Turcia: Istanbul – Insulele Prinților

Scris de | Alexandra

După o primă zi în Istanbul plină de contraste, încheiată într-un mod foarte plăcut cu un apus memorabil şi o plimbare la fel de faină pe străduţele din Taksim, a doua zi începe în forţă, cu o aglomeraţie care mă face să uit tot binele de cu o seară înainte.

Avem în program să ne petrecem ziua „în Asia” şi pe Insulele Prinţilor (mă rog, doar 2 dintre ele), însă… ghici ce. Nu suntem singurii. E sâmbătă, şi 99% din Istanbul a avut aceeaşi idee. Cel puţin aşa mi se pare când ne urcăm în tramvai, şi apoi în ferry.

Şi să vă spun o chestie. Bărbaţii în Istanbul, cum să vă zic… pe scurt… put. Mă scuzaţi, dar ăsta e adevărul. Cumva am senzaţia că religia lor le „sugerează” ori să nu se spele prea des, ori să nu folosească deodorant. Una din două. Sau ambele. Cine ştie, cert e că nimeream câte lângă unu de nu mai ştiam ce pe ce lume sunt. Şi cumva, această transpiraţie a lor nu e ca la noi, mirosul pielii e altfel, e o combinaţie… nu ştiu cum să zic… dar cert e că put. Îmi pare I’m sorry dar asta e realitatea, şi azi nu sunt într-o dispoziţie în care să am chef să ambalez frumos realitatea :))

Drept urmare, dis de dimineaţă, Istanbulul nu îmi miroase bine, la propriu şi la figurat.

Odată ce urcăm pe ferry însă, la aer viaţa parcă începe să fie mai bună. Ioana îşi ia un ceai, eu fac ceva poze, toate bune şi frumoase, când ne dăm jos, păşim pe Asia. Uuu, first time! Nu sunt însă peste măsură de entuziasmată. Drept urmare şi uit să fac o poză gen “primul pas pe Asia” :))

Ce pot să spun e că la o primă vedere arată fix la fel. La o a doua, începi să vezi lucruri uşor diferite, dar te gândeşti că e posibil să ţi se pară.

O chestie nouă: nişte autobuze mici mici mici de zici că au intrat la apă, nu alta. Yup, looks like Asia, smells like Asia, must be Asia.

Avem nişte timp de pierdut până la următorul ferry aşa că facem o mică plimbare „prin Asia”. Mult mai scurtă decât ne gândeam noi iniţial, dar e bun şi aşa. Ajungem pe la gară (foarte faină gara Haydarpaşa), apoi urcăm o străduţă foarte în pantă ce ne face cu ochiul pe parte acealaltă a bulevardului, şi… cam atât, a venit timpul de îmbarcare.

Pentru ferry trebuie să ne luăm nişte jetoane diferite de cele pentru tramvai (sunt mai scumpe, 5 lire în loc de 3) aşa că dăm să căutăm aparatul de la care se cumpără.

După porţia de aglomeraţie tipică turcească de mai devreme, primim încă una de crazy la pătrat. Tot tipică turcească. Acum înţeleg cel mai bine vorba aia „ce nu-nţelegi? eşti turc??”.

Deci, imaginaţi-vă. Două automate unul lângă altul. Unul are o mică îmbulzeală în faţa lui, pe la celalalt mai vine unu altul, dar nu văd ce se petrece. Mă duc şi bag monede în el, nimic. Mă chinui să le scot, că îmi dau seama că nu merge. Suntem presate de timp, să nu cumva să pierdem ferry-ul. Lângă mine, un bărbat aparent nebun vorbeşte precipitat şi gesticulează ca la casa de nebuni şi bagă diverse monede în aparatul de lângă. Nu înţeleg absolut nimic. Mă uit ca la filme cu proşti.

Nici măcar nu pot să îmi dau seama dacă vorbeşte cu mine sau nu, pentru că nu se uită la mine, aproape stă cu ochii închişi în timp ce vorbeşte şi gesticulează. Mad man, I tell you.

Pe urmă încep să mă prind. Aha, deci el stă acolo de nebun şi bagă bani în aparat şi le dă la oameni jetoane. Dar de ce? Mă descurc şi singură să îmi iau jetoane. De ce face asta? Mă uit şi pur şi simplu nu înţeleg. Desigur, imaginaţi-vă în timpul ăsta super gălăgie, super agitaţie, super înghesuială, în timp ce eu încerc să mă înţeleg cu turcul. Nu îmi vine decât să îi dau una în cap.

Însă văd că oamenii îi tot dau bani, el baga monede în aparat şi le dă jetoane. Zic ok, n-am timp să mă dumiresc, ia şi banii mei şi dă-mi o dată 2 jetoane că pierd barca.

Omu, nuuuu, nu vrea monedele mele. De ce mă? Doamne iartă-mă, îmi vine să mor. Da monedele mele ce-au?? Eşti nebun? Ce vrei?

Îîîîîntr-un final, ne prindem şi noi. Aparatul din faţa mea nu mergea deloc iar aparatul din faţa lui mergea doar cu monede. Drept urmare, el avea multe multe monede, lumea îi dădea bancnote şi primeau în schimb jetoane. Noooow I get it! Păi zi mă aşa! (El săracu o fi zis de 10 ori, da cine să-l înţeleagă din halalalalalala-ul lui)

Îi dau o bancnotă de 10, o bagă în buzunar, bagă monezile lui în aparat şi îmi dă 2 jetoane. Hai mersi, pa, te-am pupat.

Eh, şi acuma cică urcă-te pe ferry dacă poţi. E full. Stăm ca oile într-un grajd în care murim de cald, până când se îndură cineva să ne dea drumul la aer. Pe ferry, ce să mai zic, abia mai prindem un loc. This is going to be great!!!

Şi asta nu e tot. După ce că e mega aglomerat, pe ferry sunt comercianţi. Nu poţi să stai şi tu 2 minute liniştit să meditezi la sensul vieţii sau la nemurirea sufletului, că vine unul, îşi prezintă produsul, pleacă, apoi vine altul. Unul vinde un soi de seringă cu care să extragi sucul din lămâie (nu înţeleg nimic), altul o chestie cu care răzuieşte castraveţi şi cartofi. Şi nu mă înţelegeţi greşit, nu vine şi doar arată produsul (care e cel puţin ciudat sau ceva de genu), vine cu tot cu cartofii, castraveţii şi lămâile în pungă şi le răzuieşte cu răzuitoarea / stoarce cu seringa, după caz. Mă uit ca la filme străine. Is this really happening?

Yes, it is, welcome to Istanbul! 

Deja simţeam că ziua va fi compromisă. Dar din fericire am ajuns pe prima insulă, Heybeliada, şi lucrurile s-au mai liniştit. Am purces la o plimbare spre un loc în care speram noi că ne vom linişti foamea.

Am găsit în schimb o grădină de ceai aproape la fel de frumoasă ca Setustu, imediat după ce am intrat în ceva ce se pare că e un parc natural, pentru că a trebuit să plătim o taxă de intrare de 4 lire. Plus 1 liră un pic mai încolo la toaletă. Toaletă la care vreo 2 persoane (femei!!) au încercat, cu nesimţire, să intre peste mine. Fără să bată mai întâi sau ceva. N-am înţeles niciodată oamenii ăştia jenant de needucaţi care nu bat la uşă înainte, şi pur şi simplu apasă pe clanţă. Îşi DORESC să vadă pe careva pe budă sau cum? Că zău dacă mie mi-ar plăcea să văd aşa ceva. Mă rog, moving on.

Noroc cu pisicile, care uneori parcă erau fix în locul potrivit la momentul potrivit. Aşa de haioase sunt că mă binedispun pe loc.

Pe asta spre exemplu, am „fugărit-o” vreo 10 minute până să îmi pozeze cu faţa. Ori de câte ori se uita la mine, cum voiam să îi fac poză, cum întorcea capul, ca o mega divă cu ochii ăia verzi ai ei de nu ştiam dacă să o smotocesc de scumpă ce e sau să o bat.

Punctul final al plimbării noastre prin respectivul parc natural a fost un fel de turn de fortificaţie, unde doar am coborât un pic să văd de unde se aude muzică.

Eh, de la aceşti doi băieţi tare romanticoşi pe care îi apucase aşa o nostalgie pe stâncile de la mal de îţi era şi milă de ei. Nu am înţeles versurile, dar clar era vorba de o mare iubire, asta mi-am dat seama imediat :)

Următoarea oprire a fost pe insula Buyukada. La o primă vedere s-ar putea spune că n-am făcut multe pe ziua de azi, însă călătoriile cu ferry-ul luau destul de mult timp. Pe Buyukada am văzut câteva chestii foarte interesante/deosebite/haioase/neobişnuite, care au meritat pozate. Spre exemplu…

Aici nu se circulă decât cu căruţa/bicicleta. Transportul cu maşini e interzis. Deşi există asfalt, evident.

Această pensiune este cea mai înfricoşătoare din câte am văzut eu la viaţa mea, cu atât mai mult cu cât se cheamă Ideal Pansiyon. Arată de parcă e părăsită şi bântuită, nu?

Eh, la balcon erau nişte turişti, deci era în deplină funcţiune.

O doamnă a venit să dea de mâncare la 30 de pisici şi 1 câine (probabil singurul care a supravieţuit celor 30 e pisici).

Patience my friend :)

Multe dintre pisici sunt deosebit de frumoase şi pufoase, dar nu prea am reuşit să le prind la pozat, probabil pentru că mâncarea prezenta ceva mai mult interes.

                                          Miau                                  Ai venit, urâto?

Cineva a greşit :)

Traducere: Te iubesc. Ma ierţi?

?

Am avut apoi parte de încă un apus memorabil, numai bun să-mi refac mojo-ul cam terfelit pe parcursul zilei, dar n-a durat mult, pentru că a venit ferry-ul.

Ferry care era deja plin pentru că venea cu lume de pe celelalte insule şi era ultimul, şi oricât de mult m-am chinuit eu, toţi oamenii dinaintea mea au ocupat toate locurile rămase în interior (adică la căldurică), şi după ce am bântuit prin toate sălile posibile şi imposibile ca să găsim 2 locuri, am ajuns tot pe afară.

Ah, da, am uitat să vă spun, seara era frig. Băi da frig, ştiţi ce-i aia? Cu pulover şi geacă (de primăvară ce-i drept, dar oricum) era un frig de-mi clănţăneau dinţii în gură. Şi asta pe uscat. Eh, pe ferry cred că vă imaginaţi şi voi că era şi mai frig. Iar călătoria dura vreo 2 ore. Splendid.

Şi uite aşa am îngheţat până în punctul în care nu mai ştiam ce e cu mine. Lângă mine, un turc mirositor. Doamne, oare cu ce am greşit?

Singurul lucru care m-a mai scos cât de cât din starea în care eram a fost o cântare ad-hoc a unor tineri care, probabil nemaisuportând nici ei mega plictiseala general instalată, s-au apucat să bată în toba pe care o aveau din dotare şi să bage nişte cântece turceşti din care nu pricepeam nimic, dar nici nu-mi trebuia. Pe mine orice fel de muzică, mai ales dacă mai e şi un instrument implicat, mă binedispune în 99% din cazuri (mai puţin când sunt manele) aşa că am fost tare încântată.

Toată lumea de pe ferry (mă rog, din zona în care stăteam noi) s-a animat, mai mulţi au început să le ţină ritmul bătând din palme, per total un moment fain, care m-a făcut un pic să zâmbesc şi spre final am şi filmat un pic, din păcate un pic cam târziu, mai devreme de asta fusese şi mai fain.

Aglomeraţia sufocantă a continuat apoi şi în tramvai, unde am nimerit fix la terminarea unui meci care avusese loc la un stadion din apropiere, şi fiindcă simţeam că leşin de frig dacă mai aşteptăm următorul tramvai (care probabil ar fi fost de asemenea plin, căci lumea tot continua să vină dinspre stadion) ne-am urcat aşa, chit că abia mai puteam respira.

Unii oameni din tramvaie aveau scaune de stadion „la cap”. Nu am înţeles nimic.

???

 

City-break-ul la Istanbul a fost o iniţiativă Eximtur Fly.ro.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Urasc lumea care pute….si aici alte rase au aceleasi obiceiuri…nu iti mai spun ce iese cand incep sa gateasca :((((…dar in rest ce sa spun? locurile nu sunt rele, chiar faine ;)

  2. Alexandra, e o problema cu primul jurnal din Turcia. Cand vreau sa-l deschid, imi da Error404, page not found. :)

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei