Istanbul ziua 1: Holy Mother of God, unde am aterizat?

Acum aproape 1 lună vă ziceam că fug un pic până la Istanbul, şi iaca a venit momentul să vă şi povestesc cum a fost. Cum vă spuneam şi atunci, am plecat făcând 0 documentare în prealabil, drept urmare m-am lăsat pe mâna Ioanei, colega mea de la Viajoa, alături de care am bătut timp de 4 zile străzile din Istanbul.

Cu restul trupei, adică Ioana&Vlad şi Alex, ne-am văzut din păcate doar la început şi la final, pentru că nu prea am reuşit să ne sincronizăm, nici măcar la micul dejun. Dar în felul ăsta, incursiunea noastră la Istanbul marca Eximtur şi Fly.ro a fost văzută din trei puncte de vedere diferite, aşadar eu zic că am făcut treabă bună.

Prima zi a fost una începută în mare stil. La ora 4 aveam întâlnire cu trupa la Piaţa Unirii, ca să luăm 783 până la Otopeni, dat fiind că aveam avionul îngrozitor de devreme. Drept urmare când mi-a sunat alarma apucasem să dorm doar vreo 2 ore. Lovely!

Cumva până nu m-am văzut în avion n-am fost sigură că o să şi reuşesc să îl prind. Primul semn a fost că fix când să chem şi eu un taxi folosind aplicaţia Star Taxi de pe telefon, prima dată eu cu mânuţa mea, aplicaţia mi s-a închis. Eh, stai că mai încerc o dată. La fel. Fir’ai tu să fii. Na, hai că dau un restart la telefon. Pierd câteva minute cu restartul, dar zic, hai, acuma sigur merge. Deschid iar aplicaţia, pleosc, iar se închide. Great!

Noroc că ştiu un număr de taxi pe de rost (trăiască reclamele la radio de tip “gingle” care îţi întipăresc nişte numere în minte pentru eternitate) formez, sun şi în 5 minute cică am taxiul la scară. Buuuun.

Mă pregătesc, mă încalţ, ies afară, închid uşa, verific c-am închis uşa, chem liftul, vine liftul, intru în lift, închid uşile, apăs pe parter, pleacă liftul şiii…. ups. După un etaj se opreşte brusc, dar continuă, cu viteza luminii stinse, şi văd aşa frumos cum prin faţa mea se “perindă” placa de beton dintre etaje. Deci, nu, nu, nu, de aproape 4 ani de când stau aici nu m-am blocat 1 DATĂ în lift, never ever ever, seriously???? Fix acuma să mă blochez în lift??? La 3 jumate în noapte, când am un avion de prins? Deci nuuuu, aşa ceva nu mi se întâmplă MIE!

Timpul se dilată, văd placa de beton cum urcă spre mine, cu îmi ajunge în faţa ochilor (şi parcă şi dansează un pic) şi, şi, şi…. (îmi stă inima în loc parcă o oră) şi….. liftul se opreşte.

Din fericire, pfiu, se opreşte la etajul următor. Şi fiindcă îmi place să mă joc cu focul, nu îmi dă în cap să ies naibii din lift şi să continui pe trepte, ca să fiu sigură că ajung (nu de alta, dar am bagaj!!), ci apăs din nou pe butonul de parter. Îmi forţez norocul şi…

Hai că a mers domle. Niciodată nu m-am bucurat mai tare să văd parterul. Mă urc în taxi victorioasa şi culmea, nu întârzii la întâlnirea de la Unirii. Ioana B. şi Vlad sunt deja acolo, Alex vine peste câteva momente, Ioana se urcă de la Victoriei şi în scurt timp trupa este completă, şi putem să ne plângem în grup de cât de somn ne este tuturor.

În viaţa mea nu am mai fost atâta de praf. Simţeam somnul ca o durere în fundul ochilor, deşi nu aveam neapărat stare de somnolenţă, nici măcar când mă legăna autobuzul.

Şi mai rău era că ştiind că ajungem pe la ora 9 la hotel, era clar că nu aveau cum să ne şi dea camerele în primire la ora aia. Oh, da, va fi o zi luuungă.

Zborul în schimb, a fost mai scurt decât o pauză de masă. Într-o oră am şi făcut saltul până la Istanbul, de fetele alea săracele nici măcar n-au avut bine timp să ne dea să mâncăm ceva că a şi trebuit să vină să ne ia tăvile înapoi. Abia am apucat să mestec.

Ca şi la British, la Turkish am putut să îmi rezerv locurile după bunul plac, aşa că iată-mă iar la geam, făcând poze într-o veselie. Am şi avut ce poza. Cea mai mare surpriză am avut-o când după o mare de apă, hop, văd ţărmul (când eram deja destul de jos) şi hop am şi aterizat. Deh, welcome to Istanbul!

De la aeroport am luat metroul până la Aksaray şi de acolo am luat-o pe jos, pentru că aveam hotelul undeva în zona Laleli-Universite. Prima impresie: doamne, unde am ajuns??

Este aglomerat, oameni care vând chestii PESTE TOT, tarabe cu geamantane, trollere, genţi, gentuţe şi poşetuţe PESTE TOT (oricât ne îndepărtam de Aksaray, care oricum nu e vreo gară sau ceva), tarabe cu telefone, mâncare, haine, pantofi, dulciuri, rahat, chiloţi, ce vreţi voi ŞI ce nu vreţi.

Dar mă calmez repede, gândindu-mă că şi la Budapesta, prima dată când am ajuns, având hotelul destul de aproape de gară, am luat-o pe jos pe lângă gardul care delimitează câile ferate, şi atâta de urât mi s-a părut… că îmi venea să îmi dau palme. Şi până la urmă Budapesta mi-a plăcut aşa de tare…

Aş, aici pe cât ne apropiam mai tare de hotel, pe atât parcă era ŞI mai aglomerat, parcă erau ŞI mai multe magazine.

Ajunşi în zona Laleli, no hai să găsim acuma hotelul. După vreo câteva stângi drepte şi căscat gura de pomană pentru că nu vedem niciun hotel, ci numai magazine, multe multe magazine, TONE de magazine cu haine, găsim şi hotelul nostru, mic mic şi înghesuit între, aţi ghicit, nişte magazine. Îmi pare că în cartierul nostru singura clădire care nu e magazin este hotelul nostru. Atât.

Surpriza mare e însă că, după o scurtă conversaţie cu recepţionerul care ştie engleză din doi în doi, care mai întâi ne zice că nu are decât o cameră să ne dea (e bună şi aia, măcar ne lăsăm bagajele, că doar nu visaţi că există cameră specială de lăsat bagaje), apoi ne spune, spre marea noastră fericire, că ne dă toate camerele. Woooow, sărumana, mulţumim, să-ţi trăiască familia, n-ai tu nici cea mai vagă idee cât bine ne-ai făcut.

Aşadar, în jur de ora 9 dimineaţa, noi tragem draperiile şi spunem Bine te-am găsit Istanbul (regăsit în cazul Ioanei), „Noapte” bună Istanbul, ne vedem peste vreo 2 ore.

Somnul ăla a fost cel mai dulce somn din viaţa mea. Când m-am trezit, am fost atâta de fresh că am zis că sunt în stare să fac tot Istanbulul într-o singură zi. Şi nici aia plină, pentru că am făcut ochi abia pe la 12 sau aşa.

Dar pe urmă a scos Ioana harta. Şi ştiţi cum vă spuneam eu înainte de plecare, că parte din experimentul meu era că nu o să mă uit pe nicio hartă? Eh, experimentul s-a încheiat fix acolo şi atunci, pentru că numai de la mirosul hârţii am intrat în vrie şi m-am năpustit peste hartă.

Aha, aha, deci aici zici că suntem. Îhm îhm. Şi deci aici zici că-i Asia. Îhm îhm. Şi zici că pe harta asta nu e tot Istanbulul. Îhm îhm. Mda, cam mare Istanbulul ăsta, nu cred că îl facem pe tot astăzi.

Glumesc evident, ştiam că Istanbulul este imeeeens. Totuşi, a doua zi când am fost cu vaporul, totul a prins o nouă dimensiune pentru mine. Dar să rămânem totuşi la prima zi, că nici măcar n-am apucat să vă spun ce am făcut în prima că eu deja vorbesc despre a doua.

După un somn atât de odihnitor am purces la pas prin „sat”. Având deja la bord o primă impresie nu tocmai bună, câteva străduţe mai încolo de noi, Istanbul m-a lovit direct în plin. Sărăcie, murdărie, o altă lume cu totul.

Chiar şi pe partea europeană, Istanbul NU este un oraş european. Nu este nici complet asiatic, însă influenţele sunt mai mult decât evidente.

Din fericire Istanbulul are şi părţi bune, părţi pe care eu le iubesc: apusuri (duuuh, era nasol să n-aibă), pisici (fără ele Istanbulul nu ar mai fi fost acelaşi pentru mine), locuri verzi şi liniştite şi muezinul care cântă la orele de slujbă. Şi din fericire în prima zi am avut parte din plin de un pachet complet cu toate aceste lucruri, care m-au făcut la finele zilei, în timp ce ascultam muezinul urmărind apusul pe podul Galata, sau un pic mai târziu, plimbându-mă pe nişte străduţe înguste şi foarte animate din Taksim, să spun că “hai mă că parcă-i fain Istanbulul ăsta”.

Câteva străduţe mai încolo de cele în care am fost „lovită în plin” deja e mai bine. Căsuţe foarte interesante, cu o arhitectură de care nu am mai văzut niciodată, stau înşiruite pe o parte şi alta a străzii. Îmi întrerupe şirul gândirii o maşină care ne claxonează, deşi nu suntem pe stradă ci doar căscăm gura pe trotuar. Iar când trece pe lângă noi, şoferul se uită lung la noi, de parcă n-a mai văzut 2 femei cu aparate foto în mână în viaţa lui.

Lucru care s-a mai întâmplat de încă şaptişpe ori numai azi, pe care pur şi simplu nu îl înţeleg de nicio culoare. Nu suntem îmbrăcate nici ciudat (adică total diferit de femeile din Istanbul), nici deochiat, nici nimic. Plain and simple. Da, e drept, se vede că suntem turiste, dar să fim serioşi. De ce tre să fim claxonate? Ok, nu avem batic în cap şi ne flutură părul în vânt, dar nu e ca şi cum toate femeile din Istanbul sunt acoperite. Nici jumate nu ştiu dacă sunt. Nu avem absolut nimic deosebit, nici măcar nu avem vreo fustă sau ceva, amândouă suntem în blugi, şi ne vedem de pozele noastre. Asta n-am înţeles-o şi nici n-am s-o înţeleg, dar în fine. Vine la pachet cu restul lucrurilor uşor ciudate din Istanbul.

Şi oricum, odată ajunse în zonele ceva mai turistice, nu ne mai claxonează nimeni :)

Pe strada de care vă ziceam mai sus, nu apuc bine să mă minunez de clădirile deosebite că facem stânga şi ajungem la una dintre multe case pe care aveam să le văd în Istanbul despre care nu ştiu să mă pronunţ dacă e părăsită sau locuită. Am mai văzut o mulţime în următoarele zile. Arată ca şi cum ar fi abandonate, dar câteva elemente te fac totuşi să te întrebi „dar oare nu o locui cineva înăuntru totuşi”. Asta de exemplu avea flori. Like wtf? Casa ta arată de parcă mâine poimâine strănută Doamne Doamne peste ea şi se dărâmă şi ţie-ţi arde de flori? I donno…

Totuşi asta în special avea un farmec aparte. Unele arată doar părăsite, asta însă e deosebită, chiar îmi place. Probabil e de la flori.

Next stop. O pisicuţă.

Next next stop. Altă pisică.

Next…

Şi tot aşa.

Da, vă avertizez de pe acum, voi pune multe poze cu pisici. Pentru că-mi plac. Pentru că-s haioase, mai ales prin prisma locului în care le găseam. Cineva zicea că în Istanbul te poţi trezi cu o pisică şi în ceai. Nu e departe de adevăr.

Veţi vedea pe parcurs.

Next stop (pe bune acuma): Kucuk Ayasofya Camii, „Mica Hagia Sofia”, prima mochee din Istanbul în care am intrat (scoate eşarfa, pune-o pe cap, descalţă-te, încalţă-te, dă jos baticu, the usual) şi care mi-a plăcut pe interior cel mai mult dintre toate (da, mai mult decât Moscheea albastră, care nu m-a impresionat mai deloc de fapt).

Nu vă pun poze din interior, trebuie să o vedeţi, chiar merită.

Next stop: partea mega turistică: Sultanahmet. Aici am încercat să intrăm (în moscheea albastră mă refer), însă am nimerit fix înainte de ora 17, când e slujbă şi turişti n-au voie înăuntru (e pauză) aşa că am plecat mai departe.

Am vrut să intrăm la Palatul scufundat dar era ditamai coada, la Hagia Sofia nu mai ştiu de ce nu am intrat dar probabil din acelaşi motiv, aşa că am plecat mai departe spre Parcul Gulhane şi Topkapî. Dar nu înainte de a da ţeapă primului „afacerist” care voia să ne vândă ceva.

De data asta (şi prima de altfel) era vorba o croazieră pe Bosfor la apus – chiar suna mişto, dar după ce am ascultat cu atenţie tot ce ne-a zis nenea după Helău, Hau ar iu şi Uere ar iu from, aaaah, Romania, Bucureşti, şi eu am fost la Bucureşti (hai nu zău), şi cu toate că de la 25 de euro, l-am adus la 15 euro (oh, speşăli for iu, because iu ar biutiful gărls, I giv iu discaunt) fără nici măcar să ne intenţionăm asta, la final i-am zis că tre să ne întâlnim cu prietenii noştri (oh, iu hev gup ăv frends, I giv iu discaunt, 10 iuro!) şi că tre să vorbim cu ei (ok, I ueit hir, iu căm bec in 20 miniţ! Da, da, sigur că ne întoarcem!).

20 de minute mai târziu eram pe iarbă în parc, făcând poze la cât de bine mi-e. Aaaah, iarbă verde, ce mult te iubesc eu!

La Topkapî n-am mai intrat. E un castel fain, cu harem care se poate vizita, tot tacâmul turcesc, dar era 40 de lire (adică vreo 80 de lei). Bine, nu de asta n-am intrat (deşi e cam mult), dar l-am lăsat pe altă zi şi până la urmă n-am mai avut timp de el.

După pauza binemeritată de verde, am pornit agale spre locul ce avea să devină unul dintre locurile mele preferate din Istanbul. Dar înainte de asta… wow! OMG! E un papagal în copac, îl vezi???? Uaaaa, şi încă unul!!! Cât de tareeee!!

Eh, papagali verzi cu cioc roşu în copac n-am mai văzut până acum decât la zoo, deci… thank you Istanbul. Nice surprise! N-am reuşit eu să-l prind foarte bine (era destul de sus şi camuflat) dar tot e ceva.

Aşa, da, ziceam de locul ăla super mişto. Este vorba despre o ceainărie, de fapt o grădină de ceai, numită Setustu. Dacă ajungeţi în Parcul Gulhane nu vă lăsaţi bătuţi până n-o găsiţi (nu se găseşte foarte greu dar presupun că poate fi uşor de ratat).

Aici am băut cel mai scump ceai ever (eu care oricum sunt destul de pretenţioasă la ceaiuri şi nu îmi place chiar orice) dar chiar dacă nu a fost decât un banal ceai turcesc, a fost genial. Evident, mai degrabă experienţa decât gustul, dar nu contează.

Oricum, dacă nu vreţi sau nu aveţi timp de stat la o masă ca să admiraţi priveliştea în timp ce vă gândiţi ce frumoasă e viaţă, puteţi să vă apropiaţi ca să faceţi poze. Nu vă alungă nimeni.

E un loc destul de romantic dacă e să te uiţi la câteva mese, locul perfect pentru îndrăgostiţi. Pentru mine, degeaba, că doar nu era acuma s-o iau pe Ioana la pupat, dar mă rog, aţi prins voi ideea. E fain tare, păcat că soarele apune în direcţia opusă, că atunci chiar ar fi fost magic un ceai aici la asfinţit.

Asfinţit spre care am fugit şi noi imediat ce am terminat ceaiul, nu de alta dar se apropia momentul şi mai aveam un pic de mers până la Podul Galata.

Momentul cel mai fain ne-a prins, normal, pe drum, dar asta nu înseamnă că n-am încercat să-l imortalizăm care şi cum apuca, de pe după palmieri, de pe după un zid cam înalt, etc.

La fix 20:20, când soarele nu se ascunsese încă de tot, şi când muezinul anunţa ce-a de-a cincea (cred) slujbă de pe ziua de azi, noi eram pe Podul Galata, unde pentru prima dată, în agitaţia aia sufocantă şi în zgomotul ăla amestecat între valuri, oameni care vorbesc / strigă / vând ceva şi uneori semnale de la ferry, eu nu auzeam decât muezinul, valurile şi apusul. Unul dintre cele mai faine momente din Istanbul.

Observaţi cerşaful cu telefoane de vânzare de pe jos. Cam aşa e Istanbul.

Aş fi putut încheia articolul aici, era un final foarte bun, dar pentru noi ziua nu s-a terminat. A urmat o plimbare-cursă (la viteza maximă de mers care precede pe cea la care deja se cheamă că alergi) pe la „etajul” inferior al podului. Acolo sunt o mulţime de restaurante şi cel puţin un chelner de la fiecare încearcă să te aşeze la masa. Probabil MAI ales dacă eşti de sex feminin şi eşti însoţită de un exemplar din aceeaşi specie. Nu ştiu ce să zic despre cupluri de sexe diferite, dar am aşa o vagă impresie că şi ei sunt opriţi şi ademeniţi cu o cină romantică sau ceva de genul ăsta.

Şi ştiţi care e faza, că unii nici măcar nu trag de tine, te iau frumos cu vorba. Aşa de frumos şi de diplomat că e foarte uşor uneori să pici în plasă. Aici am dat a doua ţeapă (săracii). După o discuţie de minim 5 minute cu ceea ce cred eu că era de fapt patronul restaurantului (că chelner sigur nu era), deloc neplăcută aş putea spune (adică nu mă simţeam agasată, nu insista să ne aşezăm, doar vorbeam) i-am zis că plecăm şi ne întoarcem. Desigur că ne-am întors, dar pe partea de sus a podului, unde circulă doar maşini pe carosabil şi oameni pe trotuar (bine, unii nu circul[, doar pescuiesc).

Nu înainte să fie cât pe ce să fim agăţate iar. De data asta nu chiar în stilul diplomat. A fost ceva de genul: „helău helău sori sori” în timp ce noi mergeam fără să ne uităm stânga dreapta, doar doar om reuşi să ajungem mai repede la capătul podului. Eu spre Ioana: nu ne oprim sub nici formă. Dar insistă: „helău schiuz mi, iu dropt samfing”. Ne ţinem tari, nu întoarcem capul. Dar nu se lasă „iu dropt samfing!!!”parcă şi mai tare. Eh, şi atunci, pentru că am un track record destul de plin cu chestii pe care le pierd fiindcă le scap, zic hai frate să întorc capul (desigur, din mers, nu încetinim, nu, nu) şi să întreb „what???”.

Răspunsul pe care l-am primit aproape m-a făcut să mă opresc doar ca să pot să mă ţin de burtă ca să râd: „mai hart”.

Atât. Ce să mai zici. Welcome to Istanbul!

Şi pentru că voiam o experienţă autentică (de parca cea de mai sus nu era deajuns), ne-am dus frumos pe mal unde senvişurile cu peşte se fac în bărci plutitoare pe care habar n-am cum ăia de le fac nu vomită la cât de tare se balansează barca, ne-am luat câte unul, şi l-am savurat pe un scăunel, alături de restul lumii. Ce mi s-a părut super tare e că pe bordura din faţa noastră erau puse recipiente cu sare şi helas. Prima dată nu m-am prins, dar ele sunt puse chiar de cei care făceau senvişurile pe barcă. Aia e un fel de tarasă în caz că nu aţi înţeles.

După ce m-am văzut cu un senviş cu peşte la bord (destul de bun aş zice) am crezut că asta e, aici se încheie prima noastră zi în Istanbul, hai să mergem acasă, noapte bună. Da de unde. Ioana: hai să mergem în Taksim. Acum?? Da, acum. Bine, hai.

Şi câteva străzi abrupte urcate mai târziu, am ajuns la Turnul Galata şi ulterior pe strada cu tramvaiul roşu cel faimos care merge pe o singură linie, unde NU. AM. VĂZUT. ATÂŢIA. OAMENI. ÎN. VIAŢA. MEA. Deci jur, am fost la câteva concerte în viaţa mea, dar nu erau atâţia oameni la un loc. Şi aici se mişcau, nu stăteau locului.

Din fericire am făcut la un moment dat o stângă sau aşa, şi am ajuns să ne „pierdem” pe nişte străduţe pietruite, înguste şi, după cât de animate şi pline de oameni şi puburi erau, foarte europene aş zice. Din păcate de acolo nu am poze, era prea întuneric deja şi nu prea mi-a ieşit cine ştie ce. Dar atmosfera merită, trust me.

Ultima oprire făcută, din nimereală ăf cors, a fost la Hotel Pera Palace, unul dintre cele mai luxoase din Istanbul. Ioana a întrebat paznicul dacă ne lasă să intrăm şi acesta, probabil văzându-ne cască gura cu aparatele în mână, ne-a deschis numaidecât uşa. Uaaaaaaaa.

Eu ca o incultă care sunt, când mi-a spus Ioana că aici a stat o scurtă perioadă Agatha Christie şi a scris la unul dintre romanele ei, am rămas gură cască. Eu sunt o mare fană Agatha Christie şi am citit pe nerăsuflate peste 20 de cărţi de-ale ei, hmmm, ar fi trebuit să ştiu asta.

Cu ochii mari am fotografiat şi cabina originală cu care erau aduşi de la gară pasagerii din Orient Express. N-am prins în poză, dar la bar parcă îl şi vedeai pe Hemingway bându-şi whiskey-ul. Splendid!

Dacă ajungeţi pe strada Mesrutiyet, nu evitaţi intrarea, aruncaţi un ochi înăuntru pentru că merită big time.

De data asta chiar închei, cu o pisică haioasă, desigur, şi probabil cea mai urâta rochie de mireasă care există pe lumea asta. Până şi pisica s-a speriat de ea după ce a inspectat-o 1 secundă, după care s-a dus şi s-a băgat înapoi sub fusta ei.

City-break-ul la Istanbul a fost o iniţiativă Eximtur & Fly.ro.

(Pozele se văd la o calitate mai bună şi la o dimensiune mai mare dacă daţi click pe prima sau ultima dintre ele, şi apoi le frunzariţi cu scroll.)

11 comentarii:

  1. Interesanta calatorie si cam agitata;insa merita sa te intorci intr-o excursie mai organizata si sa te bucuri de acele obiective frumoase la care nu ai putut intra!

  2. Asta e doar prima zi, am intrat in urmatoarele zile peste tot pe unde am vrut :)

    Nu stiu de ce ti s-a parut agitata sau neorganizata si nici ce vrei sa spui prin “o excursie mai organizata” :)

  3. Nu am citit tot articolul dar ai scris la inceput ceva de saracie. Istanbulul este un oras superb. Eu locuiesc acolo. Centrul unde probabil ai stat tu, are cladiri foarte vechi, si atat. Saracie. nici vorba. De asta mor eu de voi astia care vizitati si va dati cu parerea fara sa vizitati si zonele superbe. Cartierele rezidentiale etc etc. Deci zona turistica o fi asa cum spui tu, dar Istanbulul are zone luxoase, superbe si alea sunt multe. In fine…

  4. Eu zic sa nu mori “just yet”.

    Eu sunt blogger, si asta fac, imi dau cu parerea in functie de ce vad. DAR, eu nu am zis ca TOT Istanbulul e intr-un fel sau altul (in cazul asta, ca e saracie) am zis ca punctual, intr-un loc unde am ajuns, era asa. ATATA TOT.

    Si cu asta esti si tu de acord, deci nu inteleg ce te-a deranjat.

    Da, stiu ca sunt si cartiere rezidentiale superbe, stiu ca sunt multe parti luxoase, nu am zis pe nicaieri ca n-ar fi asa, dar asta nu inseamna ca din cauza lor, nu o sa povestesc ce am vazut in alte zone in care am ajuns.

Leave a Reply to isabela Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *