România: M. Bucegi – Valea Albă & Valea Morarului (iul 2013)

Data: 13 iulie 2013

Atenţie! Valea Alba este un traseu alpin nemarcat, care cere experienţă, cunoştinţe de căţărare (măcar minime) şi nu este recomandat începătorilor! Este o vale de abrupt cotată 1A.

Marcaj +   marcaj vechi (mai degrabă nemarcat) +  + 

Traseu: Căminul Alpin (Buşteni) (925 m) – La Verdeaţă (~ 1400 m) – Valea Albă – Platoul Bucegi – La Cerdac – Vf. Omu (2507 m)
Timp: din cauza problemelor întâmpinate, după cum veţi vedea şi mai jos, noi am făcut cam 10 ore, însă în mod normal se face mai puţin (poate 7-8 ore, nu ştiu sigur).
Echipament necesar: Cască
În plus, dacă este zăpadă (chiar şi în iulie-august), musai şi colţari + piolet

Surse apă:

– erau câteva surse pe Valea Albă, dar nu ştiu sigur dacă erau din scurgerea zăpezii sau sunt şi când nu e zăpadă. Eu nu prea ştiam să fie.
– La Omu NU există sursă de apă. Se poate cumpăra apă de la cabană (preţuri de 2505 m). Atenţie că anul trecut nu mai aveau apă de cumpărat. Posibil să fi fost doar o întâmplare, în anii precedenţi aveau.
– Există chipurile un izvor la Cerdac, dar l-am căutat atât acum 3 ani cât şi anul acesta, însă nu am găsit decât un singur loc, unde, un pic mai sus de potecă, se scurgea de pe perete ceva apă pic pic pic, probabil ar fi durat destul de mult să umplu o sticlă.
Telefon rezervări Cabana Omu: 0744 567290

Pusesem ochii pe Valea Albă de multă vreme. E cam prima vale de abrupt nemarcată din Bucegi pe care ar fi ideal să mergi ca să vezi dacă-ţi place genul ăsta de trasee (bine, ea a fost odată de mult marcată, însă marcajul nu s-a mai reînnoit şi nu mai e trecut pe hărţi de foarte mult timp). Cam ştiam despre ce ar fi vorba, nu de alta dar am făcut deja scrambling să-mi pun şi-n cap. Însă niciodată nu m-aş fi aşteptat să am parte de o aşa tură. Dar să o iau cu începutul.

Planul era unul măreţ. Alături de Dan, aveam de gând să parcurgem traseul Buşteni – Valea Alba – Brâna Mare a Coştilei – Vf. Omu, şi a doua zi să coborâm înapoi via Brâna Aeriană. Însă cum el fusese în zonă cu o săptămână la nişte căţărare, a zis că din cauza ploilor abundente din ultima perioadă, e cam friabilă zona cu Brâna aeriană, şi cum e şi foarte abrupt pe acolo, ar fi mai bine să schimbăm planul.

Aşa că am hotărât ca planul pentru ziua 1 să rămână aşa, iar duminică să coborâm pe Valea Morarului înapoi în Buşteni. Buuuun.

Sâmbătă dimineaţă, după ce l-am luat pe Dan de acasă, cam pe când răsărea soarele, noi ne îndreptam spre minunata şi întinsa autostradă spre Ploieşti. Zic întinsă pentru că vorba aia, nici n-apuci bine să bagi a 5-a că au şi trecut cei mulţi 60 de km de autostradă. Mno, e bună şi asta, păcat că eu stau în Bucureşti fix diametral opus de intrarea pe autostradă. Mă rog.

Odată ajunşi la Buşteni, cumpărăm nişte dopuri de urechi (nu de alta dar am mai găsit rezervare doar la dormitorul comun de 30) şi lăsăm maşina la Căminul Alpin.

Deşi astă toamnă, când am mers în recunoaştere, am mers pe un alt traseu de la Căminul Alpin până la intrarea în Valea Alba, Dan ne-a arătat acuma altul, şi pentru că pe celălalt oricum nu aveam cum să vi-l explic, pentru că nu prea sunt indicaţii clare, o să vi-l explic pe acesta. Este destul de simplu de nimerit, pentru că sunt 2 intersecţii clare.

Am însă marea rugăminte şi indicaţie să nu mergeţi pe Valea Alba decât dacă aveţi ceva experienţă acumulată şi ştiţi un picuţ de căţărare. Sunt câteva porţiuni mai delicate, la care un începător nu prea ar face faţă.

Căminul Alpin (Buşteni) (925 m) – La Verdeaţă (~ 1400 m): (pe prima porțiune , apoi nemarcat)

Deci, mai întâi se pleacă de la Căminul Alpin pe traseul marcat, triunghi roşu. După aprox. 45 min – 1 oră, veţi ajunge la această intersecţie:

Aici traseul marcat face o curbă largă la stânga, indicată de săgeata din imagine. Atenţie că nu este prima săgeată de genul ăsta pe care o întâlniţi până aici, mai este una cu ceva timp înainte.

Însă locul acesta îl puteţi depista uşor şi după copacul cu ciuperci pe el, şi copacul în formă de furcă. Aici părăsim traseul marcat, şi mergem înainte, uşor stânga, NU dreapta.

După încă aprox. 10 minute, se ajunge la o altă intersecţie:

Aici este încă un copac cu ciuperci pe el (un pic mai în spate în stânga), dar şi o bornă fix în mijlocul “intersecţiei”, marcata cu o cruce roşie. Noi trebuie să facem iarăşi stânga pentru a ajunge la Valea Albă. Pe copacul cu ciuperci din stânga se poate observa şi un vechi marcaj triunghi galben, cu care era demult marcat traseul. De aici şi până la începutul Văii Albe, locul care se numeşte “La verdeaţă” nu mai sunt intersecţii, urmaţi poteca şi din când în când vor mai apărea marcaje triunghi galben vechi. Se mai fac încă aprox. 30-40 de minute.

Înainte de a ajunge La Verdeaţă, poteca ne oferă nişte privelişti superbe spre Buşteni, de unde se vede foarte bine şi Castelul Cantacuzino. Din păcate vremea nu e deloc aşa cum spunea prognoza, sunt nori gri coborâţi destul de jos, iar când ajungem La Verdeaţă observăm că partea superioară e în nori.

Însă nu băgăm foarte mult de seamă lucrul ăsta pentru că avem un şoc: valea e plină de zăpadă! Plină ochi!

Sincer ne aşteptam să fie ceva zăpadă, e o vale umbrită foarte multe ore pe parcursul zilei, însă nu chiar atât de multă!!

La Verdeaţă (~ 1400 m) – Valea Albă – Șaua Văii Albe (2405 m): 6 h (nemarcat)

După o scurtă şedinţă ne-am hotărât să urcăm, chiar dacă nu avem colţari şi piolet. În retrospectivă, nu a fost chiar cea mai bună idee. Însă am luat decizia asta pentru că în partea de jos panta nu este foarte mare, la picior zăpada se simţea ok, şi, cel mai important, în partea de sus se vedea că zăpada se termină.

Aşa că am început urcarea. Urcăm noi ce urcăm, înjurăm mama ei de zăpadă, că tare enervantă e, şi îi dăm încet înainte. Zic încet pentru că prea repede nu prea aveam cum să înaintăm, pentru că fiecare pas trebuie pus cu atenţie, ca să nu alunecăm.

Zâmbetul ăsta de Colgate avea să mi se ducă rapid de pe buze

Eh, şi cum îi dădeam noi aşa în sus la deal sistematic, aud ca prin transă pe Cristi, care era un pic mai sus de mine: Ia uite!! Ursuuu!!!

Ca în reluare, întorc capul, şi rămân blocată. Tonul lui Cristi era ceva de genu „Ah, ia uite! Capra!” aşa că primele secunde eram la modul “ah, ce chestie”. După care am simţit efectiv cum îmi îngheaţă tot sângele în mine. Jos, exact unde fusesem noi un pic mai devreme, adică La Verdeaţă, era un urs. Abia atunci am realizat. Un urs adevărat. Şi nu, nu suntem la zoo sau la rezervaţia de urşi, nu e niciun gard între noi şi el. FUUUUUCK!!

În secunda doi am luat-o în sus cu viteza luminii. Viteza luminii care a durat vreo 5 minute, pentru că după un hei rup susţinut, am simţit că nu mai am aer, aşa că a trebuit să mă opresc. Am întors capul să văd dacă mai e acolo, că poate am noroc şi am avut o halucinaţie, dar nu. Era tot acolo. Dan începe să urle ca să ne facem auziţi, dar nu facem decât să-i atragem atenţia. Se uită un pic la noi, eu aproape fac pe mine, secundele par ore întregi voalate…..

după care revine la treaba lui. Căuta mâncare sau ceva de genu. Acuma… recunosc. Era destul de departe, nu pot să zic că era la 2 metri. Abia îl vedeam. Se vedea aşa mic încât Cristi credea că e pui. Dar nu era pui, era ditamai matahala. Matahală care ştii că ar putea urca până la tine în 2 timp şi 3 mişcări, dar speri totuşi că nu o va face.

E ca şi cum te-ai urca într-un copac. SPERI că nu va urca după tine, dar ştii foarte bine că ar PUTEA. Aşa şi acum.

Iar motivul pentru care mi-a fost atât de frică, a fost că m-am simţit fără scăpare. Eram pe vale, there’s no way out but up! Şi în sus, cum să vă zic, nu e ca şi cum aş fi putut să fug. Trust me, am încercat! N-a mers! :))))

Stânga, dreapta, nu există. Sunt feţele văii şi nu ai cum să fugi încolo. Aşa… dacă eşti în pădure şi te întâlneşti cu ursul, pana mea, te mai poţi retrage într-o direcţie sau alta, posibilităţile sunt cât de cât numeroase. Aici… ciuciu!

N-am avut de ales decât să ne continuăm traseul cu inima strânsă, în condiţiile în care şi aşa trebuia să urcăm pe zăpada aia pe care, orice pas greşit îmi imaginam că mă trimite în jos direct la urs. Fără piolet, nu e ca şi cum aveam în ce să mă opresc până la el.

Mulţi m-au întrebat dacă am făcut poze. Îmi venea să le zic.. Voi sunteţi nebuni? Numai de poze nu mi-a ars mie în momentele alea! :))) Deci nu, îmi pare rău dar nu am poze, va trebui să mă credeţi pe cuvânt.

N-am să uit niciodată cum, după ce l-am văzut, am dat să caut să scot fluierul şi îmi tremuram mâinile ca la parkinson :)) Şi ce-am fluierat… mamă ce-am mai fluierat! În viaţa mea n-am mai avut atâta suflu! :)))

După o vreme de urcat, nu l-am mai văzut. Dar asta şi din cauză că nu mai aveam în vizor locul cu pricina :)

Uşor mai relaxaţi că nu mai vedem ursul, dar eu încă cu inima un pic strânsă (de fapt eram singura căreia îi era frică, dar mă rog), am ajuns în sfârşit la locul unde vedeam de jos că se termină zăpada. Bucurie maximă!! În sfârşit, am scăpat de zăpadă!

Ne-am apropiat şi de săritoarea cea mai delicată de pe vale, Săritoarea Cârnului, care poate fi uşor recunoscută după bolovanul imeeeens care blochează valea. Însă el se poate ocoli destul de uşor, dar cu multă atenţie, printr-o căţărare scurtă printr-un fel de vâlcel prin partea dreaptă.

După asta se iese la o zonă foarte verde, la care chiar nu mă aşteptam dat fiind aspectul din tot restul văii, cu multă iarbă şi un loc frumos de făcut poze.

Însă din păcate, coşmarul a reînceput după această porţiune. Zăpada a reapărut şi, în plus faţă de asta, pe o porţiune, deasupra ei, au apărut nişte mormane imense de pământ. Vă jur că habar nu am ce e cu ele acolo şi cum au apărut, dar dacă citeşte cineva acest jurnal şi ştie, îl rog din suflet să mă lumineze!

Am început cu grijă urcarea, dar era mult mai abrupt decât până acum. Cam cât de abrupt… mai bine se vede de sus în jos decât de jos în sus:

Eh, cam aşa trebuia să urcăm pe aici. În 4 labe. Cristi găsise o piatră pe care s-a oprit şi a făcut poza, că altfel i-ar fi fost imposibil. Eh, cam pe aici, ţin să vă spun că mi-a ţâţâit cu adevărat fundul. Fără nicio exagerare, niciodată nu mi-a fost aşa frică pe munte. De fapt nu mi-a fost niciodată frică, alte ori am avut poate doar stări de alertă, când ştiam că trebuie să fiu foarte atentă şi să mă concentrez.

Însă acum, oricât de atentă ştiam că trebui să fie, şi eram, m-a cuprins panica. Ştiam că un singur pas greşit, and I’m out! În momentele acelea aş fi făcut orice măcar pentru nişte colţari, nu neapărat şi piolet, deşi ar fi fost şi ăla foarte bun. Cu colţarii n-aş fi avut nicio treabă. Atunci am realizat că am fost cam imprudenţi în decizia noastă. Degeaba am văzut eu de sus că zăpada se termină, pentru că nu aveam cum să văd tocmai până aici, unde zăpada reapărea, şi în niciun caz nu aveam cum să îmi dau seama de pantă. Jos era ok, dar aici… deja e cu totul altă treabă.

În scurt timp mi-am dat seama că nu mai pot continua aşa. Picioarele îmi cam tremurau, şi nu vedeam decât că mai sus, panta devine şi mai abruptă, aşa că trebuie să ieşim din vale imediat. Aşa că am căutat variante. Mai întâi băieţii au încercat o traversare peste limba de zăpadă, traversare care mi-a dat palpitaţii de-a dreptul, pentru că îi şi vedeam ducându-se pe burtă la vale, însă pe urmă s-au întors, şi mi-a venit inima la loc. A găsit apoi Dan o variantă bună, pe după această retragere a zăpezii, şi am urcat pe faţa din stânga.

Mai aveam încă un pic până la ramificaţia spre dreapta spre Brâna Mare a Coştilei, însă varianta asta a picat, pentru că vizibilitatea era 0. Degeaba nimeream ramificaţia pentru că de pe brână nu am fi văzut absolut nimic, şi am fi pierdut tot farmecul. Ca să nu mai zic că ar fi fost riscant.

Aşa că targetul a devenit imediat  altul: să ieşim naibii din firul văii cât mai repede!

Pe faţa din stânga era ok. Era abrupt dar nu dificil, mai erau pietre, mai era iarbă, uneori ceva potecuţe de capre, era ok. Dar nevăzând nimic în partea de sus, am stat mereu cu inima strânsă ca nu cumva să fim nevoiţi la un moment dat să ne reîntoarcem pe firul văii.

Am continuat în sus cam pe unde simţeam noi că e bine, fără să ne abatem foarte mult în stânga, pentru că ştiam că trebuie să mergem cât de cât paralel cu firul văii.

După încă ceva urcuş şi muuuulte ore de la plecarea de la maşină… am simţit că am ajuns la luminiţa de la capătul tunelului. De fapt am şi văzut-o, sincer! Era chiar soarele, care se ascundea pe după ceaţă.

Când am ieşit din vale, nu mi-a venit a crede. Instinctul şi buna orientare ne-au ajutat să ieşim în platou fix acolo unde am fi ieşit şi dacă am fi venit pe firul văii, adică acolo unde există acea piatră pe jos, în poteca dintre Crucea Caraiman şi Omu, pe care e trecut un triunghi galben vechi.

Când am văzut iarba, m-am trântit direct pe ea, am mulţumit cerului că am ajuns cu bine, şi mi-am jurat că nu mai fac aşa prostie toată viaţa. Dar na, mereu învăţăm, chiar şi după ani de experienţă. Cu văile de abrupt nu e de joacă, aşa că nu le abordaţi decât cu colţari şi piolet, chiar dacă e iulie! Probabil doar spre finalul verii se va fi dus zăpada asta de tot, deşi la cât de înaltă era, nu ştiu ce să mai cred.

Jos unde e Dan puteţi vedea cât de mare era grosimea stratului

Anul trecut în noiembrie de exemplu… nu mai era zăpadă deloc :) Dacă vă ajută cu ceva…

Trebuie să fac o mică paranteză şi să le mulţumesc băieţilor că m-au susţinut moral, atât Cristi cât şi Dan, pentru că fără ei eu nu ştiu ce mă făceam! M-aş fi pus în fund şi m-aş fi apucat să plâng, dar nici măcar asta nu puteam să fac pe zăpada aia :)))

 Șaua Văii Albe (2405 m) – Șaua Șugărilor (2305 m): 1 h

Revenind. De aici şi până la Omu a fost pis ăv cheic :) Mai puţin ultima bucată, pe care simţeam că nu mai am putere, însă până acolo am avut parte de nişte peisaje de vis, care m-au făcut să uit cât am tras până acolo. Un dans de nori superb, Acele Morarului  în toată splendoarea, Coştila care ba se vedea, ba se ascundea… ceva de vis.

Vârful Omu ni s-a arătat la un moment dat de printre nori, însă apoi s-a cufundat complet în ceaţă, astfel că ultima bucată am urcat-o cu vizibilitate aproape 0.

 Șaua Șugărilor (2305 m) –  Vf. Omu (2507 m): 1 h

Nu pot să vă zic ce surpriză maximă am avut când, în timp ce urcam sleită de puteri şi mă gândeam Doamne da cât o mai fi (o ultimă săgeată de dinainte de Omu arată 45 de minute, care e foarte mult chiar şi pentru mine sau cel mai încet om de pe lumea asta), deodată m-am trezit cu cabana în faţă. Yeeeeeeeey! We did it! :) Bine te-am regăsit, Omule!

Această poză nu este prelucrată, fix aşa se vedea, dacă nu chiar şi mai în ceaţă.

Rapid ne-am luat locurile din dormitor în primire, apoi am mâncat că eram toţi 3 leşinaţi, şi după vreo oră ne-am cam băgat la somn. Afară nu prea se putea sta, vântul clasic de seară de la Omu îţi făcea de cap big time, ceaţa se ridica mult prea rar, drept pentru care nici n-am putut urmări apusul, aşa că nu prea mai aveam ce face.

Ne-am făcut culcuşurile la priciuri, ne-am băgat dopurile în urechi, şi am adormit. Că ne-am trezit două ore mai târziu leşinaţi de cald (eu îmi adusesem şi sacul de data asta, chipurile ca să nu mai fac frigul ca anul trecut!), transpiraţi fleaşcă, şi înghesuiţi ca sardelele… asta e altă poveste. 

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.


Data: 14 iulie 2013

Atenţie! Valea Morarului este un traseu alpin nemarcat, care cere experienţă, cunoştinţe de căţărare (măcar minime) şi nu este recomandat începătorilor! Este o vale de abrupt cotată 1A.

Marcaj: nemarcat +

Traseu: Vf. Omu (2507 m) – Valea Morarului – Poiana Morarului (nemarcat)

Poiana Morarului – Poiana Coştilei – Căminul Alpin (Buşteni) (925 m) ()

Timp: 7 ore (mers lejer), din care 5 ore pe vale şi 2 ore pe traseul marcat

Echipament necesar: se recomandă cască

În plus, dacă este zăpadă (chiar şi în iulie), musai şi colţari + piolet

Surse apă:

– La Omu NU există sursă de apă. Se poate cumpăra apă de la cabană (preţuri de 2505 m). Atenţie că anul trecut nu mai aveau apă de cumpărat. Posibil să fi fost doar o întâmplare, în anii precedenţi aveau.

– undeva la aproximativ 2 ore jumătate de coborâre de la Omu, am zărit un soi de izvor (mai degrabă se scurgea apă de pe stâncă, dar se puteau umple cu uşurinţă sticlele)

Telefon rezervări Cabana Omu: 0744 567290

Dimineaţă pe la 7 ne-am trezit din ceva ce nu prea a fost somn. Dacă am dormit 2 ore legat e mare lucru. Niciodată, dar absolut niciodată n-am dormit mai prost la o cabană. Şi am mai dormit la priciuri, în Germania, însă acolo nu am păţit aşa ceva. De ce? Pentru că nimeni nu are tupeu să facă ce s-a făcut aici.

Ce s-a întâmplat? Simplu. Cabana a fost full şi, din cauza unui nesimţit, Cristi a trebuit să doarmă pe jos. Cum şi ce fel?

Păi… la ora 22 când ne-am culcat noi, lângă Cristi mai era un loc liber. Singurul. Peste vreo oră, una dintre fetele de la cabană a venit cu o turistă şi i-a spus că ăla e locul ei. Toate bune şi frumoase.

Eu deja dormeam când s-a petrecut asta, dar am auzit cumva cu “coada urechilor”. Cum vă ziceam şi în jurnalul anterior, peste vreo oră ne-am trezit înghesuiţi ca sardelele, eu una aveam mâinile pe lângă corp ca şi cum mă legase cineva, şi nu puteam să mă mişc nici un milimetru stânga dreapta. Ca să nu mai zic că nu mai aveam aer (30 de oameni respirând în camera aia e mult prea mult, dar asta e…), şi fiindcă stăteam la priciurile de sus, se făcuse o căldură insuportabilă.

Mă uit la Cristi, îi văd şi lui privirea exasperată, dar având dopurile în urechi, nu prea înţelegeam mare lucru din ce se petrece. Dar fiindcă eram ATÂT de înghesuiţi, am aruncat o privire după el, să văd ce matahală se aşezase pe locul liber de ne-a împins în halul ăsta unii în alţii. Că na, locurile de la priciuri sunt oricum mai mici decât un pat normal, dar parcă ceva nu e în regulă!!

Şi ce credeţi că observ, cu stupefacţie? În locul liber nu era o SINGURĂ PERSOANĂ, ci DOUĂ! Călare una peste alta. Adică o ea peste un el. Să scot foc pe nas, nu alta! Manevra a fost evidentă. Domnişoara s-a prezentat la recepţie şi a plătit un singur loc, spunând că este singură, şi un pic mai încolo s-a înfiinţat şi prietenul ei direct în cameră, calculând ei că nu deranjează pe nimeni dacă dorm 2 pe un singur loc. El nici nu era ditamai matahala…

Atâta de tare m-am enervat că îmi venea să le dau la amândoi un brânci jos din pat. Însă pentru că spre deosebire de alţii, noi avem cei 7 ani de acasă + mulţi alţii de autoeducaţie, am decis că nu ar fi ok să trezim şi restul cabanei, aşa că am tăcut.

Cristi însă a spus că se duce să doarmă pe jos, pentru că în felul ăsta oricum nu mai aveam cum să dormim, asta era clar.

I-am spus că înainte de culcare zărisem un izopren pe undeva pe acolo , să-l ia şi să-l pună pe jos, şi pe urmă să-şi pună peste el păturile. Mi-a fost super milă de el, dar nu vă zic… dimineaţă ne-a spus „băi, nu ştiu cum să vă zic, dar eu am dormit mai bine decât voi”, aşa că m-am liniştit :)

După ce a coborât Cristi nu vă imaginaţi că noi am dormit mult mai bine. Cei doi nesimţiţi au continuat să se „extindă” spre mine, că deh, eu nu mă lipeam de ei şi simţeau că e rost de spaţiu liber numai bun de acaparat, îngrozitor de cald a continuat să fie… aşa că am suferit până dimineaţă.

Doar atunci, pe la 5-6 am reuşit să adorm un pic, deşi a fost mai mult un somn iepuresc. Când am făcut ochi m-am şi dat jos în secunda doi, constatând imediat diferenţa de temperatură foarte mare. Dacă n-am fi dormit sus poate ne-am fi odihnit şi noi un pic mai mult..

Valea Gaura, poate nr. 1 în preferinţele mele, I love it :)

Am încercat totuşi să depăşim momentul, să ne descotorosim de energia negativă, şi să ne bucurăm totuşi de locul în care suntem, unul dintre preferatele mele, că doar nu degeaba urcăm aici în fiecare an.

Am mâncat un pic din ce mai aveam în traistă, am mai băut nişte ceai din ăla super bun (nu ştiu ce îi pun în el, rom, cocaină, habar n-am, dar e BESTIAL!!!) şi după ce ne-am asigurat la cabană că nu mai este zăpadă pe Valea Morarului, am pornit la drum (ni s-a spus că acum 2 săptămâni mai erau doar câteva limbi mici de zapadă).

