Grecia: Chorto – Leda Village Resort (iun 2013) – 2/2

Part 1:

Am ajuns aseară la 10 noaptea aici, am făcut un duş şi am adormit lemn, ne trezisem totuşi la 6 şi urcasem pe Olimp. Dimineaţă când m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies pe balcon. Am crezut că am murit şi am ajuns în rai.

E o linişte de vis, ca şi când încă ai dormi, dar eşti treaz. Se aud doar păsărelele şi marea. Atât. Coborâm din cameră şi fugim spre restaurant, e 9:45 şi micul dejun e până la 10. Uităm complet de grabă pentru că drumul trece pe lângă piscină…

Restaurantul e superb… Se aude în surdină muzică grecească, dar nu din aia de să dai cu farfuriile de pământ, din aia de alunecă mâncarea mai lin.

După ce mâncăm, îl rog pe Cristi să meargă să întrebe dacă putem plăti micul dejun la final, pentru toate zilele, şi… cât costă. Pe booking era 8 euro de persoană pe zi în plus, ceea ce mi s-a părut cam mult, şi nu am mai rezervat, hotărând să mergem pe varianta „vedem la faţa locului, poate e mai ieftin”.

Cristi se întoarce cu un rânjet mare pe faţă: micul dejun e inclus în ce am plătit deja pe booking (37 euro/cameră/noapte), nu mai costă nimic în plus. Oh, this just keeps getting better and better.

De la restaurant mai coborâm trei trepte şi suntem pe plajă. Mai sunt încă vreo 3 oameni. Nu mai merg la mare în sezon în viaţa mea.

Mă aşez pe şezlong şi 30 de minute nu pot să îmi iau ochii de la mare. În spatele plajei e un mic bar de unde se aude o muzică şi mai faină decât la restaurant, e o formaţie care cântă cover-uri care sună mai bine decât originalele. Tot în surdină, atâta de încet încât ştii ce melodie e, dar nu înţelegi cuvintele.

Scot cartea din geantă şi mă apuc să citesc. Din când în când mă opresc şi mai savurez un pic marea. Din copacul sub care stau îmi tot cad chestii pe mine. Ba o frunză, ba nişte mici chestii care habar nu am ce sunt, dar e al naibii de bine. Parcă ninge cu frumos pe mine.

Cristi iese din apă şi-mi povesteşte entuziasmat ce fel şi fel de peşti a văzut sub apă. “Erau maaari, şi roşii, şi negri, şi veeerzi, şi cred că am văzut de departe şi un arici din ăla de mare!! Ah, şi am văzut şi floricele!!”. Râd de el cu gura până la urechi, dar el insistă: “da măăăi, erau aşa… cu .. tulpină… şi cu… (face nişte semne cu degetul în aer)… ca nişte… panseluţe”. Să cad de pe şezlong de râs, nu alta. Îmi pun mâna la gură, îmi dau seama că râd aşa de tare că s-ar putea să le perturb altora starea asta de zen omniprezentă.

Nu l-am crezut. A doua zi am văzut şi eu panseluţele în apă.

Mă întorc la citit. Mai trag cu ochiul la mare, iar mai citesc, iar mai trag cu ochiul la mare. Aici nu sunt pescăruşi, sunt rândunele. Foarte curios.

Mă opresc din citit şi mă uit tâmp în zare. Îmi dau seama că mă doare faţa de la cât am zâmbit de dimineaţă şi până acum. Habar n-am ce zi e, nici nu mă interesează. Pe şezlongul de lângă mine scrie “ESCAPE(!)”. I have.

 

Part 2:

Fiindcă foarte mulţi m-aţi întrebat unde anume am fost în Grecia (bine, oricum aveam de gând să vă spun), aflaţi că acest loc minunat se numeşte Leda Village Resort, şi se află lângă satul Horto, undeva spre capătul sudic al peninsulei Pelion. Pentru restul articolului îi voi spune „resort”, dar nu vreau să vă gândiţi că e un resort din acela clasic, all inclusive, ca în Antalya sau mai ştiu eu unde. E mai mult „village” decât „resort”, pentru că este efectiv ca un sătuc mic, cu căsuţe şi uliţe pietruite care unesc aceste căsuţe de plajă, restaurant, recepţie, piscină, etc.

Şi mai mult decât atât, deşi este un „resort”, sentimentul este unul de izolare. Stând pe minuscula plajă pe şezlong, mă simţeam ca şi cum aş avea confort, dar aş fi în sălbăticie. Într-una dintre zile, când stăteam pe şezlonguri în cel mai îngust punct al plajei (lat cât o lungime de şezlong), la umbra unor tufişuri mari, am văzut în interval de 10 minute un şoricel şi un şerpişor. Ambii atât de speriaţi încât au fugit de noi la prima mişcare. Şoricelul a fost mai rapid, nu l-am prins în poză, iar şarpele a trebuit să-l fugăresc un pic ca să apuc să-l pozez. În secunda 2 a dispărut.

Întreaga zonă nu este deloc turistică, aici nu se găsesc faleze lungi mărginite de restaurante, magazine cu suveniruri, tarabe cu porumb sau mai ştiu eu ce alte chestii. De fapt plaja de la resort e singura pe o rază destul de mare.

Când ajungi aici pentru prima dată ai un şoc. Dar din ăla bun. Eu am simţit de parcă mi-a turnat cineva o găleată de fericire în cap. Şi apoi una de zen, una de karma bună şi una de relax total. Stai aşa prost şi te uiţi în jur şi nu te gândeşti decât că nu vrei să mai pleci niciodată. Totul e atât de bine.

Şi e aşa de linişte, de pace şi timpul se derulează aşa de încet încât parcă poţi să vezi cu ochii cum toate se aşează. Cum totul devine „bine”.

Am avut timp să fac tot ceea ce v-am spus că îmi doresc să fac înainte să plec. M-am bălăcit, am citit pe plajă, am dormit la prânz de vreo 2 ori, am petrecut quality timp în 2, am ascultat un pic de muzică (mai mult la piscină decât pe plajă), am făcut şi snorky, am uitat de ceas… ba chiar am făcut şi ceva în plus. În fiecare seară am mers pe plajă să vedem asfinţitul, şi timp de 30-45 de minute am stat pe şezlonguri şi am urmărit muţi spectacolul naturii care era complet diferit de la o seară la alta (şi de aici şi multitudinea de poze diferite cu apusuri).

M-am simţit ca un om beat, unul din ăla care e fericit la beţie, sau unul care a fumat ceva iarbă, care e „I love you man” cu toată lumea. Bine, nu ştiu exact cum e, dar îmi imaginez că aşa te simţi….

Reuşesc să-mi încâlcesc cablul de la ipod, bretelele de la sutien şi rochiţa de pe mine, râd singură jumate de oră ca prostu’. Se dezmembrează şezlongul sub mine în timp ce citesc – râd singură jumate de oră ca prostu’.

5 zile nu am ieşit din “resort”. Cam asta am făcut în continuu. Mă rog, nu să râd ca prostu’ câte juma de oră, ci să mă relaxez total. În ultimul hal, dacă vreţi. Şi tare bine a mai fost.

După prima zi, când am făcut greşeala de a-mi verifica mailul şi am citit o veste care m-a pus pe gânduri, am tăiat orice tip de comunicare online. Am abandonat laptopul şi tot ce am continuat să fac a fost să postez poze pe instagram şi pe facebook de pe telefon, dar în rest m-am deconectat. Dar cumva în toată relaxarea asta maximă, tot am reuşit să îmi fac de treabă. Să vedeţi cu ce.

Fix a doua dimineaţă, după doar o zi adică, nu ne-am mai trezit cu alarma de la telefon. Nu a fost nevoie. De câteva ore bune se tot auzea un miorlăit. Iniţial am crezut că visez, însă când am scos capul pe uşă şi am văzut că nu eram singura trezită din acelaşi motiv, mi-am dat seama că e cât se poate de real.

Fix lângă uşa noastră, într-un boschet, apăruse peste noapte un pisoi. Şi nu orice fel de pisoi, unul miiiic mic mic mic, portocaliu şi cu o gură cât o şură, de te întrebai de unde oare e posibil să iasă asemenea ţignal.

Aproape toţi ştiţi probabil cât de tare îmi plac animalele, şi maaaai ales pisicuţii, numai că eu sunt alergică. Pe de o parte e de rău, însă pe de alta cred că e bine, pentru că dacă nu eram, cred că adunam în casă pisici şi câini cu zecile.

Pentru că nu ştiu cum se face, dar toţi trag la mine. După cum vedeţi. Chiar nu pot să îmi dau seama cum tocmai şi în Grecia, eu am reuşit să găsesc o pisică abandonată. Sau să mă găsească ea pe mine, nu ştiu exact.

De mititelul ăsta săracu’ m-am îndrăgostit la prima vedere. M-am înmuiat toată de cum l-am văzut ieşind de sub boschet.

Urla ca din gură de şarpe, dar era frumos foc, cu tot cu nasul lui murdar. Totuşi, nu ştiam exact ce să facem cu el. M-am gândit că poate maică-sa era pe undeva prin resort, aşa că ne-am hotărât să îl ducem la recepţie. Recepţionista însă… a ridicat din umeri după ce i-am explicat, şi practic m-a lăsat baltă.

Pe parcursul următoarelor 3 zile sărăcuţul pisicuţ a tot fost pasat de colo colo. Mai întâi a fost luat în grijă de un om de la centrul de scufundări, pe urmă ne-am trezit iar cu el lângă uşa noastră, i-am făcut rost de nişte lapte, l-am hrănit, după care într-o zi a dispărut, numai ca să reapară iar în calea noastră pe alee peste o zi, în timp ce veneam după amiază de la plajă. I-am recunoscut ţignalul încă dinainte să îl văd.

Era mort de foame, aşa că l-am băgat iar la cură cu lapte. Mi-era milă de el să îl las afară, dar mi-era milă şi de noi. Dacă îl luam în cameră, ne călărea şi ne miorlăia toată noaptea, ca să nu mai zic că era posibil să mi se facă rău de la alergie.

Însă totuşi ce să fac cu el? M-am frământat aşa de tare până când la un moment dat mi-a dat în cap să îl luăm în maşină până în România, şi apoi să încerc de acasă să îi găsesc părinţi adoptivi. Hmmm….

Şi acum să vă spun un pic şi despre resort, ca să nu mă beşteliţi :P

De vreo 2 luni mă tot chinuiam să caut să fac o rezervare pentru Grecia însă fiindcă nu ştiam nici măcar unde anume să mergem, nu găseam niciodată timpul necesar să fac un mic research. Aşa că m-a prins Paştele (deci cu o lună înainte) şi eu încă nu făcusem nicio rezervare. Noroc că m-am dus acasă la Galaţi câteva zile, şi aşa am avut puţin timp să cercetez variantele.

Iniţial voiam să mergem pe o insulă, cam ăsta era planul, numai că orice insulă care îmi surâdea mie era un pic cam departe, şi nu voiam să tai din timpul de relax ca să îl pierd pe drumul până acolo şi înapoi, şi pe ferry. Dar apoi m-am gândit la Thassos. E aproape, e „în drum” cât de cât, e frumoasă… Eram hotărâtă. No, hai să caut cazare pe Thassos.

Numai că aşa de bine am căutat, că până ăla urmă mi-am extins raza de căutări până am ajuns tot în regiunea Thessaly, unde se află Muntele Olimp, şi uite aşa mi-a ieşit în „cale” resortul ăsta. Pozele de pe booking au fost mai mult decât convingătoare, aşa că după o mică reuniune de familie am decis să rezervăm. Chiar dacă era non-refundable (era mai ieftin aşa). Şi chiar dacă în ziua de întoarcere aveam vreo 13 ore de condus până acasă. Zona chiar nu prea conta pentru noi. Că e insulă, că e peninsulă, who cares? Cristi a fost încântat de piscină, eu de plaja micuţă şi cu copaci care asigurau ceva umbră, toată lumea era fericită. Ce să vrei mai mult?

Sinceră să fiu, nu am plecat cu aşteptări mari. Pozele de pe booking mi-au părut un pic cam saturate, şi m-am gândit că sigur nu are cum să fie CHIAR atât de frumos. Însă de cum am ajuns am realizat că e CHIAR atât de. Şi chiar mai mult.

Aşa cum vă spuneam, noi am rezervat cu doar 1 lună înainte, şi am găsit pe booking preţul de 37 de euro pe noapte / cameră. Pe booking ţi se sugera să plăteşti încă 8 euro / persoană / noapte pentru micul dejun, dar aşa cum vă ziceam şi în articolul anterior, am decis să nu facem asta. Şi bine am făcut, pentru că la faţa locului am constat că era deja inclus în cei 37 de euro. Ceea ce a fost excelent. Mie personal mi s-a părut un preţ foarte bun pentru ce am primit de banii ăştia. Şi nu mă refer doar la faptul că aveam şezlonguri gratuite şi alte prostioare din astea. Ci aşa, per total.

De curiozitate, când am rezervat, m-am uitat şi cât ar costa în iulie-august, şi era de 2 ori mai scump. Aşa, ca să aveţi o idee.

Pe booking veţi putea vedea toate facilităţile pe care le au, dar vă spun aşa pe scurt:

  • Piscină
  • Parcare gratuită
  • Internet gratuit (merge foarte bine şi în camere)
  • Bar pe plajă (au nişte deserturi geniale!! Dacă ajungeţi pe acolo, încercaţi neapărat sufleu de ciocolată cu îngheţată! Este divin! Best I ever had!)
  • Restaurant
  • Teren de tenis
  • Masă de tenis
  • Mega şah (vezi poză)
  • Saună şi masaj (n-am cercetat să văd cât costă şi cum stă treaba…)
  • Închiriere biciclete, canoe
  • Minigolf
  • Centru de scufundări
  • Loc de joacă pentru copii

Cazarea se face în clădiri la care intrarea în camere se face pe o uşă proprie şi personală. E ca şi cum ai sta la casă :) Sunt repartizate peste tot în complex (vedeţi schiţa de mai jos), unele sunt mai sus de piscină (aşa am stat noi), altele mai la stânga, altele mai la dreapta, şi unele fix pe mal (e o poză în galeire). Unele au balcon, altele au o mică peluză în faţa camerei, unde poţi sta pe scaun, la masă. Am impresia că absolut toate camerele/apartamentele au vedere spre mare. Şi ce vedere…

La sosire ni s-a dat această schiţă a resortului, pe care sunt desenate casele şi numărul camerelor, şi a trebuit să ne găsim singuri camera. Uuuuu, it’s like a quest!!! :) Mi-a plăcut la nebunie. Mai ales că era deja întuneric atunci când am ajuns. Bine, că noi nu ştiam că intrările sunt separate şi era să intrăm peste unii în cameră, asta e altă poveste :)))

Noi am avut o cameră basic, de 2 persoane (de fapt avea şi un alt treilea pat în cameră), cu balcon, dar au o grămadă de apartamente pentru 4 persoane, vile pentru 5, 6, 7 oameni, tot felul de posibilităţi (unele apartamente au jacuzzi privat pe balcon), drept pentru care mi s-a părut super fain pentru familii mai mari sau grupuri de prieteni, şi avantajos ca preţ (dacă am fi mers 4 de exemplu, ne-ar fi costat mai puţin, am făcut atunci o probă).

Apropo de preţ, partea faină a fost că deşi era non-refundable, şi aveau dreptul să ne încaseze banii chiar de atunci când am făcut rezervarea, în luna mai, nu au făcut asta, ci am plătit totul la check-out (inclusiv ce am comandat la restaurant toate cele 5 zile), chiar cu alt card decât cel cu care rezervasem (nu ştiu dacă vă e utilă informaţia asta, dar pentru noi a fost important).

Plaja este destul de îngustă, însă aşa îmi place mie. Dacă sunteţi amatori de plaje din acelea mari şi late, cu loc pentru multe şezlonguri şi umbreluţe, nu veţi gsi aici aşa ceva.Este o plajă cu pietricele, nu cu nisip (noi avem papucei din aceia cu care poţi intra în apă, dar doar eu i-am folosit, Cristi a mers cu tălpile goale). Are câţiva copaci care dimineaţa fac umbră, însă nu pe toată lungimea plajei.Apa este mică la mal şi apoi se adânceşte treptat, nu brusc. Este foarte curată şi limpede (se vede şi în poze) şi are o culoare foarte frumoasă.

Singura chestie care ar putea fi îmbunătăţită la tot acest resort minunat ar fi restaurantul. Este ok, însă noi am fi preferat o diversitate ceva mai mare în meniu, şi un chelner mai binevoitor. Era un pic cam necomunicativ, poate plictisit… şi nu prea dădea dovadă de spiritul grecesc de care tot auzisem. A fost ok, nu pot să mă plâng foarte tare, dar în ultima seară am luat cina în satul Horto şi am văzut cam cum ar putea fi :) Partea bună asta e, că există variante, la doar 500 de metri distanţă, în Horto adică, unde sunt mai multe restaurante. Noi am fost la Restaurantul Evohia şi ne-a plăcut foarte mult (vă povestesc mai multe în următorul articol).

Ah, şi ar mai fi faptul că femeia care făcea curat în camere a venit de mai multe ori în jur ul orei 13, când noi deja ne întorceam de mult de la plajă şi îi spuneam să vină a doua zi. Bine, nici noi nu i-am zis nimic când am văzut aşa, deci nu pot să mă plâng prea tare. Probabil dacă îi spuneam să vină mai devreme ar fi venit.

Plaja, care de pe booking eşti făcut să crezi că e privată, este de fapt publică (mai ales în weekend vin localnici la plajă) însă nu mi s-a părut excesiv de aglomerată. Localnicii oricum nu prea sunt mulţi din start :))

Satul Horto lângă care vă ziceam că se află resortul, are doar vreo 130 de locuitori, e o aşezare foarte mică. Ceea ce mi s-a părut ciudat şi uşor amuzant, a fost că pe booking, google maps şi wikipedia, acest sat se numeşte Chorto, însă local am văzut scris Horto (pe nişte pliante parcă) iar în altă parte am văzut scris Xorto. Noi în primele 4 zile nici măcar nu am avut habar unde ne aflam :))) Diferenţele vin din transcrierea denumirii din alfabetul grecesc în cel latin, însă corect este Horto.


Vizualizare hartă mărită

Cam atât despre minunatul resort :) Dacă mi-a scăpat ceva sau sunteţi voi curioşi de ceva anume, întrebaţi-mă, că eu nu prea mai ştiu ce să vă mai zic :)

Ah, să nu uit. Aşa.. ca bonus. Era acolo la restaurant o pisică atâta de haioasă că nu pot să nu vă spun nimic despre ea. Nu cerşea mâncare, era foarte classsy chiar :)))) doar că îşi făcea veacul pe acolo. Aproape în fiecare seară se tolănea pe zidul care delimita restaurantul şi se scălda în căldurica ultimelor raze de soare de la apus.

Într-una dintre seri am prins-o cum efectiv dormea pe ea. Muream de râs, nu alta. Aşa că am şi filmat-o un pic cum se clătina şi aproape pica în nas. Să râdeţi şi voi un pic :P

 

Part 3:

Azi e sâmbătă, ultima noastră zi în paradis. Aseară un autocar a decartat vreo 20 de nemţoaice care au venit la nu ştiu ce Summer Dance Academy sau o scamatorie de genul ăsta. La micul dejun restaurantul e împânzit de ele (alături de instructorul lor de yoga care merge în picioarele goale – şi evident, are tălpile jegoase) şi alţi turişti care au mai venit între timp. I’m like “what is happening??”.

Merg şi mă aşez pe şezlong dar nu stau nici 2 minute. Marea a avut se pare multicică treabă azi noapte, pentru că malul s-a eliberat de pietricele, în locul cărora s-a înfiinţat o frumoasă dungă de nisip. Juma de oră stau cu tălpile pe nisip, desenez smiley face-uri şi mă zbengui alături de un copil care crede că sunt de-a lui şi că e ok să arunce cu nisip în mine. Taică-su îi strigă “Vasili, lasă doamna în pace, nu e frumos!” şi Vasili pleacă.

Mă aşez în sfârşit pe şezlong. De la Summer Academy-ul mamei lor se aude Rihanna – Stay. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi place melodia asta, dar ei o pun pe repeat, şi nu pe repeat normal, că era bine, ci cumva pun pe repeat doar prima strofă. Ceea ce e al naibii de enervant. Cât pe ce să cred că paradisul meu s-a dus naibii, când scotocesc prin geantă după ipod, trag căştili pe cap şi aaaah…. much better.

Îl scot şi pe Mihai din geantă şi îl mai las să-mi vândă şi ultimii kilometri. După ce termin cartea, o închid şi pe urmă mă uit ca prostu’ spre mare. Mişto cartea asta. Nu ştiu exact cât stau aşa, dar la un moment dat mă simt una cu marea. Iar când dau să mă uit la ceas, ia ceasul de unde nu-i. Îmi aduc aminte că mai devreme mi l-am scos de la mână şi l-am aruncat în geantă, ca să nu mă bronzez cu urmă. Mi-e aşa de lene încât nici măcar nu schiţez vreun gest ca să caut ceasul pe la fundul genţii. Eh, dar chiar tre’ să ştiu cât e ceasul? Neeaaaaah…

După încă vreo oră de stat şi uitat la mare ca viţelul la poartă nouă, sau cel puţin aşa îmi spune mie ceasul imaginar, ne hotărâm să mergem în cameră. Ne apropiem de uşă şi ne aşteptăm din moment în moment să iasă motănelul din boschet, dar nimic.

Iarăşi cred că a dispărut, şi iarăşi mă încearcă acelaşi mix de sentimente. Pe de o parte îmi pare bine, că poate l-a luat cineva şi are grijă de el şi nu mai trebuie să-mi fac mâine când plecăm mustrări de conştiinţă că îl abandonez, pe de alta mă întreb… da oare unde o fi? Dacă îl găsim iar mâine dimineaţă pe vreo alee, mort de foame?

Dar nu intrăm bine în cameră şi ne spălăm pe mâini că-l şi auzim. Deschid repede uşa, şi îl văd ieşind de sub boschet, întinzându-se. Dormea şmecherul aşa de bine că i-a luat mai mult timp să se dezmeticească.

Urmează iar concertul de miorlăieli ca din gură de şarpe, chiar şi după ce îi dăm puţin lăptic proaspăt, şi, deşi soarele arde şi ne bate în cap, iar alergia mea stă pândind de după colţ, abia aşteptând să îşi facă de cap cu mine, stăm cu el la joacă, îl alintăm, îl mângâiem, îl ciufulim.. mai mai că nu îi suflăm şi în fund.

După vreun sfert de oră, cum stăteam noi aşa în jurul piticaniei, apare un cuplu de germani sexagenari, ea mai extaziată decât mine la 10 ani când veneam cu câte o mâţă din faţa blocului şi mă agitam sărind pe loc “can I keep it, can I keep it, can I keep it, can I keep iiiiiiit, pleaaaaaaaase?”. Într-o engleză amestecată cu germană îmi explică precipitat (că abia pot să ţin pasul) cum că l-au văzut şi ieri şi voiau să-l ia, dar pe urmă când s-au întors de la plajă nu mai era. Îmi zice că ei locuiesc puţin mai “down the road”, unde au un camping, şi că au doar 1 pisică, dar e mare, şi că vrea să-l ia.

Moaaah, atââât, sunt aşa de fericită încât nu ştiu cum să i-l vând mai bine, îi zic că a fost abandonat aici, că săracu’ nimeni n-a vrut să aibă grijă de el, că noi i-am luat nişte lapte să îi dăm, dar că mâine plecăm şi….

Femeia e super entuziasmată, dar bărbată-su vorbeşte în continuu cu ea în germană şi nu ştiu ce îi zice, dar îmi pare că suna ceva de genul “taci femeie, nu iei nicio mâţă, ai înnebunit??” dar e doar presupunerea mea, că nu înţeleg nicio iotă şi mă uit ca la filme cu proşti.

Şi nici faptul că tanti ia motanul în braţe şi se uită să vadă ce e nu ajută. Na, comedie, că nu e motănel cum credeam eu, e fetiţă. Asta îmi zice după ce o întreb, că din ce zicea ea acolo în germană nu pricepeam care e verdictul. Dar îmi zice “she’s a girl” şi în timp ce adaugă “much babies”, o lasă jos. Fuck, noo nooo, no much babies, take iiiiiit! Take iiiiiit!

Mă pleoştesc imediat. Până aici mi-a fost. Acum nu mai vor s-o ia că e fetiţă şi face pui. Ce mă fac? Că doar nu pot să le-o sterilizez io…

Dar tanti nu pleacă. Mai vorbeşte ea acolo ceva cu bărbată-su, ăla tot nu şi nu îmi pare că zice, şi îmi pierd orice speranţă. Pe urmă femeia iar îmi spune că au doar o pisică, şi e mare, că iarna cică vin multe la ei acolo, dar că acuma… just one. Big”. Şi se uită iar la asta mică a mea de îmi vine să i-o fac pachet, să-i pun fundă şi să i-o pun în braţe, apoi se uită spre bărbată-su şi jur că îi zice “hai mă să o luăm, uite ce frumoasă e… o luăm, da? Uite, în zicem Suzy” şi se întoarce spre mine, se uită admirativ spre mogâldeaţă şi râde „he he suzy Suzy hi hi”.

Nu mai înţeleg nimic, jur. Fix ca în filmele cu proşti. Ba o vreţi, ba n-o vreţi, ba o vreţi, hell, puteţi să-i spuneţi şi Suzy, şi “Motanul încălţat”, şi Batman for all I know, dar vă rog eu, LUAŢI-O.

Hai, asta e ultima mea şansă, că par înmuiaţi.

– Ştiţi, când vă întoarceţi de la plajă tot aici o găsiţi.

– Da, aici?

– Daaaa. Aici!!

Că doar n-o intra în pământ. Mno, păi o păzesc eu cu soarele în cap 2 ore până vă întoarceţi, numa’ să nu dispară iar.

– Ah, ok, bun, bun.

Şi pleacă. Mă uit la asta mică, ea se uită la mine şi mai îmi da un miau din ăla de-al ei de te-ar trezi şi din morţi, şi…. hai fată că te-am măritat. Doaaamne ajută.

***

Două ore mai târziu fac 13-14 pe la uşă. Dacă nu mai vin???? Ce mă fac? Mai ieşim un pic pe afară, ne mai jucăm cu el, pardon, cu ea… îi mai facem ceva poze, cu speranţa că sunt ultimele, ne mai bate soarele puţin în cap, intrăm înapoi.

13-13, 13-14, văleu de ce nu mai vin odată???

Sar din pat la fiecare mic zgomot pe care îl aud pe afară, dar când deschid uşa, nu văd şi nu aud decât:

Trei ore mai târziu sar ca arsă când aud pe cineva vag de tot vorbind afară şi pisica zbierând iar ca din gură de şarpe când numai ce reuşisem să o fac să tacă şi se liniştise un pic.

Ei sunt! Ei sunt! Au veniiiit! Strig la Cristi şi ieşim amândoi să îi întâmpinăm.

Până iau eu papucii în picioare în super grabă că era şi să mă împiedic şi să cad în nas, ei deja sunt cu pisicuţa în braţe. Yessss!!!

Văd că nu par să se mai răzgândească şi îmi dă prin cap: repede! Hai să facem o poză!

– Pot să vă fac o poză?

– Da.

Fug repede, înşfac aparatul, dau să le fac poză, dar doamna îmi pune mie motanul în braţe. Nu, nu, EU să vă fac dumneavoastră!!!!

Pe naiba, nu ne înţelegem de nicio culoare. Dar Cristi îmi face mie o poză cu pisica, apoi le-o pasez lor înapoi în braţe, şi… duşi sunt! Nu înainte să ne invite să venim să stăm la campingul lor “next time we around”. Yeah, yeah, suuuure! Bye bye!!

Închid uşa după mine şi… Yeeeeey!!!! Victorieeeeeeeeee! We did iiiiiit!!! Am măritat pisicaaaaa!!!!!!!!! :D

Juma de oră mai târziu. Cioc-cioc la uşă.

Aoleu, să-mi stea inima. Cristi, dacă s-au întors cu pisica şi ne-o dau înapoi? :))))

Deschid uşa şi o tânără începe să turuie în greacă.

– Hooooold it, slow down. Stai aşa, inglish parlez-vous? Că noi nu ştie dinastea.

– Aaaah, ok. The little cat…

– Yeees…?

– Where is it?

– Păi ştii, tanti, am dat-o, măritated, gone, bye bye. De ce? O voiai????

– Da….

– Well…

Ia uite frate, câţi pretendenţi avea piticania şi eu mi-am făcut atâtea griji de pomană… Doaaamne… Ce ţi-e şi cu pisicile astea :P

Mno, şi uite aşa s-a încheiat povestea pisicuţei portocalii. Deci nu, nu am luat-o cu noi acasă în România, n-a fost nevoie, dar am plecat împăcată că a fost adoptat.

Ziua însă nu s-a încheiat. După încă o porţie de contemplaţie pe malul mării am luat decizia foarte curajoasă de a ieşi din sat :)))))

Ne dăm seama că în 5 zile nu am ieşit pe poarta “resortului” (doaaaamne!!!) şi cum ne-am cam săturat de restaurantul nostru, am zis să mergem să mâncăm în Horto. Adicătelea, cum ar veni, ieşim din satul nostru şi mergem în satul-sat. Adică la 500 de metri distanţă :))))

Când ieşim pe poartă şi vedem şoseaua prima dată suntem fascinaţi. Woooow! :)))) Zici că suntem sălbatici nu alta, ne uităm stânga, ne uităm dreapta, şi apoi pornim ezitant spre sat. Domle’ ce ţi-e şi cu civilizaţia asta :))))

În Horto este foarte frumos. Un sat micuţ, atât cu clădiri vechi, cât şi cu case îngrijite, cu terase îmbietoare la malul apei, şi cu un pod mic de pe care nişte copii se aruncă în apă cu gura până la urechi. Câtă bucurie! Ne plimbăm un pic pe o uliţă şi hop… am găsit şi un câine. V-am zis doar că toate animăluţele trag la mine…

În cazul ăsta negruţul ăsta trăgea DE mine. Mai mai să mă lase fără blugi :))

 

Peste pod, restaurantul Evohia. Unul dintre cele mai faine restaurante la care am fost eu în viaţa mea. Un cadru extrem de plăcut, mâncare excelentă (ne-am lins degetele pe sub masă) şi un chelner foarte amabil şi prietenos, aşa cum ştiam eu că trebuie să fie grecii. Finally!

Masa a fost absolut delicioasă. Am mâncat nişte specialităţi greceşti foarte bune, însoţite de o chestie pe care am să vă rog pe voi să mă ajutaţi să-mi spuneţi ce e, pentru că săracul chelner a încercat să ne explice, dar n-am înţeles o iotă.

Deci… chestia asta aşa de arata ca nişte fire de iarbă prăjite :)))) Ce sunt???? Că taaaare bune au mai fost!!!

După masă nu ne-am putut abţine şi ne-am răsfăţat şi cu două deserturi care sunau bine, iar gustul a întrecut orice aşteptare. Cea din dreapta suna asa: Orange flavored chocolate homemade cake with homemade straciatella ice cream. Cum să nu vrei aşa ceva???

Cu burţile pline şi tolăniţi pe spate… ne gândim cu mare tristeţe cum că mâine de dimineaţă luăm direcţia spre casă. Dar nu ne terminăm bine şirul gândirii, că apare chelnerul.

– Du iu hev car?

– Yeees, my friend, we have car :)))

– (i se luminează toată faţa) Ai şou iu biutiful bici. Veri clous, 20 miniţ.

– Oh, my friend, ştii, noi plecăm mâine, nu mai este timp…

– No, no, băt veri clous, 20 miniţ, iu hev tu go, veri biutiful, ai bring map tu şou iu.

Oooochiei… Dacă insişti…

Şi vine al meu chelner cu o hărţulie şi un pix şi ne arată cum că să traversăm peninsula, adică pe partea ailantă cum ar veni (pe serpentine, evident), aici stânga, aici dreapta, desenează săgetuţe pe acolo, pac pac… şi la destinaţie…. pfffff… biutiful bici!!!

Oooochiei… Dacă zici tu…

Evident că nu am de gând să mă duc la niciun biutiful bici, noi avem de condus mâine 13 ore până acasă, dacă mai mergem şi la plaja aia ne apucă dimineaţa pe drum. Dar curiozitatea mă roade. Da rău de tot. Aşa că deschid laptopul de cum ajung în cameră şi caut poze cu plaja cu pricina.

Hmmm…. Cristi… I think we might have a problem…

Va urma.

 

Part 4:

Bun. 13 ore până acasă. Dar tooootuşi, n-avem timp de încă o baie? :D :D

Bineînţeles că aveeeem! Această biutiful bici arată în poze mult prea biutiful ca să o ratăm. Plus că mi-ar fi şi jenă, chelnerul de aseară care ne-a recomandat-o aproape ne-a RUGAT să ne ducem. Cum să refuzăm aşa ceva? :D Pur şi simplu n-ar fi frumos. Aşa ceva nu se face!

Dar avem nevoie de un plan. Deci, fii atent! Ne trezim suuuper devreme, luăm micul dejun, apoi plătim repede la recepţie, şi tuleo. Ok? Ok!

La ora 8… Zzzzzzzzz…

Well, ne-am trezit pe la 8 jumate, ceea ce tot e suuuuper devreme, având în vedere că în restul zilelor nu ne prindea nimeni la micul dejun înainte de 9 :P

Mâncăm repejor, îmbarcăm toate bagajele şi… bye bye paradise! Snif snif…

Până pe partea cealaltă a peninsulei am făcut vreo jumate de oră de fapt (nu chiar 20 miniţ cum zicea chelnerul), pentru că sunt o mulţime de serpentine, toată peninsula e un munte cum ar veni.

Mă uit fascinată pe harta pe care mi-a dat-o chelnerul aseară, sunt o mulţime de trasee de mers pe jos pe peninsula asta, şi ia uite, Muntele Pelion ăsta are un vârf de 1473 de metri! Hmmm….

Cristi: Ahem!

Ah, da, despre ce vorbeam? Biutiful bici! Here we come!

Pe numele ei Potistika, această plajă minunată are în mijloc două ditamai bolostânci cu o scăfârlie verde în vârf. Arată absolut fabulos atât în poze, cât şi în realitate

Sunt mult prea încântată de nisip, pe care sar imediat ca o sălbatică. Apăi n-am mai văzut plajă cu nisip de… ăhăhăăăă… cred că din 2010.. pfffff! După care mi-aduc aminte de ce nu tânjesc chiar aşa de tare după nisip. Arde. Şi are ceva mizeriuţe în el mai departe de mal.

Şi ce e ŞI mai mişto decât cele 2 bolostânci şi nisipul fin, este că, deşi e o plajă nisipoasă, apa este… vai de capul meu, cât de limpede eeee!!!

Vreau să vă zic că eu cu apa rece de mare nu prea sunt prietenă, şi oricât de călduţă e, mie tot îmi ia o mie de ani să intru în ea. Acolo la resort am intrat în apă doar de vreo 2 sau 3 ori în total, tocmai din motivul ăsta, chiar dacă după ce intram mă obişnuiam în doar 10 minute şi mi se părea caldă..

Aici însă a trebuit să închei într-un mare stil mini vacanţa noastră în Grecia, şi să-mi iau la revedere de la mare aşa cum se cuvine. Aşa că m-am udat doar un pic cu apă pe corp ca să nu fac vreun şoc termic sau ceva, şi după un avânt de vreo 10 metri, am intrat alergând în apă, şi am rezolvat rapid problema :) Altfel mi-ar fi luat cel puţin juma de oră să intru, şi noi nu aveam timpul ăsta.

Nu vă zic că ne gândisem să plecăm super devreme şi pentru că ne era teamă că fiind duminică, plaja avea să fie plină după ora 10, dar fix pe la 10 am ajuns, şi vreau să vă spun că am găsit-o aproape pustie. Mai era doar o familie undeva mai în stânga, o femeie în dreapta, şi nişte oameni care dormeau nevoie mare în cort sau pe lângă cort.

Ba chiar m-am întrebat, când i-am văzut, dacă e voie cu cortul aici, şi mi se părea fabulos să vii şi să ai cazare moka, fix pe plajă, dar după aceea am văzut un panou care interzicea asta. Nu că le-ar fi zis cineva ceva celor care dormeau acolo… De bine ce dormeau :)

După această ultimă baie de excepţie, m-am dus să caut o potecă pe undeva, ca să fac o poză mai de la înălţime. Bineînţeles că am găsit-o imediat :D ba chiar am descoperit calea spre plaja vecină, care presupun că e ceva mai liberă şi liniştită datorită accesului.

Aici unde am făcut noi baie nu erau şezlonguri sau alte chestii, dar pe prima parte a plajei (care e fix lângă şosea) era ceva semi-amenajat cu şezlonguri şi umbrele, iar undeva mai departe în spate, era şi un bar. Dincolo nu e nimic.

Ceea ce mi se pare mie foarte curios (şi un pic inconştient, dacă mă întrebaţi pe mine), lucru observat nu numai în Grecia, ci şi în Croaţia, e că lumea nu merge dis de dimineaţă la plajă. Cancer de piele? Ce e aia?

La noi parcă e mai deşteaptă lumea (deşi mă cam mir :))) dar dacă mergi la plajă la litoralul românesc, la ora 8 deja e lume pe nisip. Ba chiar multă în unele locuri şi perioade. De weekend nu mai zic.

Dar aici, duminică dimineaţă, ora 10, plajă superbă, o linişte de nu ştii ce se petrece. Pustiu. 2-3 oameni, şi atât.

Oh well, more for us :)))

Nici nu se putea o încheiere mai frumoasă pentru escapadă noastră în Grecia. Aşadar îi mulţumesc din suflet chelnerului pentru recomandarea făcută, Dumnezeu să-i dea sănătate :)

Drumul spre casă a fost lunguţ, dar nu lipsit de peripeţii. Word of advice dacă n-aţi mai fost în Grecia: vedeţi că benzinăriile de pe autostrăzi nu sunt ca la noi sau prin alte ţări europene prin care am mai trecut eu (Franţa, Italia, Slovenia, Ungaria, Austria, etc) de intri direct din autostradă, ci accesul se face printr-o străduţă paralelă cu autostrada, care începe cu cam 1-2 km (plus minus) înainte de benzinărie. Eh, noi în felul ăsta am ratat 2 benzinării (până ne-am prins), în condiţiile în care eram demult pe 0. Iar a treia….. a treia, oameni buni, era dezafectată.

Ei şi să mă vedeţi pe mine după aia ce am asudat căutând disperată pe GPS care e cea mai apropiată benzinărie, cum n-am mai asudat eu în viaţa vecilor amin.

Am mai păţit o dată să rămânem fără nicio liniuţă de benzină în bord şi să mergem aşa, pe vapori, însă eram în România, şi dacă s-ar fi întâmplat să rămânem în drum ca proştii, şansele să ne ajute cineva ar fi fost considerabil mai mari.

Mă şi vedeam deja fluturând pe marginea autostrăzii un bidon de 2 litri gol, bătându-mă soarele în cap, şi implorând maşinile să oprească şi să ne ajute…. cumva. Nu ştiu cum. Îmi şi pregăteam privirea de “I know, we are morons, but please help us!” însă din fericire am ajuns, cu ultimii vapori, la următoarea benzinărie, pentru care, culmea, nu a trebuit să ne abatem de la drumul nostru, lucru pe care eram absolut pregătiţi să-l facem, dacă ar fi fost nevoie. Am fi mers şi 20 de km în plus în direcţia greşită.

Cu rezervorul plin, am pornit apoi full speed ahead spre Bulgaria. Am oprit în Sofia să înşfăcăm ceva de mâncare, apoi am văzut un curcubeeeu (wonderful!) şi acolo s-au cam încheiat lucrurile frumoase.

Mai târziu pe drum, în timp ce conduceam eu, am fost urmărită de un Mercedez very mafiot-like, cu număr de Bulgaria, vreo 3 ore. Nu exagerez, a stat 3 ore efectiv în fundul meu (mă rog, la distanţă acceptabilă), a făcut toate stângile şi dreptele pe care le-am făcut şi eu, până când s-a şi întunecat. La un moment dat, a dat să mă depăşească, dar când a ajuns în dreptul meu, s-a dat înapoi. Şi a mai mers aşa vreo oră. Needless to say, mi-au venit în cap tot felul de idei şi scenarii, şi în felul ăsta, am condus vreo 2 ore în plus de cât aveam de gând (mi-era frică să opresc în pustietate să schimbăm), de era să leşin când în sfârşit am scăpat de ei şi am oprit la o benzinărie.

Faza cea mai amuzantă e că am un stil fenomenal de a-l speria şi pe Cristi cu fricile mele. El n-are nicio treabă de obicei, e super chill, dar mă apuc eu şi îi spun că ceva gen “Văleu, dar de ce a făcut asta? E dubioooos!” şi gata, i-am băgat şi lui idei în cap :))) O dată mai demult, când am mers noi prima dată cu cortul pe Transfăgărăşan, am reuşit în creierul nopţii să îl conving că ne dă târcoale ursul şi că vom muri în chinuri :)))) Tot îmi zic că tre’ să-mi fac curaj şi timp să vă povestesc despre noaptea aia…

Dar să revenim. Am scăpat într-un final de mafioţi, am mers mai departe spre graniţă şi am atins podul Ruse-Giurgiu la o oră efectiv uluitoare pentru noi: 23:30, adică tot ziua de azi. Woooow! Ce premieră! :)))

Cel mai amuzant a fost însă faptul că la Giurgiu, GPS-ul ne zicea că mai avem vreo 3 ore jumate până acasă. Mă cum naiba să facem 70 de km în 3 ore jumate???

Înainte de asta recunosc că nu prea m-am prins. După ce am schimbat volanul în Bulgaria, am cam închis ochii în dreapta, pentru că eram destul de obosită. Iar dimineaţă când setasem GPS-ul, când ne-a zis 14 ore (sau câte ne-o fi zis), nu m-am prins. Când ai atâtea ore… ce ţi-e 15, ce ţi-e 13, nu mai faci diferenţa.

Faza e fost că noi pe GPS avem un buton de “Acasă”. Dimineaţă la plecare l-am întrebat pe Cristi dacă e setată adresa noastră de acasă, a zis că da, şi n-am mai stat să verific. Am apăsat şi gata.

Eh, unde credeţi voi că ştia GPS-ul că e casa noastră? Undeva prin Braşov :)))) N-am idee de ce era setat aşa, ultima oară când am folosit GPS-ul a fost probabil iarna trecută, când am trecut pe acolo cu ocazia Revelionului, aşa că cine ştie?

Well, nu pot să vă spun ce bucurie poate fi pe capul unor oameni care au condus toată ziua, şi care la ora 12 noaptea credeau că mai au 3 ore până acasă, când brusc au realizat că de fapt mai au doar vreo oră. Yuhuuuu! Party! Ne-am bucurat ca fraierii, că doar era greşeala noastră, but still! N-aveţi idee ce veselie era pe noi. Ziceai că e maşină de clovni! :)))

Un lucru a fost rău. Mi-am luat ţeapă. Am condus mai mult decât Cristi. Păi ce afacere e asta? :))))

V-am ţucat. The end. Vedeţi mai jos traseu de întoarcere şi costurile (poate vă interesează diverse taxe auto, vignete şi sfaturi legate de asta + mâncare şi altele).

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare

Traseul de întoarcere:


Vizualizare hartă mărită

0

25 comments

  1. Cat de limpede era apa! Cred ca in viata mea n-am vazut o apa mai limpede.
    Sunt superbe pozele, mai ales prima cu leandrul inflorit si ultima cu apusul.

  2. Mersi Larisa! Eu am mai vazut asa si in Croatia unde am fost anul trecut, inca nu m-am hotarat unde mi-a placut mai mult, dar aici iti spun sincer ca n-am mai fost niciodata mai relaxata si mai zen :)

  3. Mama ce culori. Sunt constantean, am zis ca nu o sa dau bani sa merg in alte tari sa vad o alta mare. Cred ca gresesc daca nu o sa fac o iesire in Grecia :D, dar sa fie si ceva mtb sau miscare in natura…ca mor de plictiseala daca stau toata ziua cu burta la soare.

  4. Te cred si iti inteleg devotamentul :) insa chiar merita. Grecia mai ales, dar si Croatia. Eu, din pacate pentru Romania, dupa ce am vazut cum e marea “la ei”, nu mai vreau sa merg la noi…

    Si eu ma plictisesc sa stau la soare, si de fapt nu stau la soare, mai mult la umbra, dar dupa multi ani agitati, am simtit nevoia sa stau cateva zile fara sa fac ceva anume. Dolce far niente :) Am citit, am inotat in piscina, am dormit la pranz de vreo 2 ori, ne-am uitat la niste seriale… chestii pe care acasa din pacate nu prea am timp sa le fac, sau am dar foarte rar.

    Oricum, sa stii ca in Grecia (si nu numai) sunt multe zone unde poti face in apropiere de mare si mtb si multe alte activitati, asa ca nu-i problema, nu te plictisesti :)

  5. la mine trebuie un “Devotament” cu multe ghilimele. Mamaia si restul “Statiunilor” de pe litoral arata…..vai de mama lor. In frunte cu Vama Veche :D. Cred ca la anu mergem si noi in Grecea, Croatia am inteles ca e ceva mai scumpa…

  6. Splendide fotografiile!
    Peisajele par a fi de pe o insulă. Asta e clar. Care insulă, rămâne de văzut în articolul viitor. Ceva îmi spune că insula este una cu ieşire la marea Ionică! :)
    Îmi place mult fotografia cu pisica în timp ce cască. :)
    PS: Eu nu dau Croaţia pe Grecia.

  7. Alexandra, felicitari pentru blog si pentru stradania de a impartasi si altora din bucuriile tale.Grecia e minunata si nu am vazut decat o mica, mica parte!Locul ales de voi e dincolo de cuvinte!Mare este Dumnezeu!

  8. Confirmat!
    Totul este exact aşa cum ai descris, mai puțin restaurantul din Chorto, care şi-a închis porțile până în primăvară :-(
    Grumpy waiter is still here :-))
    Apa este perfectă, iar putoarea patrupedă este terorizată de echipa SWAT a felinelor :-)
    Recomand oricui care vrea să îşi încarce bateriile.
    Mulțumim Alexandra!

  9. Nu am fost.
    Sunt!
    De fapt suntem, datorită ţie, deci, mulţumiri ţie.
    Chiar acum ne pregătim pentru a doua cină cu Mr. Grumpy :-)

    Ieri am fost şi la Litochoro şi am urcat până la Prionia (fără vreo intenție de a escalada Olimpul însă) dar ploaia torenţială şi ceața deasă ne-a stricat planurile de plimbare şi peisaje fantastice :-( Nu ne dăm bătuți însă; mai băgăm o fisă la întoarcere :-)

    1. Wow! Super!! Mersi mult de tot ca te-ai gandit sa imi dai mesaj! :) Ma bucur tare!

      Cum e vremea acolo? E ok pentru plaja si acum?

      Succes cu vremea in Litochoro la intoarecere! Va tin pumnii! :)

    2. Mult timp am citit, dar am stat în anonimat (amândoi), fiindcă nu suntem genul socializărilor online. Preferăm senzațiile “pe viu” :-)

      Lumea este mică şi activitatea ta online ne-a schimbat cel puțin vacanța de anul acesta, dacă nu mai mult(e) :-) Deci, trebuie să lăsăm la o parte principiile şi să fim activi online pentru a îţi mulțumi :-)

      Vremea este super făină şi de plajă şi de baie.

      Mulțumim pentru gândurile bune.

    3. Suuper! Ma bucur mult ca aveti vreme buna!

      E foarte dragut ca te-ai gandit sa imi multumesti, dar oricum, ma bucuram la fel de tare si daca doar imi dadeai mesaj / comentariu sa-mi spui ca v-ati dus acolo :) Si mai mult decat atat, ma bucur mult ca va place! :)Chiar mi-ai facut ziua mai frumoasa! :) Multumesc mult! :)

  10. Am ajuns acasă doar cu părerea de rău pentru cât de scurt a fost concediul (ca de obicei) :-)
    Am stat 3 zile la Leda și nu am ieșit din complex cu excepția unei plimbări până în Chorto.
    Nu pot spune decât că a fost super fain și că dacă nu ne-ar fi devorat țânțarii noaptea ar fi fost perfect :-)
    Probabil însă că așa ne trebuie dacă ne-am dus la mare nepregătiți (la munte nu prea ai problema asta :-))

    Din păcate la Liochoro am ajuns destul de târziu și tot pe nori gri și supărați așa că nu am mai urcat la priveliște ci ne-am pus burțile la cale :-)
    DAR, fiindcă întârzierea s-a datorat unei vizite spontane la Meteora, care se află pe partea cealaltă a Olimpului, am avut plăcerea de a descoperi un drum pustiu și asfaltat care traversează munții prin sudul Olimpului, drum care este absolut fantastic (vezi pe hartă între Karya și Leptokarya).

    1. Ah, ups, nu m-am gandit sa spun pe blog de aparat de tantari. Noi luam mereu la noi, ca suntem patiti…

      Dar una peste alta ma bucur mult ca v-a placut la Leda si ca ati fost si la Meteora, cred ca a fost superb!! Abia astept sa ajung si eu pe acolo.

Leave a Reply

Your email address will not be published.