Muchia Dragusului – poate cel mai frumos traseu cu rhodo

Data: 15-16 iunie 2013

Sâmbătă:
Marcaj:

Traseu: Păstrăvărie (un pic mai sus de Hotel Regina ~ 750 m) – Cabana Valea Sâmbetei (1400 m)

Timp: ~ 2 h 30

Duminică:
Marcaj: +
Traseu: Cabana Valea Sâmbetei – Muchia Drăguşului (~ 2150 m) – Păstrăvărie
Timp: 7 h

Surse apă:
– Cabana Valea Sâmbăta
– pe urcarea pe punctul albastru
– pe la jumătatea Muchiei Drăguşului era un mic izvor

Tura asta era planificată de aşa multă vreme că nici nu mai ştiu de când. 2011..? Cam aşa ceva cred. Din diverse motive (de regulă de vreme) a tot fost pasată de la un an la altul. Pentru că era musai să se facă în iunie. Şi nu oricând în iunie, ci cam la jumătatea lunii, căci cam atunci e maximul de rhododendron pe faţa nordică a Făgăraşului.

Anul acesta, deşi prognoza nu era chiar cea mai bună, am pornit la drum, alături de Adina. Se anunţa ploaie doar sâmbătă seară şi duminică după-amiază, în rest vreme bună, şi chiar dacă ştim că Făgăraşul îşi face de cap cum vrea el, am riscat.

La Mănăstirea Sâmbăta ne întâlnim cu Raluca şi Emil care au venit din Ploieşti, se întregeşte echipa şi îi dăm înainte până un pic mai sus de păstrăvărie, unde lăsăm maşinile, pentru că la întoarcere vom coborî aici pe un alt traseu.

 Păstrăvărie (~ 750 m) – Cabana Valea Sâmbetei (1400 m): 2 h

Pentru cei ce se întorc pe acelaşi traseu, luaţi aminte că se poate continua cu maşină încă vreo câţiva km (4-5 cred, dar nu mai ştiu sigur), până…. la capăt :) Capătul înseamnă asta:

De aici începe propriu zis traseul prin pădure spre Cabana Valea Sâmbetei. Până aici e doar drum forestier, nu excelent, dar bun pentru orice maşină.

Începem urcuşul pe potecă în acelaşi timp cu măgăruşii. Pentru cei ce n-aţi văzut niciodată cum se cară proviziile (mai ales berea! :)))) la cabană, iată aşa se face:

Le dăm lor prioritate, şi îi urmăm şi noi din scurt, căci avem cam acelaşi ritm (ei îs oleacă mai rapizi pentru că nu se opresc să facă poze :)))

Ajungem la cabană cam la 1 oră de la începutul potecii prin pădure, şi Fereastra mare ne aşteaptă la fel de frumoasă cum o ştiam din poze.

Frumuseţea însă se cam termină aici, pentru că ne luăm camera în primire (o cameră de 6 paturi de la parter). Cu mare tristeţe ţin să vă spun că sunt cele mai murdare condiţii pe care le-am găsit într-o cameră de cabană.

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, cabanierii au tot respectul meu pentru munca depusă pentru a face cabana să reziste. Dacă nici eu nu înţeleg ce înseamnă să faci aşa ceva, atunci nu ştiu cine. Dacă nici eu nu sunt recunoscătoare pentru tot ce fac ei pentru noi, atunci nu ştiu cine.

Însă aici din păcate nu este vorba de curăţenia care se face greu (gen spălat aşternuturi, pături, etc). Ştiu foarte bine că acestea se fac foarte greu şi nu am pretenţii în acest sens. Este însă vorba că am găsit o mizerie care s-ar curăţa foarte uşor, doar cu o mătură. Mă refer că sunt pânze de păianjeni şi păianjeni. Şi nu pânze din alea subţirele şi inocente care sunt de 1 săptămână – două sau păianjenei mici şi drăgălaşi. Nu. Este vorba de adevărate cuiburi făcute pe la toate colţurile (şi nici nu vreau să ştiu pe unde altundeva) de luni bune (dacă nu şi mai mult) şi păianjeni imenşi, care sincer m-au înspăimântat, căci evident, i-am văzut cu ochii mei şi din cauza lor abia am putut închide un ochi toată noaptea.

Lucrurile astea, cum ziceam, se pot rezolva DOAR cu o mătură. Mătură care nici măcar n-ar fi nevoie să se dea în fiecare zi. Ci periodic. Chestiile astea nu ţin de izolarea cabanei pe munte, de faptul că totul se aduce aici greu şi se face greu. Nu, chestiile astea ţin de a vrea sau a nu vrea. Sunt chestii de igiena aia cea mai de bază, şi cu mare amărăciune scriu aceste cuvinte, pentru că nu vreau să dau dovadă de lipsă de respect însă aşa ceva este inadmisibil.

Cabanierul (care înţeleg că e cel vechi de la Mălăieşti, venit aici de 1 an sau aşa ceva) era foarte mândru de ceea ce a reuşit să făcă în ultima perioadă pentru cabană. Camera în care am stat noi ne-a spus că e recent amenajată, toaleta e făcută acum înăuntru, lucruri pentru care are tot respectul meu, însă nu e de-ajuns.

Am apreciat mult că baia nu mai este afară, ci înăuntru, însă când intram acolo tot ce voiam era să ies cât mai repede. Fix deasupra vasului de WC era o gaură în plafon de toată frumuseţea, de vă zic sincer că mi-era frică să nu-mi cadă vreun ditamai păianjenul pe mine de acolo. Sau mai rău.

Păcat de locaţia aceasta foarte frumoasă sincer, dar eu personal nu voi mai veni pe aici mulţi ani, if ever. Ştiam că e destul de rău, însă nu credeam că e CHIAR atâta de rău. Şi cu toate astea, am venit fiindcă efectiv era singura modalitate de a ne face traseul fără a căra cort.

Din păcate, nu mi-am luat nici sacul de dormit, de care tare aş fi vrut să mă bucur pe parcursul nopţii pentru că m-aş fi simţit mult mai bine în lucrul meu curat.

În fine, nu vreau să mai lungesc povestea, am vrut doar să vă spun cam cum stă treaba, ca să nu cumva să aveţi un şoc dacă trebuie să vă duceţi pe acolo. Nu ştiu exact care sunt condiţiile în dormitoarele mai mari, însă dacă aici nu s-a dat cu mătura pe la colţuri de o mie de ani, nu cred să se fi dat acolo.

După ce am mâncat (ce am comandat a fost cât de cât ok), am încercat să ne petrecem timpul cât mai mult afară, ca să ne bucurăm de aerul curat şi pentru că oricum, înăuntru n-aş fi stat nici să mă baţi. Din păcate afară erau alte jivine, şi anume nişte musculiţe mici şi enervante care bâzâiau în jurul nostru cu o perseverenţă extrem de iritantă. Noroc că pentru puţin timp am avut cu ce să ne luăm şi am mai uitat de rele.

Cabana avea de câteva săptămâni un nou căţeluş, o pufoşenie adorabilă care ne-a încântat efectiv ziua. A venit spre noi şi l-am luat în braţe (Cristi de fapt). 5 minute cred că a rezistat cu ochii închişi, după care a adormit buştean, fix în poziţia în care îl pusesem.

Am râs pe burtă, aşa ceva nu mai văzusem niciodată. I-am zis Somnorilă, pentru că ulterior am realizat că nu a fost doar o întâmplare, ci că aşa doarme pe el mai mereu. Chiar şi stând în fund nesprijinit pe nimeni :P

Eh, surpriza şi mai mare a fost când a sosit şi pisicuţa cabanei, o mutriţă scumpă foc care s-a înfiinţat fix lângă căţeluş, a stat un pic, după care şi-a arătat dragostea faţă de el. Credeţi-mă pe cuvânt, aici nu îl ataca, ci îl lua în braţe!

Din păcate nu ne-am putut bucura foarte mult de această frăţie câine-pisică de pus în ramă, căci a început în sfârşit ploaia anunţată. Aşa că ne-am petrecut restul serii stând în uşa cabanei, jucând table în sala de mese, apoi ieşind afară iar când se mai oprea ploaia, şi tot aşa.

Duminică dimineaţă ne-am trezit destul de devreme, ca să pornim pe traseu cât mai repede ca să nu ne prindă ploaia ce se anunţa după ora 16.

 Cabana Valea Sâmbetei (1400 m) – Căldarea Răcorelelor (~ 1500 m): 30 min

Din păcate, cum ne-am trezit am constatat că în sus nu se vede mai nimic. Planul iniţial era să urcăm până în Fereastra Mare, să continuăm pe creastă până după Gălăşescu mic, după care să încercăm o ieşire din creastă spre Muchia Drăguşului, până întâlnim marcajul punct roşu. Pe o hartă de la cabană apărea un traseu acolo (cel mai probabil nemarcat), însă nefiind trecut şi pe harta mea Dimap, m-am gândit că probabil va fi ceva mai greu de depistat, şi ne-ar trebui condiţii bune de vizibilitate.

Aşa că am hotărât să urcăm până la intersecţia cu punctul albastru şi să decidem acolo, în funcţie de cum se mai prezintă cerul.

Însă până acolo am urcat doar vreo 30 de minute, şi în timpul ăsta nu s-a înregistrat nicio schimbare. Aşadar am luat decizia înţeleaptă de a nu mai urca până în creastă. Ieşirea respectivă din creastă spre Muchia Drăguşului probabil nu e foarte uşor de dibuit nici pe timp bun, iar în condiţii de vizibilitate 0, ar fi probabil imposibil, pentru că niciunul dintre noi nu mai fusesem pe acolo şi nu ştiam nici terenul. Nu avea astfel niciun rost să încercăm. Oricum, să te prindă în creasta Făgăraşului vreo ploaie sau mai rău, furtună, chiar nu e o treabă bună.

Aşa că am ales varianta mai safe, şi anume să urcăm pe punct albastru până în Muchia Drăguşului, şi apoi să coborâm pe ea până jos la maşină.

Căldarea Răcorelelor (~ 1500 m) – Curmătura Răcorelelor (~ 2300 m): 2h 30

Aici la intersecţie săgeţile nu mai există, erau rupte şi jos în iarbă mai rămăseseră doar 2 bucăţi, desperecheate. Celelalte 2 jumătăţi nu mai erau. Posibil în scurt timp să dispară şi astea, şi în loc, să rămână doar un stâlp cu marcaj triunghi roşu. Dar oricum, e cam singurul din zonă, şi uitaţi-vă după un stâlp care are semne că ar fi avut în trecut nişte săgeţi prinse de el. În orice caz, trebuie să o luaţi în drepta (punctul albastru apare pe pietre un pic mai încolo), spre această cascadă:

Este însă un traseu foarte puţin umblat, noi am găsit nişte bălării imense crescute destul de mult, şi abia ne-am descurcat să răzbatem printre ele. În plus, traseul este destul de abrupt. Ajunge destul de aproape de cascadă la un moment dat. Uneori este greu de găsit marcajul, însă cu atenţie, nu se pierde.

Urcarea printre bălării a durat cam 45 de minute. Am ieşit undeva sus într-o coamă, dar din cauză că vizibilitatea era foarte proastă, nu ne-am putut da seama de mare lucru.

Multa vreme am mers cam pe orbecăite, văzând în faţă la maxim 5 metri. Apoi lucrurile nu s-au îmbunătăţit mult, însă măcar din când în când se întâmpla să se ridice ceaţa pentru câteva secunde în zona noastră, moment în care toată lumea urla: Acuuuuuum! Pozăăăăăăăăă!!!!

De multe ori până scoteam aparatul şi “ţinteam” se ducea naibii toată treaba şi ceaţa era din nou la locul ei, coborâtă adică. Tristeţe maximă!

Cu toate astea, ce pot să zic, am primit exact ce îmi doream: maxim de rhododendron! A fost exact aşa cum am visat şi cum am bănuit: plin plin ochi peste tot, versanţi roz aproape complet, un adevărat paradis, păcat că nu l-am văzut mai deloc sub razele soarelui.

Traseul este de asemenea foarte frumos, chiar spectaculos, cu brâne înguste, ba chiar şi câteva pasaje delicate şi expuse. Nimic foarte dificil însă. Trebuie doar atenţie, uneori mai multă decât de obicei.

 Curmătura Răcorelelor (~ 2300 m) – Muchia Drăguşului – Păstrăvărie (~ 750 m): 4 h

Spre finalul muchiei, probabil rugăminţile noastre din gând au fost auzite undeva acolo sus, şi s-a întâmplat o minune. Cerul a început să se elibereze. Nu ne-a venit a crede!!

Am început să facem zeci de poze ca disperaţii, aproape în rafală, fiind uimiţi de spectacolul naturii care ne era dat ochilor. Pe de o parte norii şi ceaţa se mişcau într-un dans rapid şi captivant, pe de alta erau versanţii plini de rhododendron pe care în sfârşit îi vedeam în lumina soarelui. A fost extraordinar!

Bineînţeles că ne-a cam fost ciudă că nu a fost aşa de dimineaţă, însă ştiam că am luat decizia corectă. Doar nu era acuma să plecăm de la cabană tocmai la ora 12, că nu aveam cum să anticipăm aşa ceva. For all we know, vremea avea toate şansele să se înrăutăţească, nu să se îmbuneze.

Aşadar ne-am bucurat de această ultimă porţiune parcursă pe vreme bună şi am profitat la maxim de ea.

Partea mai puţin bună a fost că după ce am început coborârea propriu-zisă, şi am ajuns la etajul de brazi, şi apoi la Casa de vânătoare Muchia Drăguşului, nu a durat mult şi am ajuns la un forestier.

Şi nu la orice forestier, ci la unul groaznic. Începe cu o zonă de defrişări de toată tristeţea, după care începe să coboare abrupt, în serpentine, şi noi nu avem de ales decât să îi urmăm cursul, serpentină cu serpentină, fix prin şanţurile adânci şi pe alocuri înnămolite făcute de un tractor, cu care s-a şters de pe faţa pământului poteca ce era cândva demult aici.

La un moment dat forestierul iese din pădure şi suntem forţaţi să coborâm pe noroi uscat şi întărit un pic cam abrupt pentru gustul genunchilor mei, cu soarele în cap. După ce toată ziua am stat cu polarele şi uneori chiar gecile pe noi, acum murim de cald în tricou, şi scoatem şi crema de soare, ca să nu facem vreo belea.

Pentru a ajunge la păstrăvărie unde am lăsat maşina, am făcut dreapta la o intersecţie, adică spre Zona complex Sâmbăta, NU spre Mănăstirea Sâmbăta. Este punct roşu în ambele direcţii, aşa că atenţie. Din fericire traseul ne-a scos fix acolo unde am lăsat maşina, adică cu câteva sute de metri mai sus de păstrăvărie. Nici nu se putea mai bine.

Însă tot acel drumul forestier chinuitor a durat cam 1 oră şi 20, cam aşa…

Odată ajunşi la maşină, privind spre creastă am constatat că acum cerul era bec, complet curăţat de nori. Evident că ne-am cam ofticat, dar faptul era consumat, nu avem de ales decât să privim partea bună a paharului. A fost totuşi o tură frumoasă, n-am revăzut (lucru care nu se întâmplă atât de des cum ne-am dori) şi am prins măcar un pic de vreme bună. Să ne retragem spre casă bucuroşi zic! :)

Făgăraşule…. te iubim mult!

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

12 comentarii:

  1. imi pare rau de treaba cu camera din cabana.Eu imi stiu lectia din 2005 si de oricate ori mergem la Sambata , adica doar vara ( :D ) , cortul e tot timpul prezent.

  2. E un lucru pe care nu stiu daca as putea sa l fac… Drumetiile de munte!Stiu ca sunt extrem de interesante si d frumoase dar cred ca mi ar fi greu…macar la inceput. Felicitari pentru articol.

  3. Mi-e asa drag sa te citesc, indiferent ce scrii: de la munte, de la mare, din orine imprejurare!:-)
    De poze, ce sa zic, sunt superbe de fiecare data!

  4. Pati, bineinteles ca ai putea sa-l faci!

    Tuturor ne-a fost greu la inceput, si sa-ti zic un “secret”, si acum, dupa ani de mers pe munte, ne mai e greu uneori.

    Dar rasplata este inzecita, si orice greutate nu mai conteaza! Curaj! :)

    • Salut Mihai!
      In principiu orice sens e ok. Poate doar portiunea aceea din prima poza din cele mici pe care le-am pus acolo e mai bine de parcurs in sensul facut de mine. Caci invers trebuie sa o descateri si vezi mai greu unde sa pui piciorul.

      Oricum, nu sunt deloc dificile, cu atentie chiar nu prezinta nicio problema.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *