Grecia – Cap. 4 (Marea) – uite pisica, nu-i pisica

Azi e sâmbătă, ultima noastră zi în paradis. Aseară un autocar a decartat vreo 20 de nemţoaice care au venit la nu ştiu ce Summer Dance Academy sau o scamatorie de genul ăsta. La micul dejun restaurantul e împânzit de ele (alături de instructorul lor de yoga care merge în picioarele goale – şi evident, are tălpile jegoase) şi alţi turişti care au mai venit între timp. I’m like “what is happening??”.

Merg şi mă aşez pe şezlong dar nu stau nici 2 minute. Marea a avut se pare multicică treabă azi noapte, pentru că malul s-a eliberat de pietricele, în locul cărora s-a înfiinţat o frumoasă dungă de nisip. Juma de oră stau cu tălpile pe nisip, desenez smiley face-uri şi mă zbengui alături de un copil care crede că sunt de-a lui şi că e ok să arunce cu nisip în mine. Taică-su îi strigă “Vasili, lasă doamna în pace, nu e frumos!” şi Vasili pleacă.

Mă aşez în sfârşit pe şezlong. De la Summer Academy-ul mamei lor se aude Rihanna – Stay. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi place melodia asta, dar ei o pun pe repeat, şi nu pe repeat normal, că era bine, ci cumva pun pe repeat doar prima strofă. Ceea ce e al naibii de enervant. Cât pe ce să cred că paradisul meu s-a dus naibii, când scotocesc prin geantă după ipod, trag căştili pe cap şi aaaah…. much better.

Îl scot şi pe Mihai din geantă şi îl mai las să-mi vândă şi ultimii kilometri. După ce termin cartea, o închid şi pe urmă mă uit ca prostu’ spre mare. Mişto cartea asta. Nu ştiu exact cât stau aşa, dar la un moment dat mă simt una cu marea. Iar când dau să mă uit la ceas, ia ceasul de unde nu-i. Îmi aduc aminte că mai devreme mi l-am scos de la mână şi l-am aruncat în geantă, ca să nu mă bronzez cu urmă. Mi-e aşa de lene încât nici măcar nu schiţez vreun gest ca să caut ceasul pe la fundul genţii. Eh, dar chiar tre’ să ştiu cât e ceasul? Neeaaaaah…

După încă vreo oră de stat şi uitat la mare ca viţelul la poartă nouă, sau cel puţin aşa îmi spune mie ceasul imaginar, ne hotărâm să mergem în cameră. Ne apropiem de uşă şi ne aşteptăm din moment în moment să iasă motănelul din boschet, dar nimic.

Iarăşi cred că a dispărut, şi iarăşi mă încearcă acelaşi mix de sentimente. Pe de o parte îmi pare bine, că poate l-a luat cineva şi are grijă de el şi nu mai trebuie să-mi fac mâine când plecăm mustrări de conştiinţă că îl abandonez, pe de alta mă întreb… da oare unde o fi? Dacă îl găsim iar mâine dimineaţă pe vreo alee, mort de foame?

Dar nu intrăm bine în cameră şi ne spălăm pe mâini că-l şi auzim. Deschid repede uşa, şi îl văd ieşind de sub boschet, întinzându-se. Dormea şmecherul aşa de bine că i-a luat mai mult timp să se dezmeticească.

Urmează iar concertul de miorlăieli ca din gură de şarpe, chiar şi după ce îi dăm puţin lăptic proaspăt, şi, deşi soarele arde şi ne bate în cap, iar alergia mea stă pândind de după colţ, abia aşteptând să îşi facă de cap cu mine, stăm cu el la joacă, îl alintăm, îl mângâiem, îl ciufulim.. mai mai că nu îi suflăm şi în fund.

După vreun sfert de oră, cum stăteam noi aşa în jurul piticaniei, apare un cuplu de germani sexagenari, ea mai extaziată decât mine la 10 ani când veneam cu câte o mâţă din faţa blocului şi mă agitam sărind pe loc “can I keep it, can I keep it, can I keep it, can I keep iiiiiiit, pleaaaaaaaase?”. Într-o engleză amestecată cu germană îmi explică precipitat (că abia pot să ţin pasul) cum că l-au văzut şi ieri şi voiau să-l ia, dar pe urmă când s-au întors de la plajă nu mai era. Îmi zice că ei locuiesc puţin mai “down the road”, unde au un camping, şi că au doar 1 pisică, dar e mare, şi că vrea să-l ia.

Moaaah, atââât, sunt aşa de fericită încât nu ştiu cum să i-l vând mai bine, îi zic că a fost abandonat aici, că săracu’ nimeni n-a vrut să aibă grijă de el, că noi i-am luat nişte lapte să îi dăm, dar că mâine plecăm şi….

Femeia e super entuziasmată, dar bărbată-su vorbeşte în continuu cu ea în germană şi nu ştiu ce îi zice, dar îmi pare că suna ceva de genul “taci femeie, nu iei nicio mâţă, ai înnebunit??” dar e doar presupunerea mea, că nu înţeleg nicio iotă şi mă uit ca la filme cu proşti.

Şi nici faptul că tanti ia motanul în braţe şi se uită să vadă ce e nu ajută. Na, comedie, că nu e motănel cum credeam eu, e fetiţă. Asta îmi zice după ce o întreb, că din ce zicea ea acolo în germană nu pricepeam care e verdictul. Dar îmi zice “she’s a girl” şi în timp ce adaugă “much babies”, o lasă jos. Fuck, noo nooo, no much babies, take iiiiiit! Take iiiiiit!

Mă pleoştesc imediat. Până aici mi-a fost. Acum nu mai vor s-o ia că e fetiţă şi face pui. Ce mă fac? Că doar nu pot să le-o sterilizez io…

Dar tanti nu pleacă. Mai vorbeşte ea acolo ceva cu bărbată-su, ăla tot nu şi nu îmi pare că zice, şi îmi pierd orice speranţă. Pe urmă femeia iar îmi spune că au doar o pisică, şi e mare, că iarna cică vin multe la ei acolo, dar că acuma… just one. Big”. Şi se uită iar la asta mică a mea de îmi vine să i-o fac pachet, să-i pun fundă şi să i-o pun în braţe, apoi se uită spre bărbată-su şi jur că îi zice “hai mă să o luăm, uite ce frumoasă e… o luăm, da? Uite, în zicem Suzy” şi se întoarce spre mine, se uită admirativ spre mogâldeaţă şi râde „he he suzy Suzy hi hi”.

Nu mai înţeleg nimic, jur. Fix ca în filmele cu proşti. Ba o vreţi, ba n-o vreţi, ba o vreţi, hell, puteţi să-i spuneţi şi Suzy, şi “Motanul încălţat”, şi Batman for all I know, dar vă rog eu, LUAŢI-O.

Hai, asta e ultima mea şansă, că par înmuiaţi.

– Ştiţi, când vă întoarceţi de la plajă tot aici o găsiţi.

– Da, aici?

– Daaaa. Aici!!

Că doar n-o intra în pământ. Mno, păi o păzesc eu cu soarele în cap 2 ore până vă întoarceţi, numa’ să nu dispară iar.

– Ah, ok, bun, bun.

Şi pleacă. Mă uit la asta mică, ea se uită la mine şi mai îmi da un miau din ăla de-al ei de te-ar trezi şi din morţi, şi…. hai fată că te-am măritat. Doaaamne ajută.

***

Două ore mai târziu fac 13-14 pe la uşă. Dacă nu mai vin???? Ce mă fac? Mai ieşim un pic pe afară, ne mai jucăm cu el, pardon, cu ea… îi mai facem ceva poze, cu speranţa că sunt ultimele, ne mai bate soarele puţin în cap, intrăm înapoi.

13-13, 13-14, văleu de ce nu mai vin odată???

Sar din pat la fiecare mic zgomot pe care îl aud pe afară, dar când deschid uşa, nu văd şi nu aud decât:

Trei ore mai târziu sar ca arsă când aud pe cineva vag de tot vorbind afară şi pisica zbierând iar ca din gură de şarpe când numai ce reuşisem să o fac să tacă şi se liniştise un pic.

Ei sunt! Ei sunt! Au veniiiit! Strig la Cristi şi ieşim amândoi să îi întâmpinăm.

Până iau eu papucii în picioare în super grabă că era şi să mă împiedic şi să cad în nas, ei deja sunt cu pisicuţa în braţe. Yessss!!!

Văd că nu par să se mai răzgândească şi îmi dă prin cap: repede! Hai să facem o poză!

– Pot să vă fac o poză?

– Da.

Fug repede, înşfac aparatul, dau să le fac poză, dar doamna îmi pune mie motanul în braţe. Nu, nu, EU să vă fac dumneavoastră!!!!

Pe naiba, nu ne înţelegem de nicio culoare. Dar Cristi îmi face mie o poză cu pisica, apoi le-o pasez lor înapoi în braţe, şi… duşi sunt! Nu înainte să ne invite să venim să stăm la campingul lor “next time we around”. Yeah, yeah, suuuure! Bye bye!!

Închid uşa după mine şi… Yeeeeey!!!! Victorieeeeeeeeee! We did iiiiiit!!! Am măritat pisicaaaaa!!!!!!!!! :D

Juma de oră mai târziu. Cioc-cioc la uşă.

Aoleu, să-mi stea inima. Cristi, dacă s-au întors cu pisica şi ne-o dau înapoi? :))))

Deschid uşa şi o tânără începe să turuie în greacă.

– Hooooold it, slow down. Stai aşa, inglish parlez-vous? Că noi nu ştie dinastea.

– Aaaah, ok. The little cat…

– Yeees…?

– Where is it?

– Păi ştii, tanti, am dat-o, măritated, gone, bye bye. De ce? O voiai????

– Da….

– Well…

Ia uite frate, câţi pretendenţi avea piticania şi eu mi-am făcut atâtea griji de pomană… Doaaamne… Ce ţi-e şi cu pisicile astea :P

Mno, şi uite aşa s-a încheiat povestea pisicuţei portocalii. Deci nu, nu am luat-o cu noi acasă în România, n-a fost nevoie, dar am plecat împăcată că a fost adoptat.

Ziua însă nu s-a încheiat. După încă o porţie de contemplaţie pe malul mării am luat decizia foarte curajoasă de a ieşi din sat :)))))

Ne dăm seama că în 5 zile nu am ieşit pe poarta “resortului” (doaaaamne!!!) şi cum ne-am cam săturat de restaurantul nostru, am zis să mergem să mâncăm în Horto. Adicătelea, cum ar veni, ieşim din satul nostru şi mergem în satul-sat. Adică la 500 de metri distanţă :))))

Când ieşim pe poartă şi vedem şoseaua prima dată suntem fascinaţi. Woooow! :)))) Zici că suntem sălbatici nu alta, ne uităm stânga, ne uităm dreapta, şi apoi pornim ezitant spre sat. Domle’ ce ţi-e şi cu civilizaţia asta :))))

În Horto este foarte frumos. Un sat micuţ, atât cu clădiri vechi, cât şi cu case îngrijite, cu terase îmbietoare la malul apei, şi cu un pod mic de pe care nişte copii se aruncă în apă cu gura până la urechi. Câtă bucurie! Ne plimbăm un pic pe o uliţă şi hop… am găsit şi un câine. V-am zis doar că toate animăluţele trag la mine…

În cazul ăsta negruţul ăsta trăgea DE mine. Mai mai să mă lase fără blugi :))

 

Peste pod, restaurantul Evohia. Unul dintre cele mai faine restaurante la care am fost eu în viaţa mea. Un cadru extrem de plăcut, mâncare excelentă (ne-am lins degetele pe sub masă) şi un chelner foarte amabil şi prietenos, aşa cum ştiam eu că trebuie să fie grecii. Finally!

Masa a fost absolut delicioasă. Am mâncat nişte specialităţi greceşti foarte bune, însoţite de o chestie pe care am să vă rog pe voi să mă ajutaţi să-mi spuneţi ce e, pentru că săracul chelner a încercat să ne explice, dar n-am înţeles o iotă.

Deci… chestia asta aşa de arata ca nişte fire de iarbă prăjite :)))) Ce sunt???? Că taaaare bune au mai fost!!!

După masă nu ne-am putut abţine şi ne-am răsfăţat şi cu două deserturi care sunau bine, iar gustul a întrecut orice aşteptare. Cea din dreapta suna asa: Orange flavored chocolate homemade cake with homemade straciatella ice cream. Cum să nu vrei aşa ceva???

Cu burţile pline şi tolăniţi pe spate… ne gândim cu mare tristeţe cum că mâine de dimineaţă luăm direcţia spre casă. Dar nu ne terminăm bine şirul gândirii, că apare chelnerul.

– Du iu hev car?

– Yeees, my friend, we have car :)))

– (i se luminează toată faţa) Ai şou iu biutiful bici. Veri clous, 20 miniţ.

– Oh, my friend, ştii, noi plecăm mâine, nu mai este timp…

– No, no, băt veri clous, 20 miniţ, iu hev tu go, veri biutiful, ai bring map tu şou iu.

Oooochiei… Dacă insişti…

Şi vine al meu chelner cu o hărţulie şi un pix şi ne arată cum că să traversăm peninsula, adică pe partea ailantă cum ar veni (pe serpentine, evident), aici stânga, aici dreapta, desenează săgetuţe pe acolo, pac pac… şi la destinaţie…. pfffff… biutiful bici!!!

Oooochiei… Dacă zici tu…

Evident că nu am de gând să mă duc la niciun biutiful bici, noi avem de condus mâine 13 ore până acasă, dacă mai mergem şi la plaja aia ne apucă dimineaţa pe drum. Dar curiozitatea mă roade. Da rău de tot. Aşa că deschid laptopul de cum ajung în cameră şi caut poze cu plaja cu pricina.

Hmmm…. Cristi… I think we might have a problem…

Va urma.

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

Mergi la lista cu toate articolele din seria Grecia 2013.

5 comentarii:

  1. Cred ca articolul asta l-am asteptat si citit cu sufletul la gura din cauza pisicutei. Ma bucur ca i-ati gasit stapani. E foarte dragalasa, mai ales ca in fiecare poza a iesit cu gura deschisa de tare ce mieuna probabil :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *