Cheile Scorota – un traseu scurt și ușor, cu vederi minunate

Am mai văzut cerul plin ochi de stele şi în alte rânduri, dar parcă de fiecare dată le văd pentru prima oară. Poate şi pentru că nu fac niciodată nicio poză. Nu am trepied şi nici nu sunt în stare să mă pun pe treabă în toiul nopţii, aşadar de fiecare dată stau doar şi mă uit, şi mă mulţumesc doar cu ce sunt în stare să înmagazinez în memorie în acele clipe. Mi se pare una dintre cele mai mari şi mai frumoase recompense pe cate le ai atunci când dormi în natură. Bine, am ieşit afară noaptea să văd stelele şi când am dormit la cabană, dar ideal e să nu fie surse de lumină în zonă, că se pierde din spectaculozitate.

Dacă n-ar fi fost frig… probabil aş mai fi stat aşa până mi s-ar fi închis ochii de somn. Mă bag înapoi în cort şi încerc să mă înfofolesc cât mai tare. Mamă ce frig e!

Dimineaţa a venit cu mult soare. Atâta doar că nu pică şi pe corturile noastre, care sunt cam ude. Ne ia vreo oră să ne dezmorţim, să ne încălzim, să strângem tot şi să mâncăm, şi la ora 9 suntem la start. Adică unde începe traseul prin Cheile Scorota. Ca mod de identificare, aici este un pod mic de beton peste Jiul de vest, şi peste el, un indicator cu săgeată (vezi în galeria foto). Aici este loc pentru câteva maşini, dar doar 3-4, şi partea proastă e că se cam blochează una pe alta.

Ca să evităm o eventuală posibilitate să ne blocheze cineva şi să nu mai putem pleca spre casă după ce coborâm, parcăm în partea dreaptă, unde e loc doar de 1 maşină. Desigur, şi aici ne-ar fi putut bloca cineva, dar am sperat că nu avem noi ghinion chiar aşa de tare cât să nimerim fix pe unul aşa de „deştept” ca să ne facă aşa o „bucurie”.

Prima porţiune a traseului, care trece prin cheile efective, este ca o plimbare, se urcă foarte demol, pe alocuri aproape deloc. Cheile Scorota sunt absolut superbe, foarte înguste în câteva porţiuni, şi e cam greu de făcut poze acolo ca să redea fix cât de frumos e.

Nici următoarea porţiune nu este foarte grea de fapt (începem să urcăm, dar doar câteva porţiuni sunt mai abrupte), aşadar întregul traseul este potrivit şi pentru copii de orice vârstă. Până sus la stână am făcut doar vreo oră jumate (nu ştiu de ce pe indicator scrie 2 ore, că nu ne-am grăbit), de unde priveliştea spre chei, cu Oslea în fundal, este superbă şi liniştitoare. Am găsit un loc perfect la un fel de semi-umbră, unde ne-am relaxat aproape 1 oră, unde am uitat de griji, de necazuri, de supărări şi alte asemenea.

Veţi vedea că acolo există o mică stână (este cea veche, părăsită) şi una nouă, mai mare, în care cel puţin în weekend de regulă este cineva. Nu ştiu care e faza, dar n-am dat curs invitaţiei de a bea o ţuică cu cei 3 bărbaţi care stăteau la masa de afară, nu de alta dar 2 dintre ei ne ajunseseră din urmă pe ultima bucată de traseu şi ne-au „fericit” cu un radio cu muzică populară dat la maxim de am zis că fac moarte de om, nu alta.

Noroc că de la stână şi până la locul unde am stat noi pe iarbă nu percuta sunetul, şi ne-am putut relaxa în linişte.

Coborârea a durat şi mai puţin, astfel că am ajuns în Bucureşti la o oră foarte decentă, de m-am şi mirat de record. Mi-a părut rău un pic, nu mi-am dat seama că am fi avut timp să facem un traseu mai lung şi în ziua de duminică, poate trebuia să aleg altceva, dar oricum, chiar dacă a fost scurt, traseul prin Cheile Scorota mi-a plăcut tare mult, a fost relaxant şi foarte deosebit, aşa că îl recomand din suflet, pentru absolut oricine. De preferinţă, traseul ăsta e bine de făcut după amiază, pentru că soarele e într-o poziţie mai bună pentru poze. Noi însă n-am avut de ales, drumul până la Bucureşti e destul de lung. Noroc că am făcut o pauză de refacere la Novaci, unde nişte oameni extraordinari ne aşteaptă oricând cu braţele deschise.

Cam ăsta a fost weekendul nostru în Retezatul mic. Citiţi aici despre tura pe Piatra Iorgovanului de sâmbătă (dacă aţi ratat cumva jurnalul) şi mergeţi cu prima ocazie (dacă nu aţi fost cumva deja :)