şi Vf. Păpuşa, pe care am fost în prima zi, şi sunt extaziată! Însă extazul ăsta amestecat cu teama de ploaie rezultă într-o mare învălmăşeală şi grabă în capul meu, dându-mi o stare greu de descris. Să fii fericit şi să-ţi fie teamă în acelaşi timp nu e ceva ce trăieşti în fiecare zi.

Iar starea asta avea să mă ţină încă o oră şi ceva. Pentru că odată ajunşi în capătul hornului, de unde trebuie să coborâm spre lac, realizăm că suntem complet aiurea. Marcajul NU este aici, iar coborârea arată infernal. Chiar ESTE foarte abruptă, nu doar PARE. Chiar foarte abruptă şi plină de grohotiş, însă pentru că suntem ameninţaţi de ploaie gândurile mi se învălmăşesc şi încep să am dubii. Dar dacă nu a fost marcat până la urmă? Dacă au amânat?

Nu mai sunt sigură pe nimic, şi pentru că băieţii deja au început să coboare, zicând “hai că merge… e abrupt, dar merge…” am pornit şi eu. Lacul pare aproape dar… nu prea e.

După jumate de oră nu suntem la jumătatea coborârii. E a naibii de abruptă, şi trebuie să avem grijă la fiecare pas. Panta este adesea undeva în jur de 45 grade cred, dacă nu şi mai mult, şi este un adevărat efort să ne ţinem pe picioare. Cristi cade un pic la un moment dat, dar se ridică rapid, cu doar o mică julitură. Şi eu alunec la un moment dat, dar mă redresez repede. E aşa de mult pietriş şi grohotiş încât mi se face părul măciucă numai cât mi-imaginez o secundă ce viitură s-ar face aici dacă ar începe să plouă cu găleata. Ne-ar mătura instant.

Preventiv, căutăm să ieşim de pe firul principal şi să coborâm pe partea dreaptă, că Doamne fereşte să înceapă ploaia.

După o oră de coborâre suntem aproape de lac. Rămânem muţi când întâlnim marcajul punct roşu. Era pe acolo pe unde văzuse Cristi din creastă. La naiba! Sunt foarte supărată că l-am ratat, însă mai mult sunt supărată că cei ce l-au marcat nu au pus în creastă un stâlp sau măcar un marcaj pe o piatră, nimic!! Mă hotărăsc să dau un mail la salvamont la întoarcere. Însă până una alta, trebuie să ne vedem de coborâre mai departe.

În scurt timp ajungem la lac. Ne uităm în urmă şi nu ne vine a crede pe unde am venit. Arată înfricoşător! Şi a şi fost înfricoşător. Îmi dau seama totuşi că dacă era să urcăm pe acolo, mai era cum era, dar de coborât… chiar nu recomand la nimeni! Însă suntem bucuroşi! Am coborât teferi şi mai mult decât atât, ploaia ne-a ocolit!

Iar acum… acum suntem în paradis. Dacă la Tăul dintre brazi şi la Lacul Galeş era linişte… apăi aicea nu mai ştiu ce e. Mă uit la lac şi nu-mi vine a crede. Desigur, e mult mai frumos văzut de sus din creastă, însă când mă uit la insuliţa lui, care nu mai e aşa de mică precum părea de sus, îmi dau seama că Tăul Ţapului a devenit noul meu loc preferat din Carpaţi. Alături de Porţile închise.


Câteva poze făcute de Cristi cu telefonul:

Nu pot să mă satur să-l privesc, şi tare m-aş tolăni aici pe iarba asta pufoasă ca să-l admir, însă nu suntem încă la adăpost de ploaie, poate începe oricând.

 Tăul Ţapului ( 2070 m) – Stâna de râu (~1600m):  1 h 30

Aşa că pornim mai departe, acum fiind din nou pe traseul marcat. Până jos la Stână facem cam 1 h jumate. Traseul e plin de tufe de afine, şi băieţii iar dau iama în ele, dar nu ne permitem să pierdem mult timp. Astăzi trebuie să ajungem la Cluj.

De pe traseu avem o vedere foarte bună spre traseul din prima zi:

 trasee-stana-de-rau

traseu stana de rau - lacul ciomfu - taurile cuturii - vf custura(despre care puteţi citi aici)

Când ajungem jos, la Refugiu găsim un grup măricel de tineri strânşi în faţa focului. Intrăm în vorbă cu ei, ne întreabă dacă nu mai rămânem, însă le spunem că de 3 zile suntem plecaţi şi că tre să fugim spre Slovacia. Le urăm vreme bună şi trasee frumoase, şi plecăm.

Când trecem pe lângă stână, salutăm şi ciobanii, care ne întreabă “gata, gata?” semn că ne-au ţinut minte, şi suntem din nou uimiţi de câinii EXTREM de blânzi. Unul dintre ei de exemplu stă regeşte cu botul pe labe într-un mic adăpost (că tot ne întrebam noi la plecare pentru ce o fi) în care e o saltea veche şi ceva blănuri, şi când trecem pe lângă el nu schiţează nici cel mai vag gest.

Nu numai că nu ne latră, dar nici nu ridică capul. Abia se uită cu ochii mijiţi spre noi. Eu încerc să vorbesc un pic cu el şi să-l alint, dar şi la asta e impasibil.

Ultimii paşi sunt legendari. Când zărim maşina cu toţii auzim aceeaşi coloană sonoră. „Weeeee are the champinons, my frieeeend…” :)))) Desigur, nu e nimeni cu casetofonul să ne aştepte să ne dea vreo medalie, dar cu toţii suntem mega fericiţi. Şi ca într-un final de poveste, cum ajungem la maşină începe să picure. Ca printr-un făcut, tot traseul am fost protejaţi de ploaie, mămăiţa mea a făcut o treabă excelentă. Doar v-am zis că am pile acolo sus ;)

Maşina e încă acolo, încă mai avem 4 roţi, nu ne lipseşte nimic din ea, noi suntem toţi întregi, ce să mai vrei? Ah, parcă ne e cam foame… trebuie să rezolvăm rapid.

But fiiiirst: trebuie să ne rezolvăm picioarele. Toţi trei ne azvârlim cât colo bocancii, un ritual însoţit de diverse văitări, care mai de care mai colorate. Ne dor tălpile ca la balamuc! Ne ducem toţi 3 la râu, ne spălăm bine, ne punem şosete curate şi sandale/papuci şi…. aaaaah… altă viaţă.

Abia ACUM putem să plecăm. Drumul forestier la întoarcere pare mult mai lung decât la dus, şi până ajungem la asfalt ni se lungesc urechile. După 3 zile de offline, ne deschidem telefoanele. Uaaaaaa, semnaaaal! The wonders of technology! :))) Sun pe mama, îi spun că suntem bine, îi povestesc vreo juma de oră cum a fost, după care înfrunt drumul lung până la Cluj, unde ajungem după câteva ore de întuneric, pe la ora 1.

Până mâncăm, până ne spălăm toţi 3 câte o oră ca să dăm tot jegul jos (în viaţa mea n-am fost mai murdarăăăă!!!)… hotărâm de comun acord să nu ne punem ceasul de trezire pentru a doua zi. Ne trezim… când ne-om trezi.

Va urma.

Mai multe poze (click pe prima):

DSC09915 DSC09935 DSC09966 DSC09967 DSC09972 DSC10001 DSC10005 DSC10007 DSC10011 DSC10016 DSC10018 DSC10023 DSC10040 DSC10077 DSC10078 DSC10106 DSC10110 DSC10127 DSC10160 DSC10175 DSC10201 DSC10203 DSC10204 DSC10212 DSC10213 DSC10215 DSC10224 DSC10231 DSC10246 DSC10251 DSC10253 DSC10257 DSC10262 DSC10266 DSC10269DSC10270 DSC10275 DSC10288 DSC10292 DSC10293 DSC10298 DSC10301 DSC10315 DSC10327 DSC10329 DSC10330 DSC10331 DSC10332 DSC10333 DSC10341 DSC10343 DSC10348 DSC10387 DSC10408 DSC10417 DSC10420 DSC10426

Aparat foto: Sony NEX 5R + obiectiv 16-50

Indicaţii pentru traseu:

Pentru a nu rata traseul de coborâre marcat din Porţile Închise la Tăul Ţapului, aşa cum am păţit noi, vă rog să studiaţi pozele acestea:

DSC10176 DSC10196_2

Indicaţie de la Adi Piţigoi: Din şaua din creastă, se coboară la început pe un horn inierbat cam 50m, nu se vede nici urma de poteca, doar marcajul sters, din cand in cand.

Condiţii Cabana Pietrele:

După 2 nopţi petrecute într-o cameră de 3 paturi din una din căsuţele din Complexul Pietrele, pot să spun că am fost mulţumiţi.

Cabana Pietrele este formată de fapt din mai multe clădiri: cea în care se ia masa, căsuţele răsfirate prin pădure, clădirea cu toaletele, şi Vila Stânişoara (deschisă doar vara dar la care preţul este 35 lei / persoană, în timp ce la căsuţe este 25 lei/persoană).

Camera în care am stat noi a fost curată, n-am depistat păianjeni sau gândăcei (obsesia mea) şi ne-am simţit foarte bine. Păturile păreau curate şi erau destul de moi (nu din acelea vechi şi pline de praf din cauza căruia sunt grele). Paturile nu erau suprapuse.

Se serveşte masa atât dimineaţa cât şi seara (şi presupun că şi în cursul zilei, dar n-aş putea să vă spun pentru că n-am fost acolo ziua) şi mâncarea este bună. Este adevărat, doamna de la „recepţie”, nu este chiar foarte amabilă, însă dacă vorbeşti frumos cu ea e în regulă. Noi nu am întâmpinat niciun fel de probleme.

Toaletele sunt printre cele mai curate dintre toate pe care le-am văzut eu pe la cabane la noi. În primul rând nu este o singură cotineaţă, ci o clădire făcută frumos, cu mai multe cabine cu wc, împărţite pe sexe. În afara clădirii era chiar şi o chiuvetă + săpun, atât solid cât şi lichid (ceea ce rar vezi la cabane, de fapt mai deloc) dar din păcate n-a funcţionat decât în prima seara. Pe urmă n-a mai curs nimic pe ţeavă. Ne-am spălat la „troaca” de lângă poduleţ, de unde se lua şi apă de băut de altfel.

Am văzut pe carpaţi.org că unii oameni au fost nemulţumiţi de Cabana Pietrele, însă nouă chiar ne-a plăcut şi o să revenim. Probabil doar să stăm să lenevim (aşa l-am păcălit pe Cristi :P).

Telefoane rezervări: 0374 975188; 0734 339 753; 0722 715 595

Repet situaţia drumului forestier şi indicaţiile:

    • Drumul forestier Hobiţa – Stâna de Râu are 24 de km şi poate parcurge în aproximativ 1 h 30.
    • Este în stare bună şi se poate face cu orice fel de maşină.
    • E de preferat o gardă mai înaltă, însă la întoarcere am găsit în „parcarea” de la capătul drumului şi un Matiz.
    • De aici şi până la Stâna de Râu se mai urcă vreo 5 minute pe jos, iar Refugiu este în poiana din dreapta, la încă vreo 5 minute distanţă.
    • Tot traseul din Hobiţa şi până la Stâna de Rău este marcat cu punct roşu, de-a lungul drumului forestier, aşadar nu e greu de găsit.
  • În Hobiţa este un indicator la o intersecţie, la dreapta e spre Cabana Baleia, iar drumul spre Stâna de Râu e la stânga. Apoi mai sunt vreo 2 intersecţii, dar urmaţi drumul cel mai evident şi punctul roşu care apare din loc în loc.
Hartă traseu Cabana Pietrele – Lacul Galeş – Porţile Închise – Tăul Ţapului – Stâna de Râu:
harta-retezat-cabana-pietrele-lacul-galesu-portile-inchise-taul-tapului-stana-de-rau
Hartă: Stâna de Rău – Cluj-Napoca


Vizualizare hartă mărită

0

11 comments

  1. Ahhh….si eu am o problema: dupa ce ma rupe traseul si spun ca mai e putin si ajung….Fuck: iar urcare pana la refugiu !!! Anul asta numai din stea am avut :)))).

  2. Pfff citind jurnalul tău îmi dau seama ca e mai dificil să plec singur cu rucsacul pe spate. E greu fără mașină şi nici n am experiență. Dar tare aş vrea să ajung acolo sau īn alte părți din țară . Nu pot decât să mă uit pe google map si să visez. Nu ştiu dar cred că singura mea şansă ar fi să particip in excursii organizate din Cluj, dar nu cunosc nici o organizație, club sau aşa ceva. Mă poți ajuta cu sfaturi sau ştii tu vreun club la mine în oraş? Te întreb pt că văd că ai experiență şi poate multe relații, cunoştințe. Am căutat din curiozitate un simplu traseu de la mine de acasă şi pînă la refugiul Stână de râu prin google map şi trebuie să trec prin Hațeg. Durata cu masina 4 h 234 km. Oare ce variante am cu autocarul şi trenul? Cam durata excursiilor ar putea fi teoretic 2 zile si 8 ore, De obicei in weekendul liber de Sambata dimineata pina Luni seara as avea timp de excursii. Trebuie să aflu şi de un loc de cazare, preț. Mi se pare destul de dificil pe cont propriu sä mergi fără să cunosti

    1. Nu e chiar atat de dificil pe cat pare. Doar inceputul e mai greu :)
      Insa legat de club in Cluj, ai nimerit fix unde trebuie. Eu sunt din 2013 membru in Clubul Alpin Roman, sectia universitara Cluj, chiar daca locuiesc in Bucuresti. Clubul asta e o familie mare de iubitori de munte si daca ni te alaturi, cu siguranta vei gasi mereu ture la care vei putea participa si mult mai mult decat atat. Intra aici (http://www.carclujuniv.org/) si daca ai intrebari, scrie-mi pe mail.

    1. Eu nu prea vin in turele clubului, ca sunt mai departe de mine, dar tu da, poti sa te inscrii in club (ca aspirant initial, si apoi ca membru daca o sa vrei) si poti participa la orice ture doresti.

  3. Buna Alexandra,

    Imi place f mult blogul tau. Ai calitatea aceea de a imbina descrierile tehnice ale traseului cu naturaletea unei povestiri de citit la gura sobei.
    Iti multumesc ca mi-ai dat inca un imbold (pe langa celelalte multe care le am in spate) sa ma apuc si eu de asternut pe hartie, blog, …, drumetiile mele, dar nu d-asta scriu acest comentariu.
    Daca vreti sa vedeti toate acele lacuri din Valea Rea trebuie doar sa o luati spre lacul Galesu, pana in saua Zanoagele, ceea ce nu e f departe. Pe aceasta poteca veti trece pe langa majoritatea lacurilor.
    Mi-a placut f mult tura voastra (toata). Mi-ai deschis apetitul si ochii pentru a aborda retezatul si din acea parte, de la Stana de Rau. Suna foarte fain si e “must do”.
    Mersi pt experienta asternuta aici.
    Vlad

Leave a Reply

Your email address will not be published.