Vf. Omu (2507 m) – Valea Morarului – Poiana Morarului (~ 1300 m): 4h 30 (nemarcat)

Pentru a intra pe Valea Morarului trebuie mers doar un pic pe bandă roşie spre Bucşoiu, şi în prima şa se coboară în vale (spre dreapta cum ar veni). E foarte greu de ratat, mai ales pe vreme bună, pentru că este prima vale de după Valea Cerbului.

Traseul a fost superb, am avut parte şi de vreme bună (deşi imediat după ce am început coborârea a venit ceaţă în partea superioară şi credeam că o să vină ploaia anunţată de prognoză), de norişori pufoşi cu poftă de dans şi peisaje spectaculoase.

Valea nu este foarte dificilă, în prima parte nu se merge pe firul văii, ci pe faţa din dreapta (cel puţin aşa am mers noi, nu prea am văzut cum am fi putut merge pe stânga), după care se ajunge la o porţiune mai plată unde urmăm firul văii, iar în partea de jos unde se îngustează valea, poteca (de multe ori evidentă) alternează cu săritorile, unele mai uşoare, altele un pic mai grele, dar nu imposibile. Uneori dacă o săritoare vi se pare dificilă, căutaţi o variantă de ocolire, în multe cazuri există, şi sunt foarte uşoare. Sunt însă câteva săritori care nu au posibilitate de ocolire, iar din cauză că pietrele sunt cam spălate, trebuie puţină tehnică.

Fiind un pic influenţată de cele petrecute cu o zi înainte pe Valea albă, am stat un pic în alertă până la final, pentru că nu ştiam la ce să mă aştept, dar la capăt pot să spun că mi-a plăcut extraordinar de mult această vale, este un traseu foarte frumos şi impresionant, şi nu mi s-a părut deloc greu. După părerea mea ar putea fi marcat, nu mi s-a părut cu mult mai greu decât Jepii mici de exemplu.

Oricum, valea este destul de mult umblată, dacă e să mă iau după numărul mare de peturi pe care din păcate le-am văzut pe traseu.

Orientarea se face foarte uşor, nu am identificat nicio porţiune în care ar fi uşor să te abaţi de la traseu, la final ieşind direct în poteca marcată cu triunghi roşu care leagă Buşteniul de Cabana Mălăieşti, via Pichetul Roşu. Aici veţi observa că intrarea în vale este marcată cu litere mari, cu vopsea roşie, pe o stâncă din partea stângă. Aşadar e imposibil de ratat dacă vreţi să urcaţi pe Valea Morarului.

Însă aveţi multă grijă dacă alegeţi să urcaţi, pentru că ştiu minim două persoane care au greşit drumul, şi au făcut stânga la un moment dat, trezindu-se pe Valea Adâncă, o vale mult mai grea.

Aceea stângă greşită cred că este aici, unde se văd Acele Morarului fix în faţă. Pentru a nu face această greşeală, trebui să NU urmaţi firul văii unde aici în poză se văd nişte limbi de zăpadă, ci să ţineţi drept înainte, poate uşor dreapta (nu se vede în poza asta). Iar sus, înspre ultima căldare glaciară, aveţi grijă să nu urmaţi firul văii din dreapta, ci pe cel din stânga, ca să ajungeţi la Omu.

 Poiana Morarului (~ 1300 m) – Poiana Coştilei – Căminul Alpin (Buşteni) (925 m): 2 h

Revenind la traseul nostru, o dată ajunşi la poteca marcată ne-am întâlnit cu un mic grup de a cărui companie ne-am bucurat o bucată de drum, iar după ce ne-au părăsit ei, la ramificaţia cu Valea Cerbului ne-am întâlnit cu alţi doi tineri, cu care am continuat tocmai până la Căminul Alpin, povestind vrute şi nevrute (o adevărată plăcere, mai ales că la final de traseu te cam trag cânii), şi cu care am şi mers la final să mâncăm la Casa Magică, o pensiune cu restaurant la care se mănâncă foarte bine, la preţuri bune.

Închei cu un mic detaliu care poate va spulbera visele celor care cred că pe traseele nemarcate nu sunt urşi :) Fix când ne-am întâlnit cu ei, cei doi ne-au spus că văzuseră cu doar 10 minute în urmă, nu foarte departe de poteca turistică (Valea Cerbului), o ursoaică cu – ATENŢIE! – 3 pui. TREI! Adică worst case scenario.

Însă, spre bucuria lor şi a noastră tuturor, deşi ursoaica i-a văzut, nu a schiţat niciun gest. De regulă am înţeles că atunci când e cu pui se apără preventiv, chiar dacă nu faci nimic, ridicându-se în două labe şi făcând urât. Adică, în traducere, pentru mine, un gest care ar însemna garantat udarea pantalonilor :)))

Însă din fericire nu mi-a fost dat mie să îi văd, aşa că pot să mă consider o norocoasă. Însă e a treia oară când aud de urşi pe Valea Cerbului.

Adevărul e că 1 urs per tură mi se pare arhisuficient :) Bine, nu vă zic, după ursul de pe Valea Alba, acuma eram super crizată şi am fluierat la greu cât am fost singuri după ce am ajuns la vegetaţie mai înaltă, şi m-ar fi aşteptat o luuuungă fluierare de încă 2 ore până la maşină, însă după ce ne-am întâlnit cu ei, şi maaaai ales după ce ne-au zis că au văzut ursul, m-am mai liniştit.

Apăi, matematic vorbind, dacă noi eram cu ei şi ei tocmai văzuseră ursul, care ar mai fi şansele, conform teoriei probabilităţilor, ca să întâlnească ÎNCĂ un urs?? Nu pot decât să bănuiesc că FOARTE mici :D

Drept dovadă că până la final nu am mai văzut niciun urs. Bine, acuma poate ne-a văzut el pe noi, dar asta deja nu mai contează :)

La maşină ajunşi, ce să zic, fericire maximă, am încheiat un weekend foarte fain, şi deşi sâmbătă a fost cu peripeţii, nu pot decât să mă bucur că totul s-a terminat cu bine, şi că am avut multe de învăţat din tura asta, am făcut greşeli pe care nu o să le mai repet, şi trasee pe care sigur mă voi întoarce cândva. Mai ales Valea Albă, la care cândva-ul s-ar putea să fie un pic mai curând, pentru că trebuie totuşi văd cum e şi fără zăpadă.

Încă o dată am concluzionat: Bucegii sunt extraordinari, chiar subestimaţi după părerea mea, şi nu degeaba sunt printre munţii mei preferaţi. Văile din abruptul prahovean şi peisajele de pe partea vestică sunt printre principalele motive pentru asta.

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

1

34 comments

  1. Am savurat jurnalul, dar ce sa va fac, cine v-a pus sa mergeti pe traseu nemarcat, pe acolo ies ursii la plimbare, des, ca nu prea e miros de om! :)) Uite un exercitiu de imaginatie pentru week-end: cum ar fi fost sa cobori pe zapada aia? :D

  2. Eh, stai tu fara grija, pe acolo umbla lumea ca pe traseu marcat. Odata cu noi au venit niste oameni la cules nu stiu ce plante pe acolo si vin de mai multe ori pe saptamana. Valea Alba e umblata destul de mult. Plus ca a doua zi, a fost vazut ursul si pe traseu marcat, deci tot aia. Stii doar ca in Bucegi nu tine cont ursu de asa ceva :)

    Cat despre coboratul pe zapada, crede-ma ca am facut exercitiul in timp ce eram acolo. Nu ai cum sa cobori pe acolo in conditiile alea, cel putin nu fara coarda, coltari si piolet. Dar chiar si asa, nu vad de ce ai vrea sa faci asta, nu mi se pare fun deloc.

  3. Bineinteles ca nu e fun, am vazut asta pe la mijlocul lunii iunie, cand am coborat o buna parte pe Jepii Mici pe zapada d’asta! :) Speram ca macar pe trasee marcate si umblate sa nu vina ursu’, dar na, eu ma tem mai mult de cainii de la stana, prea am avut experiente neplacute cu ei!

  4. Anda, pe Valea Alba e mult mai abrupt decat pe Jepii mari. Diferenta e uriasa. Ati scapat ieftin. Aici nu am fi avut cum sa coboram sub nicio forma. Decat pe schiuri poate.

    Si sa stii ca asa e, cainii sunt mult mai periculosi decat ursii. Ursul te cam lasa in pace, cainii daca nu sunt opriti de ciobani… nu prea.

  5. Felicitari! Esti alpinista! 1A inseamna foarte usor in grade de alpinism, ceea ce nu inseamna ca pentru inceput este usor. Cu un ghetar betonat, este dificil, chiar mortal de dificil in bocanci. Dupa cat de multa zapada a fost asta iarna, iar vremea pana acum a fost blanda(fara zile de canicula prelungita), anul asta se poate sa pice prima zapada peste cea de anul trecut. Altfel in august nu prea gasesti de schiat pe acolo. In iunie insa este ideal pentru schi. Totul este sa nu sari peste Carn. La inceputul primaverii poti sa te dai pe fund. Ceea ce este distractiv. Acum insa este zapada ca un ghetar si este naspa.
    Brana aeriana era mai sigura(neaparat cu ham, zelb si un anou mai lung), dar nu ti-o recomand sa o faci in coborare(pentru inceput). De la belvedere in jos iti vor iesi peri albi. In urcare e rezonabil. Si pe urma te poti duce pe Creasta Vaii Albe, Brana Mare, firul Vaii Albe si undeva mai sus gaseti o iesire dreapta pe Brana (parca) Caraimanului si ajungi la Cruce. Sau simplu pe Gelepeanu.
    In genul asta de trasee este important sa reusesti sa te orientezi si in caz ca ratazi drumul, sa ai macar o semicoarda sa faci vreun rapel pe vreun pomisor :) sau un piton cu un ciocan :D . Mai in gluma mai in serios acolo e bine sa ai pe ce sa pui mana. Chiar si un numar de telefon de la salvamont sa te ajute sa te orientezi sau sa vina sa te dea jos. De evitat insa sa-i obosesti sa vina dupa tine. Pentru tine evident.(Ei vin, sunt baieti de treaba) Daca vrei pot sa-ti recomand o calauza dornica sa colinde muntii (salvamont, instructor, ghid, paramedic, deh omul muntilor). Am sa scriu cat de curand despre el pe blogul meu (http://muntele-prin-ochii-unui-copil.blogspot.ro/)
    Mai dute odata pe Valea Alba cand va fi senin.

    Cat despre aceasta premiera a ta, era pacat ca de la Valea Jepilor pana la Valea Cerbului sa nu gasesti o alta cale sa urci pe platou. Desi au fost multi altii inaintea ta, o astfel de tura te face sa te simti un temerar. Probabil asta este ceea ce cautam.

    Evita un timp cotatia 1B. E un salt maricel. 2A este catarare la liber(Albisoarele daca ai reusit sa le vezi de nori). Am incercat una, am renuntat si m-am dat jos facand rapeluri si inotand prin jnepeni. Nu recomand, “fac rau la sanatate”. Nu jnepenii, caderile. Mai bine te duci pe trasee de 3A..4B unde gasesti pitoane sa te asiguri si te simti in siguranta.

    PS De multe ori uit ca nu ne-am vazut si nu am dat mana niciodata. Am impresia ca adeseori am fost in aceiasi gasca la o pizza si un pahar cu vin la Fabrica unde ai povestit si ne-ai aratat poze cu “grozaviile” pe care le-ai vazut. Te simt aproape!

  6. Apropo de urşi… am văzut în 2006 doi pui dar nu era deloc periculos pentru că au coborât în camping în Buşteni în amurg… şi nu chiar lângă noi, la vreo 15 m şi turiştii ca să îi gonească au aprins farurile de la maşina. Ursoaica îi chema de zor în pădure şi au plecat fără scandal.
    Poate cel mai de speriat e un episod mai vechi – pe la 14 am fost într-o tabără şcolară – Cheia, jud. Prahova. Eram cazaţi într-o vilă pe malul Teleajenului la marginea pădurii. Ne vizita ursul aproape în fiecare noapte – venea la containerele cu gunoi. Aveam gratii la geamuri şi oricum erau înalte dar de vreo două ori au băgat spaima în noi cu zgomotele lor. Localnicii spuneau că le fură viţeii. Unul din profesorii însoţitori s-a întâlnit cu el când trecea un pârleaz aproape nas în nas. Dar asta era acum 24 de ani. poate că erau mai mulţi atunci. Anul ăsta pe Toroiaga am văzut urme şi ne-au zis localnicii să avem grijă că sunt urşi.

  7. Costin, multumesc frumos pentru mesaj!
    Ma bucur ca stilul meu de povestit iti da impresia ca ne-am cunoaste personal :)

    Cu siguranta ma voi intoarce pe Valea Alba, probabil cand va fi fara zapada SI senin :)

    Am studiat mult cartile lui Walter Kargel, le am pe toate, si din discutii cu Dan si altii care fac asta de mai demult si se catara, am acumulat multe notiuni de teorie utile. Incet incet voi pune toate astea si in practica. Dar nu ma grabesc nicaieri :)

  8. Multumesc mult Ionela, ma bucur ca ti-au placut fotografiile!

    Si noi cand eram mici si veneam la Busteni vedeam ursi la tomberoane. Ba chiar si acum a vazut verisoara mea unul langa Taverna Sarbului in Sinaia. Ba am auzit ca intr-o zi le-a si intrat in interiorul resturantului. Ce sa zic… trebuie sa avem grija, insa sunt sigura ca nu ataca oameni decat daca sunt provocati.

  9. Important este ca nu vi s-a intamplat nimic rau si ca v-ati ales doar cu experienta si ceva invataminte!
    Felicitari pentru tura, anyway!

  10. Pe orice traseu poti sa iti rupi piciorul daca nu esti atent sau ai ghinion.. Ba chiar si pe strada..

    Difera mult de la an, de cantitatea de zapada cazuta in iarna si numarul de zile calde de vara in care s-ar fi putut topi zapada. Uneori nu e zapada in iulie, alteori e si in august…

  11. Savurez cu placere toate povestirile tale din munti.
    Se pare ca Bucegii s-au suprapopulat cu ursi…si eu am avut prima intalnire weekendul asta pe Jepii Mari. Tocmai intrasem in padure si era la maxim 15m de mine. Prietenul meu a facut zgomot si enormitatea a luat-o la fuga, dar nu spre noi. Imediat am inceput sa urcam, iar eu care eram ultima simteam ca acolo o sa sfarsesc si imi era frica sa ma uit in spatele meu sa vad ce se intampla cu ursul. A fost cea mai mare spaima pe care am trait-o vreodata!

  12. Cred ca ursii trag la fete :) eu am peste 150 zile pe traseele din Bucegi in ultimii 4 ani si nu am vazut ursul. L-am auzit o data dar a fugit rapid.

    Daca tot iti plac asa mult muntii, ar trebui sa incerci sa te si cateri putin si o sa vezi ca e o experienta foarte placuta si inveti niste chestii care cred ca ar trebui sa le stie orice muntoman:
    1: Evident sa te cateri pe unele portiunile putin mai dificile, ceea ce inseamna ca vei putea face si trasee mai dificile si mai frumoase
    2: Metode de asigurare, retragere si improvizare a echipamentului
    3: Metode de salvare sau ajutare a oamenilor care au nevoie, sau doamne fereste a coechipierilor.

    Felicitari pentru tura, si la cat mai multe ture de abrupt prin Bucegi.
    Si iti doresc ca data viitoare sa faci Valea Costilei sau Seaca Caraimanului, si o sa vezi atunci frumusetea incomparabila a bucegilor.

    Chiar vroiam sa organizez o tura pe Valea Costilei, Brana mare a Costilei, si din Valea alba mai vedem, si sunt sigur ca o sa fie interesat si Andrei Chitila, ca de vreo 2 ani tot zicem ca o facem impreuna, iar acum mi s-a facut dor si sunt si mai multi doritori.

    Daca te intereseaza ii spun lui CHITILA sa te contacteze si pe tine, and don’t worry cei care n-au mai fost pe vale asigurati obligatoriu.

  13. Hah, ce-mi plac coincidențele astea!

    Noi mergeam liniștiți de la Omu’ la Cruce când v-am văzut întinși pe iarbă, iar tu păreai destul de obosită și mulțumită în același timp.

    Ne-am gândit că sigur ați urcat pe vreo vale, iar acum, când căutam mai multe informații despre Valea Albă, am dat peste postul ăsta.

    :)

  14. Multumesc frumos Ruxandra!

    Ce sa zic… ma bucur ca a luat-o la fuga cand v-a vazut.. :) Nu stiu daca e suprapopulare, cred doar ca in Bucegi sunt ceva mai obisnuiti cu oamenii…

  15. Vasi, nu stiu ce sa zic, or trage la fete, cine stie :)))) Si eu inainte de asta ma gandeam in sinea mea ia uite domle ce noroc pe mine ca n-am vazut niciodata urs de cand umblu prin Bucegii astia, dar o data si o data tot se intampla :)

    Cat despre tura, anuntati-ma si pe mine care este planul daca puneti ceva la cale. Daca pot sa vin, vin cu mare drag! Mersi frumos!

  16. Ionuca, foaaarte tare! :) Si mie imi plac tare mult coincidentele astea!

    Mno, sa stii ca aratam exact cum ma simteam :P
    Poate ne-om vedea si alta data pe munte ;) De data asta, in cunostinta de cauza :)

    Numai bine si carari cu soare!

  17. Multumesc pentru informatii. Nu mai stiam cata zapada este pe vale (am apreciat gresit se pare din Creasta Picaturii). Vream sa duc cativa incepatori pe Valea Alba, dar la cata zapada e, o sa ii duc pe Morar sau pe Pripon.

    @costin: Brana de care mentionezi ca te duce spre Cruce din Valea Alba se numeste Brana Vaii Albe si are intrarea la 50 mai sus de intrarea in Brana Costilei si este pe partea stanga in sensul de urcare.

    Carari cu soare si ture lipsite de incidente.

  18. Deja e o luna de atunci, probabil s-a mai dus din zapada, insa nu cred ca de tot..

    Cel mai sigur ar fi pe Morar, da. Pe Priponului nu stiu cum sta treaba.

    Carari cu soare si tie! :)

  19. Acum ceva timp urcam si eu pe valea asta, fara sa banuiesc vreun pic ce inseamna o vale de abrupt cu zapada pe ea (aprilie). Ajuns singur la Verdeata dupa descrierile gasite pe internet, am fost cuprins de entuziasm la vederea vaii, fara sa ma gandesc catusi de putin ca aia e totusi zapada (si pe alocuri gheata) si nu frisca.
    Am urcat pana la carn unde am decis sa ma intorc.. dar la coborire a fost de 3-4 ori mai dificil decat la urcare. Imediat sub saritoare era o panta mare pe care am alunecat de 2 ori pe spate, a doua oara crezand ca nu ma mai opresc. Poate ar fi fost mai bine sa continui valea, cine stie.

    Am zis ca fac o afacere buna la un moment dat iesind firul vaii insa mi-am dat seama ca de fapt am ajuns undeva mult deasupra ei si pana la Verdeata mai era ceva. Mai mult, la un moment dat m-am trezit cu o cruce sau o placa memoriala langa mine (nu mai tin minte ce) in timp ce ma tineam de un jneapan intr-o zona destul de expusa.

    Pana la urma sunt bune si experientele astea la ceva daca nu o patesti.. prea rau:) In cazul meu, ma vad mai degraba imbracat in popa, la biserica, decat urcand pe o vale din asta cu zapada (fie si cu coltari si/sau piolet) :)) La cate locuri frumoase am descoperit apoi mergand pe munte mi-am dat seama ca nu se merita catusi de putin riscul de a pati ceva printr-o astfel de zona. Am devenit mult mai precaut si nu de putine ori am preferat sa ma retrag acolo unde am simtit ca situatia ma depaseste.

  20. Da, sunt bune si experientele astea, mai ales din punctul de vedere al faptul ca le putem povesti si altora, ca sa invete din greselile noastre :)

    In timp ce urcam, parte din frica era pentru ca stiam ca de intors pe acolo, clar nu puteam sa ne intoarcem. Deci te inteleg cat de greu ti-a fost la coborare. E infernal!

    Faptul ca esti foarte precaut este extraordinar de bun! Genul asta de gandire este ceea ce te va tine in siguanta mereu si este foarte de apreciat ca ai maturitatea si intelepciunea sa te retragi acolo unde simti ca intri in dificultate! Te felicit din suflet! Sa stii ca foarte multi nu gandesc asa, si din pacate e motivul pentru multe accidente! E mare lucru!

    Carari cu soare si cat mai multe ture frumoase!

  21. Am mers weekendul acesta (16-17 aug 2015) pe acelasi traseu V. Alba in urcare si V.Morarului in coborare. Nu faceam pentru prima oara aceste trasee, dar fiind o reluare dupa multi multi ani (mai mult de 10), a fost o redescoperire placuta… Multumesc pentru descrierea detaliata care m-a ajutat sa ma orientez. In plus acum, in 2015, exista destul de multe “marcaje” si sageti ajutatoare pe ambele vai.
    Pe Valea Alba era putina zapada doar in partea de jos, inainte de saritoarea Carnului. Uitandu-ma la pozele tale Alexandra, m-am simtit norocoasa ca nu a fost deloc zapada in partea de sus… care e intr-adevar mult mai abrupta. Mi-a fost si mie destul de teama acolo, mergand incet pe pietricele (cu niste bocanci “de oras”, ca daca merg rar la munte nu m-am mai gandit ca s-ar justifica investitia)… aproape pot sa-mi imaginez ce frica ti-a fost tie, nu pot sa-mi imaginez insa cum ati reusit sa urcati zona aceea pe zapada inghetata fara echipament :D. Dupa tura asta eu rezonez putin cu ce a zis mai devreme Sterpu Mihai intr-un comentariu… mai multa prudenta sigur nu strica. In cele din urma, daca nu esti dispus sa investesti timp si bani pentru a face lucrurile “ca la carte”, mai bine nu te aventurezi pe astfel de trasee. Exista multe locuri cunoscute, marcate si mai la indemana unde te poti bucura de privelisti frumoase. E probabil de vina si varsta si cei trei copii la care m-am bucurat enorm sa ma intorc intreaga si cu tatic cu tot ;).
    Poteci cu soare!
    (ca pe noi ne-a plouat vreo doua ore la sfarsit de traseu pe Valea Morarului si cunosc bine intelesul acestei urari :D)

    1. Sincer acum cand revad și eu pozele, nici eu nu pot să-mi imaginez cum am reușit să urcăm pe zăpada aia înghețată :)))
      Dar așa cum spuneam și în articol, e o greșeală pe care nu o să o mai fac vreodată și tocmai de aceea am relatat totul așa cum s-a întâmplat, ca să învețe și alții din greșeala mea.

      PS. M-a prins si pe mine ploaia duminica asta, de fapt o furtună, așa că te înțeleg perfect :)
      Cărări cu soare și tie, Elena!

  22. Din motive care țin în principal de interesul pentru versantul nordic al Caraimanului, nu am mai urcat de mult Valea Albă, pînă la obîrșie. Inevitabil, vara, mă lovesc de problema zăpezii – mai exact a putința de a o lua la vale de pe covorul ei.
    Sectorul cu probleme îmi este acela dintre confluența cu Albișoara Brîului și poiana de deasupra canionului (sau măcar platforma de piatră care pleacă din Albă, spre Brîul Hornurilor). Îmi este și pentru că nu îmi vine a lua colțari și piolet în miez estival.
    Am apucat a observa însă că o rimaye utilă suișului apare cam la 20 iulie, sub peretele Albei aferent Coștilei.

    În ce privește partea superioară a Văii, eu urmez ceea ce se numește Prispa, acel mal înierbat care pornește pe Caraiman cam din dreptul săritorii Cîrnului. Pe-acolo și cobor, cînd e cazul. Ca să nu am dureri de cap în canionul Albei o țin pe-acel mal și sub nivelul Cîrnului. Este drept că-ți trebuie ceva știință asupra locurilor și frustrare redusă la ceva chinuială prin arbuști și jnepeni. Eu unul îi prefer zăpezii din talvegul Albei.

Leave a Reply

Your email address will not be published.