Aventuri in Carpati 2013 – Ziua 1: drumul pana in Retezat

Cum s-a născut tura/vacanţa asta? Nici nu mai ştiu exact…. Dar ştiu că încă din 2010 visam să mă întorc în Retezat, şi tocmai din 2009 visam la Porţile închise, pe care din păcate nu le-am putut face în 2010 când am campat 3 zile la Lacul Bucura. De ce? Dintr-o stupidă intoxicaţie alimentară care m-a ţinut lată (la propriu) o zi întreagă, de nu puteam să mă mişc nici 2 metri fără să simt că leşin.

Aproape că mă lua plânsul când vedeam că afară era o vreme excelentă şi mie mi-era un rău de vedeam stele verzi, dar nici să plâng nu aveam putere. Am ştiut însă atunci că voi face tot posibilul să mă întorc în Retezat cât mai repede, pentru că numai Porţile închise aveam în cap :)

Dar cum din Bucureşti e cam imposibil să faci o tură în Retezat (mai ales una care implică Porţile Închise) doar într-un weekend, fără să îţi iei 1 zi liberă sau chiar două, întoarcerea mea în Retezat a tot fost amânată de pe un an pe altul. Pentru 2011 am făcut alte planuri, aşa că am sperat ca la începutul lunii de miere, în 2012, să avem timp de 2 zile în Retezat. Dar din păcate nu a fost să fie. Tot ce voiam să vedem şi să facem în luna de miere chiar ocupa toate cele 5 săptămâni la refuz (ba a mai trebuit să şi renunţ la unele chestii) aşa că am luat o decizie definitivă: 2013 = Retezat. Fără drept de apel, schimbare, modificare, schimbarea modificării şi alte asemenea.

Buuun, deci asta a fost stabilit încă din 2012. Aveam de gând să merg de ziua mea în Retezat, şi cum 15 august e liber, la fix am zis că 15-18 august vor fi 4 zile minunate în Retezat. Mă rog, 2, că 2 se pierd pe drum, dar tot era bine.

Între timp însă mi-au mai venit şi alte idei, mi-am mai făcut planuri, le-am schimbat de vreo 2 ori, m-am gândit, m-a codit, m-am răzgândit şi iar m-am gândit…. şi într-un final apoteotic am măritat Retezatul cu Tatra şi am pus de o aventură în Carpaţi care avea să ne poarte prin unele dintre cele mai frumoase locuri din Retezat, parte din Carpaţi româneşti, şi din Munţii Tatra, parte din Carpaţii slovaci.

Un pachet “turistic” all inclusive :)))) aproape numai la cort, în care am inclus şi vise mari, şi vise mici, muuuulte emoţii şi o pregătire ca pentru un examen. Ceea ce nu mi-am imaginat eu a fost că până la finalul celor 13 zile aveam realmente să mă supun la o încercare cel puţin echivalentă cu examen, unul care pentru mine a fost poate mai important decât 90% din toate examenele pe care le-am dat eu vreodată, cu tot cu emoţiile care le-au însoţit.

Aşadar…. am ce să vă povestesc, nu glumă, dar nu vă dezvălui chiar tot din prima, sper că veţi avea răbdarea, curiozitatea şi plăcerea de a mă urmări pe parcursul celor 13 episoade, acesta fiind chiar primul din seria Aventuri în Carpaţi 2013 :)

Alături de noi în Aventurile din Carpaţi a fost Adi (în Retezat), după care ni s-a alăturat şi prietena lui, Andra, formând echipă completă de 4 în Slovacia. Aşa de entuziasmată am fost când i-am povestit anul trecut lui Adi de planurile cu Retezatul încât i-am „vândut” foarte uşor „pachetul turistic all inclusive” :))) Dacă nu mă înşel, n-a trebuit decât să îi arăt o poză cu Tăul Ţapului, şi mi-am terminat treaba.

Aşa că iată-ne miercuri 7 august, pe la ora 14, în Petroşani, unde ne-am întâlnit în formula imbatabilă de 3 (Cei 3 care au speriat Vestul, sau Cei 3 muşchetari, alegeţi voi varianta care vă place mai tare), el venind din Cluj călare pe un autocar, iar noi venind din Bucureşti călare pe maşina burduşită de bagaje (că în maşină nu mai aveam loc de ele), după un drum de vreo 5 ore, de data asta pe la Lacul Vidra.

Noi de fiecare dată când am venit spre Petroşani am ales varianta pe Defileul Jiului, chiar dacă diverse GPS-uri ne sugerau să o luăm pe la Vidra, însă ştiind că în zona cabanei Groapa Seacă drumul este prost, am ignorat mereu această sugestie. Oricum, cine se uită în gura lu’ tanti Ioana anyway? Plus că nici drumul între Vidra şi Valea Oltului nu e grozav (pe ăsta chiar fusesem, şi în câteva porţiuni, destul de puţin şi scurte ce-i drept, drumul nu (mai) este asfaltat). Însă de data asta… înainte de a ajunge la Râmnicu Vâlcea am constatat că stăm extraordinar de prost cu timpul, şi dacă am lua-o pe Defileul Jiului sigur am întârzia vreo oră, ceea ce era inadmisibil.

Aşa că am zis… what the heck, cât de rău poate să fie drumul pe la Vidra spre Petroşani? Mai mult de atâta chiar nu avem cum să întârziem… hai să încercăm! Mai ales că GPS-ul ne zicea că ajungem chiar ÎNAINTEA lui Adi!! Pfuai! Asta chiar ar fi CEVA!

Şi spre surprinderea mea, drumul chiar nu a fost atât de groaznic pe cât îmi imaginam. Ba chiar a fost parfum. Porţiunea neasfaltată de dinainte de Groapa Seacă nu este foarte mare, şi în orice caz, poate fi parcursă cu absolut orice fel de maşină. Şi uite aşa, am reuşit să ajungem la punctul de întâlnire în Petroşani fix când trebuia. Atâta doar că autocarul lui Adi a ajuns un pic mai devreme decât ora anunţată, deci daaaaamn, a trebuit să ne aştepte un pic, dar nu foarte mult, asta e important.

Lihniţi fiind toţi 3, am mers repede să mâncăm ceva. Am nimerit destul de uşor centrul Petroşaniului, care e chiar drăguţ (trebuie să mă întorc cândva să investighez mai mult). Am găsit o zonă pietonală unde sunt mai multe terase la care se poate mânca, am ales una oarecum la întâmplare, dar am nimerit foarte bine, pentru că mâncarea a fost gustoasă, destulă şi ok ca preţ.

De aici am luat direcţia Retezatului. Imediat după Petroşani, am mai mers doar vreo 30 de km, pe Route 66 ;) şi fix înainte de Pui, ţuşti stânga, trecem prin Râu Bărbat, apoi Hobiţa şi….

Ei, acu-i acu. Aveam ceva emoţii legat de drumul forestier până la Stâna de Râu, ca în cazul oricărui drum forestier pe care alegem să-l parcurgem (chiar dacă după fiecare zicem „gata, asta e ultimul”), însă 24 de km şi 1 h jumate mai târziu iată-ne la capătul lui, unde se „parchează” maşina.

Concluziile? Drumul a fost foarte ok. Există o singură porţiune de vreo 10 metri chiar la final, cu pietre destul de mari, care mi s-a părut mai dificilă, însă în rest a fost super acceptabil. În afară că starea e mult mai bună decât mă aşteptam, credeam că sunt mai mulţi km şi o să facem mai mult de 2 ore, însă am ajuns chiar foarte repede. Ca şi comparaţie, mi s-a părut chiar mai ok decât drumul de la Gura Apelor la Poiana Pelegii (care are 30 de km), deşi şi acela este mai mult decât acceptabil, dar parcă ăsta până la Stâna de Râu e ceva mai lat, dincolo ţin minte că am mers destul de mult pe drum foarte îngust.

Fiind miercuri, până la Stână n-am mai întâlnit nici urmă de altă maşină. Bine, nu că în rest ar fi trafic intens pe aici, dar oricum. La capăt ne aşteptam să mai fie măcar vreo 2-3 maşini parcate, însă am găsit una singură, o dubiţă cu număr de Franţa (deja mă bucuram eu de zor că au venit francezii să ne vadă frumuseţea de ţară) dar care s-a dovedit a fi a ciobanilor de la stână. Care nu, nu erau francezi :)))

Ajungând mult mai devreme decât ne aşteptam (pe la ora 17), după ce am pus cortul am constatat că nu prea mai avem ce face. Aşa că am început să pierdem vremea aiurea… Mai întâi, am găsit un zucchini pe jos, pe lângă vatră.

Băieţii au avut chef de distracţie aşa că după ce au adunat lemne pentru foc şi l-au făcut, au început să dea târcoale zucchini-lui ca să îl facă pe foc. Am râs de ei pe burtă urmărindu-i cum tăiau felii pe care le înfigeau în vârful unui bât, pe care ori le prăjeau prea tare, ori prea puţin, oricum ar fi, reieşind ceva necomestibil. Zucchini-ul a fost într-un final abandonat, e posibil să-l găsiţi acolo şi acuma :)))))

Ulterior am făcut planul pentru a doua zi, stabilind, după un scurt calcul, că trebuie să ne trezim pe la 6, am urmărit soarele cum s-a înroşit şi s-a dat pe după culmile de brazi, după care pe mine m-a apucat o minunată durere de cap şi m-am băgat la somn odată cu găinile, lăsându-i pe băieţi la foc, unde s-au luptat în continuare cu musculiţele enervante, probabil dând târcoale şi împungând din nou zucchini-ul, din plictiseală :)))

Noaptea a fost una magică. Pe la 12 noaptea câinii de la stână au început să latre, moment în care am fost sigură că dă ursul târcoale prin zonă. Cred că vă e clar că m-a luat o frică de n-am mai putut să închid un ochi vreme bună. L-am trezit şi pe Cristi, m-am luat de el că au lăsat zucchini-ul ăla pe afară, mama lui de zucchini, că poate vine ursul la el, ce ştim noi cum îi miroase lui, aoleeeeeu! :))))

Între timp a venit şi un câine pe la tabăra noastră, lătrând un ham cât să îl trezească şi pe Adi, care dormea liniştit în maşină, fără nicio grijă, după care s-a dus înapoi la stână. N-am ştiut dacă să mă bucur că a venit să latre şi lângă noi, sau să-l consider ca pe un semn rău.

Într-un final am reuşit cumva să mă liniştesc, după ce s-au liniştit din lătrat şi câinii, desigur, şi am adormit la loc. Dimineaţă când mi-am dat seama ce fraieri am fost, mi-am dat singură un face palm.

Puteam să dormim liniştişi toţi 3 în Refugiu, aveam saci, aveam izoprene, şi aşa nu cred că mai era nimeni acolo. Dar mi-a scăpat complet varianta asta, nu ştiu ce am gândit. Nu de alta dar ar fi dormit şi Adi un pic mai ca lumea, nu aşa înghesuit în maşină… Oh well… bine măcar că n-a venit ursul. Sau poate nu s-a mai sinchisit să coboare şi până la noi… zucchini-ul ăla pare-se până la urmă că nu a prezentat interes :P

Va urma.

PS. Noi am pus cortul fix acolo unde se lasă maşinile pentru că a doua zi aveam să îl strângem şi să plecăm, însă locul oficial de campare este un pic mai sus, după stână, în dreapta, unde este şi Refugiul Stâna de Râu. Acolo sunt corturi destul de des (în weekend cel puţin e multă lume) şi îl puteţi lăsa liniştiţi şi să plecaţi să faceţi drumeţii în zonă. Câinii de la stână sunt CEI mai blânzi câini de stână pe care i-am văzut în viaţa mea!! Nu ne-au lătrat absolut deloc, nici măcar când am trecut pe lângă stâna şi oile lor. Nici nu ne-au băgat în seamă! Aşa ceva chiar n-am mai pomenit!

Pentru a vedea pozele: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări pe toate cu scroll, la dimensiune mare.


Repet situaţia drumului forestier şi indicaţiile:

  • Drumul forestier Hobiţa – Stâna de Râu are 24 de km şi poate parcurge în aproximativ 1 h 30.
  • Este în stare bună şi se poate face cu orice fel de maşină.
  • E de preferat o gardă mai înaltă, însă la întoarcere am găsit în „parcarea” de la capătul drumului şi un Matiz.
  • De aici şi până la Stâna de Râu se mai urcă vreo 5 minute pe jos, iar Refugiu este în poiana din dreapta, la încă vreo 5 minute distanţă.
  • Tot traseul din Hobiţa şi până la Stâna de Rău este marcat cu punct roşu, de-a lungul drumului forestier, aşadar nu e greu de găsit.
  • În Hobiţa este un indicator la o intersecţie, la dreapta e spre Cabana Baleia, iar drumul spre Stâna de Râu e la stânga. Apoi mai sunt vreo 2 intersecţii, dar urmaţi drumul cel mai evident şi punctul roşu care apare din loc în loc.

Hartă Hobiţa – Stâna de Râu:

Hartă Bucureşti – Râu Bărbat – Hobiţa – Stâna de Rău:


Vizualizaţi Aventuri in Carpati – Ziua 1 pe o hartă mai mare

4 comentarii:

  1. Super! Apropo de matiz – am făcut drumul forestier GURA APELOR – POIANA PELEGII anul ăsta cu matiz-ul şi se descurcă foarte bine. Atâtea are la activ – de speriat! Depinde un pic şi de “pilot” dar mai ales de cât eşti dispus să sacrifici pentru munte. Că alţii spuneau despre drumurile forestiere parcurse de noi în vara asta că de acolo nu ieşim cu maşina întreagă, deci e o chestiune de percepţie.

  2. Da, asa e, de chestia cu perceptia m-am lovit si eu de multe ori. Fiecare vede altfel lucrurile.

    Matizul e foarte tare! Am condus si eu de cateva ori o astfel de masina si am vazut ca e descurcareata, nu gluma. Am carat si mobila din Ikea cu Matiz :))) Am vazut-o peste tot, pe toate drumurile forestiere posibile si imposibile! E masina-batmobil! :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *