Grecia – Cap. 1 (Muntele) – Sus pe Muntele Olimp, la 100 de ani de la prima ascensiune

În sfârşit a venit vremea să povestesc şi despre Grecia. După cum unii dintre voi ştiu deja (mai ales cei ce mă urmăresc pe facebook), la începutul lui iunie am fost pentru prima dată în Grecia. Şi ca nişte oameni normali ce suntem, primul lucru pe care l-am făcut în Grecia nu a fost să mergem la plajă, ci să urcăm pe munte. Şi nu pe orice munte, ci Olimp, Muntele Zeilor, cu al său cel mai înalt vârf, Mytikas (Naşul), la 2917 m, cea mai mare altitudine şi din Grecia de fapt.

Astăzi o să vă povestesc despre tura pe Olimp, urmând ca după aceea să vă spun şi cum ne-am răsfăţat după o astfel de provocare.

TRASEU:

Data: 2-3 iunie 2013

Punct de plecare: Prionia (aşa se numeşte punctul terminus al unui drum de munte care pleacă din oraşul Litochoro)

Tip traseu: trekking + scrambling pe ultima parte a traseului

Traseu:

Ziua 1 : Prionia (1050 m) – Refugiul A (Spilios Agapitos) (2100 m): 3 h

Ziua 2 : Refugiul A – Vf. Mytikas (2917 m): 3 h 30

Vf. Mytikas – Refugiul A – Prionia: 5 h 30

Marcaj: E4 (romb galben)

Diferenţă totală nivel: + 1900 m, – 1900 m

Echipament necesar: se recomandă cască de alpinism pentru ultima parte, însă noi nu am folosit, este foarte puţin friabil.

Surse apă: Prionia (izvor amenajat), Refugiul A (apă se ia de la grupul sanitar, dar cu economie, căci nu este de la izvor, ci din zăpadă).

Spre Grecia am pornit sâmbătă dimineaţă, fix în prima zi a lui iunie. Mi-am dorit să mergem la mare uşor în extrasezon, pentru că eu nu suport aglomeraţia, plus că e mai ieftin. Deşi la noi în iunie este încă multă zăpadă pe munte, în Grecia în principiu n-ar trebui să mai fie (chiar dacă altitudinile sunt ceva mai mari ca în România), iar temperaturile sunt acceptabile (adică nu leşini de cald ca în iulie-august).

Ulterior mi-am dat seama că am riscat un pic, pentru că fix cu o zi înainte ninsese sus, însă am avut noroc până la urmă. Am stat însă cu grijă multă vreme, mai ales că traversând Bulgaria pe lângă munţii Rila şi Pirin, am observat că la ei încă mai era multă zăpadă pe vârfuri.

Prima zi am petrecut-o pe drum, traversând Bulgaria şi înnoptând tot pe teritoriul vecin al bulgarilor, pentru că fix cu 3 zile înainte de plecare am schimbat planul. Iniţial voiam să luăm cortul şi să conducem în prima zi tocmai până la punctul de plecare în traseu, adică la Prionia, unde este o parcare, şi înţelesesem că dacă ajungi seara poţi să pui cortul lângă maşină şi dimineaţă să îl strângi. Dar din două motive m-am răzgândit.


Vizualizaţi Bucuresti – Muntele Olimp pe o hartă mai mare

Unul era că ar fi însemnat mult prea multe bagaje (cort, saltea, pompă, saci de dormit, perne, etc) pentru o singură noapte, iar celălalt era că drumul din Bucureşti până acolo era mult prea lung, vreo 12 ore fără pauza de masă, deci vreo 13 să zicem. Şi nu prea era musai să ne grăbim în halul ăsta având în vedere că în prima zi pe munte urcam doar 3 ore până la cabană (Refugiul A).

Aşa că am căutat repede o cazare ieftină pe booking pe traseul nostru, şi am găsit un hotel (Finix) în Bulgaria, destul de aproape de graniţa cu Grecia, şi am rezervat.

Deşi nu prea l-aş recomanda, ca idee Hotelul se numeşte Finix şi se află lângă localitatea Sandanski. Nu arată el cine ştie ce (pozele de pe booking sunt uşor înşelătoare), dar ca poziţie (fix la drum) este foarte convenabil. În plus, netul mergea brici, camera noastră a fost imensă (fără nicio exagerare, era ca un apartament aproape) şi a costat doar 21 de euro (ceea ce mi s-a părut foarte ok). Singura lui bubă a fost că nu am avut apă caldă. Nici măcar călâie nu era, şi deşi am încercat să rezolvăm la recepţie şi ni s-a dat o cheie de la o altă cameră, a fost degeaba, pentru că nici acolo nu era.

A doua zi dimineaţă am pornit pe ploaie spre Grecia, vreme la care ne aşteptam cât de cât şi pentru mai târziu, însă pentru că aveam o prognoză minunată pentru următoarea zi, adică ziua vârfului, n-a fost loc de mofturi, aşa că i-am dat înainte.

Am ajuns în Litochoro – supranumit Oraşul Zeilor – în jur de ora 12 jumătate. Este un oraş foarte interesant, aflat pe puntea nu foarte lată dintre mare şi munte. Este punctul de start spre Olimp, un fel de Buşteni dacă vreţi, cu un farmec aparte şi case cu acoperişuri roşii-portocalii.

N-am avut timp să îl vizităm, doar am alimentat (am putut plăti cu cardul la o benzinărie destul de mică) şi am luat direcţia drumului asfaltat (!) de vreo 18 km (dacă îmi aduc bine aminte, am impresia că doar o ultimă porţiune foarte mică este neasfaltată, însă în stare foarte bună).

Drumul este incredibil de fain, urcă din Litochoro, adică de la 300 de metri altitudine, până la Prionia, care se află în pădure, la 1050 m. Pe drum sunt multe locuri în care se poate opri, iar priveliştea spre mare este incredibilă.

Ba într-una dintre opririle noastre am fost întâmpinaţi şi de o ţestoasă frumoasă, care nu s-a sinchisit deloc la vederea noastră, ci a stat frumos la pozat.

Deşi pe drum ploaia se oprise, iar în dreptul coastei era vreme chiar bună de plajă, când am ajuns la Prionia pe munte se instalase o ceaţă deasă şi stătea să plouă. Până ne-am echipat noi au mai trecut vreo 10 minute, şi cum am pus primul pas pe traseu (jur, primul!), a început să plouă. Nici n-am pornit bine că a trebuit să ne oprim să ne echipăm de ploaie, căci părea că se înteţeşte de la minut la minut.

Norocul nostru a fost totuşi că mergeam prin pădure, şi astfel eram un pic protejaţi. Oricum, am încercat să vedem partea bună a lucrurilor şi luat-o ca pe un botez. Eram pentru prima dată în Grecia, pentru prima dată pe Muntele Olimp, deci o dublă premieră. Şi oricum, eram deja în vacanţă, aveam o stare excelentă, şi deşi fizicul muncea, psihicul era maxim de relaxat. Mi-amintesc că stăteam la un moment dat cu fundul pe o piatră (destul de inconfortabilă aş putea spune) şi mâncam un corn, eram doar parţial adăpostită de ploaia care rupea, şi eu mă gândeam… mamă ce bine mi-e. I’m haaaappy! :)

Şi spre surprinderea noastră, starea noastră de bine s-a reflectat şi asupra vremii, pentru că după o oră, fix când am ieşit din pădure, ploaia s-a oprit. Ba mai mult, a ieşit şi soarele, şi am avut parte de primele peisaje frumoase pe munţii greceşti.

Fereastra n-a durat foarte mult, dar pentru noi a fost suficient. Măcar nu a început ploaia din nou, ci a venit doar ceaţă. O ceaţă cam deasă ce-i drept, de abia mai vedeam la 10 metri uneori, însă a fost cu atât mai spectaculos când la un moment dat, fix prin faţa noastră, la distanţă destul de mică, a zbughit deodată o capră neagră, cu viteza luminii, de abia am apucat să strig la Cristi să o vadă şi el, că a şi dispărut în ceaţă, ca o nălucă. Un moment tare deosebit.

La cabană am ajuns după fix 3 ore, a fost luaţi în primire de personalul amabil şi drăguţ care are grijă de ea, şi am fost conduşi în cameră. Condiţiile sunt excelente, este curat, atât în cameră cât şi la toaletă (nici gând de wc afară) şi sălile de mese sunt încălzite cu şemineuri. În camere nu sunt sobe, pentru că refugiul este închis iarna, însă din debara poţi lua până la 3 pături cu care să te înveleşti noaptea, şi credeţi-mă pe cuvânt de friguroasă că e de-ajuns. În plus, sunt nişte pături foarte pufoase şi călduroase (nu din acelea aspre şi grele cum sunt pe la majoritatea cabanelor de la noi), şi ţi-e mai mare dragul să dormi în ele. În plus, au pe ele o etichetă pe care sunt desenate nişte picioare, ca să ştii cum să te înveleşti :)

Când să plătim (costă 12 euro de persoană / noapte), am observat că aveau de vânzare şi nişte tricouri pe care scria 100 de ani, însă nu înţelegeam de la ce, că scria în greacă. Aşa că am întrebat-o pe doamna de acolo ce se aniversează şi mi-a spus că anul acesta se fac 100 de ani de la prima ascensiune pe Mytikas. Wooow! Habar nu aveam! Ce chestie faină să nimerim fix cu această ocazie! Pe 2 august cred că va fi foarte aglomerat aici :)

Pe la 7 eram deja mâncaţi şi uşor plictisiţi, afară se lăsase un frig de îţi îngheţa nasul numai dacă ieşeai 1 minut, aşa că…. ce era să facem? Ne-am dus şi ne-am culcat :))) Da ştiu, suntem nişte pensionari, dar na… a doua zi trezirea era la ora 6, deci vă rog frumos :)

Nu mai zic… când am ieşit cu ochii mijiţi pe uşa cabanei la 6 şi un sfert dimineaţă, ca să fac poze cu răsăritul care oricum se cam întâmplase deja, un grup mare deja pleca spre vârf, deci am fost chiar leneşi.

La micul dejun am aflat o chestie şi mai tare decât surpriza cu cei 100 de ani. Azi noapte a fost cutremur. Nu foarte puternic (magnitudine 3.2), dar a fost. Ne-a întrebat doamna de la recepţie dacă l-am simţit. Zic… păi eu ştiu, l-oi fi simţit, da n-am putut să fac diferenţa pentru că dacă se mişca Cristi în pat, se mişca şi patul meu, deci cine ştie? :)))

Am întrebat-o dacă au cutremure frecvent (la facultate n-am învăţat despre seismicitatea Greciei) şi mi-a zis că nu prea, şi în niciun caz pe munte. Epicentrul a fost un pic mai jos de noi ca altitudine, şi hipocentrul la 2 km adâncime.

Well, ce pot să zic, bine că nu a fost mai puternic şi că nu a fost când eram pe traseu. Probabil m-aş fi speriat niţel.

Vremea era absolut excelentă, aşa că am lăsat vorba şi am trecut la echipare. Fix înainte de plecare, doamna ne-a întrebat încotro pornim, şi când i-am spus că spre vârf, ne-a spus că pe Skala (vârful de 2866 m care este înainte de Mytikas) sigur ajungem, însă a nins cu o zi înainte şi s-ar putea să nu putem ajunge pe Mytikas. Am vrut să-i spun… tanti, dacă tu crezi că eu am venit tocmai până aici ca să urc doar pe Skala…. you are crazy! :) Dar m-am mulţumit să-i spun că sper că s-a topit zăpada pentru că e destul de cald deja, şi am plecat cu speranţa că se înşeală.

Am stat cu sufletul ghem un pic, însă când am ieşit în golul alpin şi am văzut că sus pe creastă nu se vede deloc zăpadă, m-am mai liniştit un pic. Nu de alta, dar ultima porţiune, între Skala şi Mytikas, este foarte expusă şi delicată, implică exclusiv scrambling, şi nu prea vrei să fii acolo când e ud sau când e pudră de zăpadă.

Traseul până pe Skala nu este foarte greu şi oferă nişte privelişti de vis. Iar când ajungi deja pe vârf, eşti recompensat cu un 360 de grade de excepţie. Nu poţi să nu fii impresionat de Mytikas, care se înalţă impunător la o distanţă destul de mică încât să fie intimidant, mai ales pentru cei ce nu au văzut niciodată o poză cu el.

Mulţi se opresc aici, pentru că porţiunea următoare, cum ziceam, este destul de delicată, şi cei mai puţin experimentaţi şi care eventual au frică de înălţime, nu îndrăznesc să continue. Şi e mai sigur aşa.

Însă traseul arată mult mai de speriat decât e de fapt. Da, este foarte delicat şi expus şi necesită o atenţie sporită la fiecare pas, plus ceva experienţă de scrambling, dar nu e imposibil. Şi mie mi-au tremurat un pic picioarele primele 10 minute, până m-am reobişnuit, dar apoi a fost super ok. Sunt câteva porţiuni unde chiar nu-ţi vine să crezi pe unde se continuă traseul, but it’s doable.

Am văzut acolo chiar un grup care se vedea de departe că nu au experienţă pe munte, şi erau însoţiţi de un ghid, deci chiar se poate. Desigur, un ghid oferă celor mai puţin experimentaţi o susţinere psihică pe care nu au de unde să o ia dacă ar merge de capul lor, dar dacă aţi făcut de exemplu spintecătura Moldoveanu când nu erau cabluri, puteţi să faceţi şi asta :)

Între Skala şi Mytikas se fac cam 45-60 de minute, în funcţie de „trafic”. Date fiind condiţiile terenului, de multe ori eşti nevoit să aştepţi pe alţii să treacă din direcţie opusă, şi în felul ăsta se poate pierde ceva timp.

Cu două minute înainte să ajung pe vârf mi-am amintit de voi şi am apăsat rec la aparat ca să înregistrez. Aşadar puteţi face ultimii paşi odată cu mine (faceţi abstracţie de gâfâielile mele, e de la sine înţeles că am „muncit” până sus :P):

Pe vârf am mai întâlnit o echipă din Muntenegru. Şi apropo de toate lucrurile bune care s-au spus despre muntenegreni cu ocazia accidentului nefericit de luna trecută, pot să confirm absolut tot. E a doua oară când intrăm în contact cu muntenegreni, şi parcă de data asta au fost şi mai de treabă. Ne-au oferit frăţeşte vin homemade făcut de ei, biscuiţi şi tot ce aveau ei pe acolo, au fost foarte drăguţi şi prietenoşi, iar la final, când ne-am despărţit, ne-au transmis toate cele bune pentru România. Jos pălăria.

După încă vreo 10 minute petrecute singuri pe vârf, am pornit şi noi înapoi spre cabană. Planul iniţial era să nu ne întoarcem tot prin Vf. Skala, ci să coborâm prin stânga, printr-un horn, şi apoi pe o brâna pe sub creastă (se poate observa pe panoul informativ din galeria foto) însă am presupus că este zăpadă în horn, lucru pe care ni l-a confirmat şi ghidul grupului de care vă ziceam mai sus. Mi-a părut un pic rău că a trebuit să ne întoarcem pe acelaşi traseu, dar siguranţa e pe primul loc.

La întoarcere vremea a fost la fel de bună, nu a venit nicio ploicică aşa cum ni s-a spus de la cabană că se preconizează, şi am ajuns jos la maşină după aproape 10 ore de la plecarea de dimineaţă.

Cu puţin înainte de a ajunge la final, când încă eram pe potecă, discuţiile erau cam la modul ăsta:

– Auzi, azi e luni?

– Mmmmnoooo, azi e marţi!

– Mă… eu cred totuşi că e luni…

– Mă, da, e posibil…

– Mmmmm…

Zen maximum level -> achieved! :))))

Drumul de la Prionia spre Litochoro a fost parcă şi mai spectaculos decât la urcare, pentru că de data asta coboram spre mare, spre relaxare, spre 5 zile în care să ne odihnim, să ne refacem din toate punctele de vedere şi să ne bucurăm de tot. Am oprit de vreo 7 ori până jos, căci priveliştile erau năucitor de frumoase.

Jos în Litochoro am mâncat pentru prima dată nişte specialităţi greceşti de mare angajament, şi după 10 ore de traseu cred că vă imaginaţi că am aspirat tot din farfurie. Însă eu aşa mâncare bună şi gustoasă vă zic sincer că nu-mi amintesc să mai fi mâncat. Am experimentat un pic, şi am luat o friptură de miel cu sos roşu care nu ştiam exact cum va fi (eu de regulă sunt cam mofturoasă la mâncare) dar a fost ceva divin. Şi eu nu sunt cine ştie ce gurmandă, ba chiar opusul, deci e mare lucru. A fost complet diferit de orice miel mâncat de mine în România, şi din păcate nu am poză să vă arăt pentru că mi-era aşa de foame că m-am năpustit toată peste el de cum mi s-a adus farfuria. Aşa va trebui să mă credeţi pe cuvânt.

O mâţă (prima dintr-un lung şir) miorlăită (cea mai!) poate să vă confirme, pentru că de cum a venit mâncarea s-a jelit pe lângă noi şi ne-a implorat să o hrănim şi pe ea de ţi se rupea sufletul, nu alta.

După aşa o masă copioasă de efectiv m-am lins pe degete, a urmat încă o bucată de drum până la destinaţia noastră finală în Grecia, la finalul căruia vă spun sincer că am ajuns în paradis. Dar despre acest loc magic urmează să vă povestesc în episoadele următoare. Stay tunned! :)

Pentru a vedea galeria foto: click pe prima poză şi apoi le puteţi frunzări cu scroll, la dimensiune mare.

Mergi la lista cu toate articolele din seria Grecia 2013.

22 comentarii:

  1. Ingenioasa ideea de a filma ultimii pasi. Iar daca nu voiai sa vedem ca esti umana, puteai sa pui o melodie peste filmare :D Dar arata intr-un mare fel, mai ales ca erati ascunsi de nori. Fain,fain, fain!

  2. Pai nu, tocmai, n-am vrut sa pun melodie peste, asa e mult mai reala filmarea :) Sunt cat se poate de umana :)))

    Da, am avut parte de niste peisaje geniale datorita norilor :)

  3. Super faine pozele si traseul!

    Imi place rucsacul tau de mijloc. Banuiesc ca este foarte practic. M-ar tenta si pe mine ceva asemanator. De unde l-ai cumparat? Stiu ca ai mai scris la un momentdat despre el…

  4. Mersi Larisa!

    Da, este foarte practic, si cu el nu ma mai doare spatele. L-am luat din Courmayeur, dupa ce am terminat TMB. Sigur gasesti pe la voi pe acolo. O sa fac si un review cand o sa gasesc ceva timp.

  5. Asa este, Courmayeur, stiam ca ai mai pomenit undeva despre el, dar nu mai retineam exact unde.

    O sa ma uit si eu dupa ceva asemanator prin magazine sau pe internet.

  6. Bravo, sunt impresionat de poze, de poveste, de locuri. Cand vad pe unde ati fost imi vine sa imi dau demisia si sa ma duc sa vad locurile astea.

    Am o intrebare: ce aparat foto si ce obiectiv(e) folositi pt poze? Mersi si felicitari again!

  7. Am dat peste aceste insemnari cautand mai multe despre Refugiul A. Si eu sunt friguroasa, voiam sa-mi iau sacul de dormit, dar am tras concluzia ca totusi nu este nevoie. Insa ar trebui sa-mi iau ceva gen cearsaf (eventual plic)? Am inteles ca se cumpara de acolo lenjerie de unica folosinta – e obligatoriu?

    In rest, felicitari pentru descriere, chiar eram curioasa cum arata ultima bucata pana pe Myticas. Urcarea pare foarte faina, dar coborarea va fi… “adorabila”…

    • Nu, nu, chiar ai cara sacul degeaba! Mergi linistita fara el! :)
      Noi am avut sac din ala din cearsaf la noi, dar nu l-am folosit. Nu ne-a intrebat nimeni nimic, deci nu e obligatoriu sa cumperi de la ei lenjerie de unica folosinta.

      Sa stii ca si mie mi-era un pic teama de coborare dar a fost mai mult decat ok! :)

  8. Salutare, in septembrie mergem la mare in localitatea Chorto, merci pentru idee btw :). Si ma gandeam sa ajungem si pe la poalele muntilor, macar de o plimbare, dat fiind ca suntem cu bebe de 5 luni. Intrebare: intre Litochoro si Prionia ce fel de drum e? de padure? crezi ca exista vreun traseu de parcurs pe jos intre aceste 2 orase? Noi nu avem experienta mare pe munte, dar mersul mult pe jos ne place.
    Te rog, de asemenea, daca poti sa-mi recomanzi vreun site unde pot sa ma informez despre traseele usoare care pleaca de la Litochoro.

    Merci mult!!!

    • Buna Naty! Cu multa placere! :) Va doresc vreme buna in Chorto! :)

      Sigur, exista un trase intre Litochoro pana la Prionia, dar nu stiu daca e chiar tot prin padure. Trece prin canionul Enipea, si are multe suisuri si coborasuri, deci nu e chiar plimbare. Aici poti vedea descrierea lui detaliata: http://www.olympusfd.gr/us/Diadromes1.asp

      Prionia insa nu este un oras, e doar o parcare unde se afla si o cabanuta parca.

      Dupa cum scrie si acolo, diferenta de nivel este 740 m si dureaza 5 ore, deci dus intors probabil ar fi minim 8 ore.

      Din Litochoro ar mai fi inca un traseu pe care il puteti face, mai scurt: http://www.olympusfd.gr/us/Diadromes8.asp

      M-am uitat pe site-ul acesta si pe altele, si nu vad sa fie si altele cu plecare din Litochoro. Deci acestea 2 ar fi…

      In plus, daca aveti masina, eu va recomand sa mergeti la Prionia si sa faceti traseul pana la Refugiul A si inapoi. E aproape doar prin padure, un traseu foarte placut, iar de sus de la refugiu se vede foarte frumos marea. De la Prionia pana la refugiu faceti 3 ore, deci dus intors, cu tot cu pauza generoasa la cabana, ar fi vreo 6 ore.

      Daca te mai pot ajuta cu ceva, sa imi spui.

    • Buna Naty!
      Teoretic, orice traseu poate fi facut in adidasi, dar asta nu inseamna ca e recomandat sa faci imprudenta asta…
      E prin padure, deci mari dificultati in cazul asta nu sunt, dar posibilitatea sa faci luxatie/entorsa exista oriunde. Daca ceea ce aveti voi de la Decathlon sunt semighete (nu adidasi), adica au ceva talpa aderenta, puteti incerca… dar mare mare atentie…

      PS: nu, nu ajung decat o data.

  9. am ramas oarecum surprins sa ,,te gasesc” aici Alexandra, dar mi a trecut imediat:))discutiile familiale pentru concediul familiei au ajuns in aceasta zona si cautam sfaturi…ne ,, certam” intre Corfu si Olimp…dar tinand cont ca am si copil de 6 ani pe langa fetele mai mari de 15 si 16 ani nu stiu ce sa zic…daca ajungem la Litochoro se poate caza pe loc sau e necesar sa stii dinainte?..nu ma pot aventura doar cu mijlocia ca pe varful Moldoveanu, acum am fi toata familia…cum se poate petrece timpul liber exista optiuni si in afara de Olimp?..ti as fi recunoscator daca m ai putea ajuta..la inceputul lui august dorim sa plecam..multumesc

    • Hi hi, nu va certati! :)
      Eu zic ca e bine sa va rezervati dinainte, mi se pare riscant sa mergeti fara rezervare mai ales ca sunteti 4 persoane.
      Nu stiu exact ce se poate face in zona Litochoro in afara de a urca pe Olimp, ca eu altceva nu am facut, dar stiu ca este un traseu foarte fain din Litochoro pana la Prionia, printr-un canion superb. L-ati putea face pe acela, ca nu e complicat. Dar sa aveti incaltari de munte.

  10. M-am intors de pe Olimp in urma cu doua saptamani.
    Traseul este superb, dar foarte greu, cel putin pentru mine a fost.
    Pentru cei care vor sa mearga, aveti nevoie in primul rand de incaltaminte ca lumea. Nu se pune problema sa mergeti in adidasi.
    Eu am inceput traseul din Prionia, fiindca pana acolo am mers cu masina unde am lasat-o acolo in parcare. Si am facut traseul dus-intors Prionia-Mytikas in aceeasi zi. A fost foarte greu, dar acum sunt fericit ca am reusit sa fac asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *