Istanbul ziua 4: esarfa vietii, pisica muzicala si cainele muezin

Am rezervat ultima zi în Istanbul pentru Taksim. Din descrierea Ioanei şi din ce am văzut în prima seară când am ajuns un pic pe acolo, părea genul de loc care sigur o să-mi placă. Du-mă undeva cu străzi pietonale pietruite and I’m happy :)

Însă înainte de Taksim mai avem 2 restanţe: Cisterna scufundată şi Moscheea Albastră, în care nu am apucat încă să întrăm pentru că prima dată când am încercat erau cozi mari sau pauză de la turişti pentru slujbă.

Cam la fel cum îngraşi porcul în ajun, aşa facem şi noi în ultima zi. În celelalte, abia am reuşit să ajungem la micul dejun cu 10 minute înainte de terminarea intervalului, iar acuma, în comparaţie, ne trezim „cu noaptea-n cap”. La micul dejun chiar ne întâlnim cu Alex. Nu l-am mai văzut de vineri, de când am pus piciorul în hotel :))

E bine, sănătos, un pic ars de soare, dar totul e în regulă :)

La ora 11 fără ceva ieşim pe uşă. O luăm pe jos spre Marele Bazar, care e doar la o staţie distanţă de hotelul nostru. Personal n-am nicio dorinţă de a pierde timp înăuntru, dar vorba aia, dacă ai fost la Istanbul şi n-ai intrat în Marele Bazar, n-ai făcut nimic :))) Aşa că vreau măcar să bag capul, să trag o poză şi să plec liniştită.

Ceea ce şi fac.

Sincer, mă aşteptam ca Marele Bazar să fie un fel de Piaţa Obor la dimensiune mai mare (diametrul Marelui Bazar e cam juma’ de staţie de tramvai, ca să vă faceţi o idee, aşa…), însă spre surprinderea mea arată, cel puţin la prima vedere, chiar foarte civilizat. Mă aşteptam la tarabe, dar găsim magazine cu vitrine. I’m like wow! Din câte ştiu sunt tarabe cel puţin în zona condimentelor, dar n-am ajuns acolo ca să văd.

Ieşim repede din Marele Bazar şi intrăm undeva în apropiere printr-o arcadă, într-o curte genială, care se cheamă Corlulu Ali Paşa. O recunoaşteţi după arcadă albastră fix la stradă, destul de greu de ratat. Musai să intraţi.

Pe lângă tarabe cu tot ce vrei (gentuţe, eşarfe, cutiuţe, lămpuţe, etc.), mult mai ok decât în Marele Bazar unde toţi încearcă să te jecmănească (iniţial ţi se zice un preţ chiar şi de 10-20 de ori mai mare decât face, iar dacă negociezi, probabil ajungi undeva la un preţ de ”doar” 5-10 ori mai mare), aici mai este şi o ceainărie foarte faină. Bine, nici nu pot să-i spun neapărat că e ceainărie, e un tel de terasă acoperită, dar nici măcar asta nu e. E o chestie pe care probabil numai în Turcia o poţi găsi. Şi îmi place tare! (acuma că mă gândesc mai bine, nu ştiu dacă e fix în curtea Corlulu Ali Paşa, s-ar putea să fie lângă, nu mai ţin minte deloc, dar oricum, pe acolo prin zonă clar e).

E ora 10 şi ceva şi oamenii sunt aşezaţi la mese, unii fumează o narghilea maxim de relaxaţi, alţii ascultă muzică şi se joacă cu o pisică, iar alţii doar îşi beau ceaiul. E o atmosferă foarte mişto aici, dacă aveam timp ne şi aşezam, dar nu e vreme. Ne bucurăm un pic de micul colţişor autentic descoperit şi apoi plecăm.

Next stop: Moscheea Albastră. Mmmm, stai un pic, aia e cumva o pisică în vitrină???

Cât costă? :))

Nu poţi, ca iubitor de pisici, să nu fii satisfăcut şi dornic să arăţi la toată lumea ce poze ai făcut tu cu pisicile din Istanbul. Aşa ca bear with me.

Ia uitaţi-o şi pe asta:

Pisi, eu mă duc un pic până la baie, ok?

No problem boss, am eu grijă aici!

7 secunde mai târziu…. Zzzzzzz…..

Sau asta:

Din Moschee nu a poze. Mă rog, am tras eu câteva, dar nu merită puse. E fain, nu zic nu, dar pentru mine a fost doar „încă o moschee”, drept urmare, încă un batic în cap, încă o descălţare, încă o pungă şi încă o încălţare la loc. E de văzut, sure, dar îi prefer exteriorul. Interiorul intră însă, pentru mulţi (probabil), în categoria acelor locuri pe care “dacă ai venit la Istanbul şi nu le-ai văzut, n-ai făcut nimic!!! Am zis.”

Cisterna însă a fost WOW! Este, după cum i se mai spune, chiar un “Palat scufundat”. Semiîntunericul, multitudinea de coloane care se reflectă în apă, peştii (!) din apă, cele 2 capete de Meduza… toate creează un cadru cel puţin misterios.

Nu vă stresez eu foarte mult cu detalii istorice sau legende, însă dacă sunteţi curioşi, puteţi citi afişul de mai jos. Chiar e interesant.

După ce am ieşit înapoi la lumină, am luat tramvaiul până la capăt, la Kabataş, şi de acolo am pornit pe jos în sus spre Taksim. În sus, pentru că e un deal “la mijloc”, de unde şi multitudinea de străzi abrupte. Facem ce facem şi iar ajungem pe una cu o înclinaţie de cea mai mare frumuseţea. Nu poţi să cobori pe ea mergând normal, mă simt ca pe munte. Totuşi nu se compară cu cea de ieri. Aici nu sunt scări pe trotuar.

În schimb sunt pisici la fiecare pas. Da, ce surpriză, nu? :)

Şi dovada longevităţii clanurilor de pisici în Istanbul (şi probabil a lipsei de veterinari sau de acţiuni de sterilizare/castrare) este faptul că la fiecare pas vezi pui mici. Puiuţi după care mor de altfel, drept urmare sfârşesc prin a fi pozaţi şi, în cazul ăsta, şi filmaţi.

Din păcate am apucat să mă uit gură cască la el cum se joacă cu o frunză, un fir de praf sau orice altă tâmpenie găsea pe stradă vreo 5 minute până când mi-a dat în cap că merită filmat. E ca argintul viu motănică ăsta! :)

Dar să revenim la Taksim. Aşa. Deci. Cum ajungi în Istanbul (în cazul în care nu ştii deja), chiar dacă nu eşti încă în Taksim, e imposibil să nu te loveşti pe stradă de imagini cu tramvaiul minune. Acel tramvai roşu care merge pe o singură linie în Taksim, pe bulevardul Istiklal, pe care de altfel nici nu se circulă cu nimic altceva, e doar pietonal (excepţie fac poliţia, gunoiul şi şmecherii). Eh, vezi poze sau tablouri cu tramvaiul ăsta peste tot (toată lumea vrea să-ţi vândă aşa ceva). Pentru efect, majoritatea sunt alb negru mai puţin tramvaiul, care e roşu, evident.

Te bagă în boală toate pozele alea, mai ales dacă eşti măcar un pic pasionat de fotografie. Şi maaai ales, dacă eşti un pic obsedat de chestii cum ar fi „cel mai bun unghi”, „cea mai bună lumină”, „cea mai bună oră”, etc. şi programezi uneori anumite vizite în funcţie de cum pică lumina pe „obiectivul turistic”.

Toate sunt superbe, toate sunt extraordinare, când le vezi, deja îţi freci mâinile gândindu-te ce poze mişto o să faci şi tu cu tramvaiul roşu. Păi ce, dacă altu’ a putut, eu nu pot?? Pffff!

Dar ajungi în Taksim. Şi te ia durerea de cap din motive precum:

– Tramvaiul vine rar (păi şi normal, dacă e doar o linie şi deci, e doar un singur tramvai!!!)

– Când vine tramvaiul, lumina cade prost sau e total înnorat (mai devreme a şi picurat)

– Tramvaiul e ornat cu baloane (wtf??? E luni!!!)

– Când vrei şi tu să faci poză, toţi oamenii de pe stradă se bagă în cadrul tău

– Dacă te poziţionezi fix pe şine ca să obţii un unghi bun, mai devreme sau mai târziu dă tramvaiul peste tine

– Când vrei şi tu să faci poză, toţi oamenii de pe stradă se bagă în cadrul tău (oh wait, am mai zis asta)

– Când vrei şi tu să faci poză, nişte plozi tâmpiţi îţi strică poza

Şi lista poate continua, dar să vă explic ce-am păţit cu plozii ăştia. Eh, noi mergând pe strada cu tramvaiul şi intrând din când în când prin diverse magazine sau pasaje, cum ieşeam din vreunul şi auzeam sau vedeam tramvaiul că vine, hop şi eu în mijlocul străzii să fac poză.Da ce crezi, că pot? Dracii ăştia m-au văzut, şi s-au decis să mă troleze. Probabil eram singurul turist tâmpit care făcea poze la tramvai (nu probabil, chiar nu mai era nimeni altcineva interesat).

Eh, mă trolează o dată, ok zic, sunt doar nişte plozi, ce poţi să le ceri. Mă gândesc că oricum o să coboare la capăt şi o să mai pot să fugăresc tramvaiul un pic mai încolo, când n-o să mai fie ei agăţaţi de el ca nişte maimuţici tâmpiţele.

Da ce crezi? Când vine tramvaiul înapoi, ei tot acolo sunt, rânjind şi trolându-mă. Probabil oricum nu aveau altceva mai bun de făcut aşa că s-au hotărât să se plimbe toată ziua cu tramvaiul (aren’t you stupid kids supposed to be in school? mă gândesc eu ca o babă ce sunt). Măh, o poză n-am putut să fac de ei, nu alta. Ba chiar mi-au arătat şi degetul la un moment dat (you little pricks!!), îmi pare rău că nu am prins asta şi în poză :))

Mă consolez însă cu faptul că oricum nu era bun unghiul (nu semăna cu nimic din ce văzusem pe străzi în fotografiile sau tablourile de vânzare), şi plec mai departe.

Ah, am uitat să vă zic, un pic mai devreme m-am despărţit de Ioana (ea a rămas la un magazin şi eu am plecat să îmi caut o eşarfă şi să mai casc gura aiurea în târg) aşa că umblu chill cu mâinile în buzunar (atâta vreme cât nu pozez) pe străzile pietruite and it feels damn good! Hai mă că-mi place până la urmă Istanbulul ăsta (cel puţin când mă şi uit acuma la pozele făcute, parcă îmi place şi mai tare!).

Mai ales că mai devreme (derulez un pic în spate) am văzut nişte pasaje bestiale. Cred că e chestia care mi-a plăcut cel mai mult în Taksim. Unele sunt banale, dar altele sunt adevărate opere de artă. Cum ar fi Cicek pasajî de exemplu. Când am intrat aici m-am simţit cumva teleportată în altă epocă. Şi nici nu e greu, mai ales când vezi ce domni şi doamne cochete te privesc de la înălţime.

Am fost cu adevărat impresionată. La 2 paşi de aici am intrat şi în Avrupa Pasajî, ceva mai mic dar la fel de deosebit, are nişte statui negre la partea superioară. Fiind mult mai îngust, restaurantele sunt înlocuite de magazine.

Am mai intrat în mai multe pasaje, toate cu magazine sau mâncare, şi m-am minunat. E un labirint acolo ceva de necrezut. Foarte fain să pierzi vremea o zi întreagă prin zonă.

Atâta doar să nu te opreşti prea mult locului. Eh, who am I kidding. Nu scapi nici dacă te opreşti o secundă. Helău, hau ar iu, uere ar iu from, un elveţian (Dumnezeu ştie ce caută aici) mă ia la întrebări imediat ce Ioana a intrat într-un magazin şi eu am rămas în uşă fără să îmi dau seama.

Ah, dar să derulăm înainte acuma. Căci s-a întâmplat minunea, am prins tramvaiul. Plozii au dispărut, soarele pică fix cum trebuie, oamenii nu sunt chiar aiurea băgaţi în faţa mea, ţac! Mi-am făcut poza, acuma pot să plec liniştită, fugăreala tramvaiului s-a încheiat.

Acuma urmează alta. Numai că nu mai tre să fug, trebuie să casc gura. La magazine. Am întâlnire cu Ioana la Turnul Galata un pic mai încolo, şi după ce urcăm sus plecăm spre hotel să ne luăm bagajele şi apoi tuleo spre aeroport. Aşa că acum e momentul. Trebuie să-mi iau eşarfa. THE eşarfă.

Pe lângă colecţia de magneţi de pe frigider, mai am o singură colecţie de călător la care ţin: cea de eşarfe. Desigur, nu-mi iau eşarfe de peste tot, ci doar de prin oraşele mari sau dacă găsesc ceva deosebit. Am până acum din Budapesta, Paris, Veneţia, Londra, Bordeaux, Roma, ba chiar şi una de la Braşov chiar :), una de la Galaţi (duuuuh), una care nu mai ştiu de unde e, şi vreo 2 primite cadou. Aşadar nu am cum să plec tocmai de la Istanbul (Raiul eşarfelor) fără încă una pentru colecţie.

Numai că mă uit încă de dimineaţă pe la diverse magazine/tarabe după ceva să-mi placă şi nu prea găsesc. Aşa de mult m-am uitat de fapt, că deja sunt expertă în materiale. Ştiu exact cum trebuie să se simtă la mână ce vreau să cumpăr (şi ce senzaţie mişto! :) însă aici majoritatea eşarfelor au modele care nu sunt pe stilul meu deloc. Sunt ori înflorate, ori au prea multe culori, ori pur şi simplu nişte culori care nu-mi plac. Majoritatea eşarfelor mele sunt uni sau cu dunguliţe, dar culmea, tot ce văd aici uni parcă au culoarea spălăcită sau total neinteresantă.

Da, ştiu, am cam multe pretenţii :))

Ah, şi nu mai zic, dacă îmi place ceva, e prea scump. Şi aşa am scos azi bani de vreo 3 ori (plus încă o dată sau de 2 ori zilele trecute) ceea ce nu e inteligent deloc, pentru că mi-am adunat comisioane de vreo 50 de lei în final, lucru de care nu sunt deloc mândră, nu am calculat deloc bine din prima.

Colac peste pupăză, în loc de eşarfe văd numai gentuţe, care mai de care făcându-mi cu ochiul.

Aviz fetelor, dacă vă plac gentuţele din piele, aici e raiul. Sunt destul de scumpe (veniţi pregătite), dar sunt foarte frumoase. De fapt, iaa…. aviz şi bărbaţilor, e o idee bună de cadou :)

Eu cum nu mai am bani de aşa ceva şi nu mai retrag încă o dată bani nici să mă baţi, mai casc un pic gura, poate poate…

Aici e pentru mine?

Şi uite aşa, ajung la Turnul Galata şi eu nu mi-am luat eşarfă. E grav! Mă mai plimb un pic pe străduţele din jurul turnului, ba ajung chiar şi de două ori pe aceeaşi, intru în magazine în care am intrat deja, mai fac o poză două….

Dar eşarfa mea tot nu apare la orizont.

Dar cum mergeam eu aşa pe stradă şi mă întrebam dezamăgită cum naiba nu sunt în stare să găsesc o eşarfă care să îmi placă TOCMAI în Istanbul, ajung să dau cu nasul de următorul cadru.

Iniţial nu ştiu ce să cred. Pisica asta stă aşa de stană de piatră că 1 secundă am impresia că nu e vie. Dar totuşi, e cât se poate de vie. Şi da, stă pe o tobă darabuka, în vitrina unui magazin de instrumente muzicale, şi îi pică ochii în gură.

Mă duc lângă ea şi îi fac 20 de poze, nici nu se clinteşte, nu se sinchiseşte, nimic. E bestială pisica asta. Plus că, gizăs, e raiul pentru mine, pisică PLUS muzică? Două dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta, it just can’t get any better than this!

Dar se pare că se poate. Zenul de la pisica asta muzicală mă duce, un pic mai jos, într-un magazin în care, culmea, am mai intrat deja de vreo două ori până acum, însă în care am „răsfoit” doar eşarfele de la parter, fără să observ că magazinul are şi etaj.

Iar la etaj… găsesc cea mai tare chestie EVER. Nu o eşarfă, culmea, dar the closest thing to that. O chestie din aia de se pune pe cap, dar o poţi purta şi la gât, nu ştiu cum îi zice. Dar nici nu mai contează.

E superbă, are dunguliţe fix cum îmi place mie, în culorile care îmi plac mie, şi o iau pe loc, nici măcar nu o probez. Cât costă? 5 lire (Ioana m-a învăţat cum se zice în turcă aşa că înţeleg dinainte să mi se traducă, sunt pe val!)? Perfeeeeect! It can get better! Jos nişte eşarfe sunt minim 20 de lire. Asta e pomană curată (încă regret că nu mi-am luat două, mai aveau una în nuanţe uşor diferite).

Ies afară mega fericită, cu gura până la urechi, şi mă uit pe interior, la etichetă. Made in Nepal. Kathmandu. This is amazing! Numai eu puteam să găsesc în tot Istanbulul ăsta o eşarfă care nu e făcută „la turci” ci, fratele meu, la poalele Everestului!!!! R u kiddding me?! I’m having the best day ever!!!

Ei vezi, fix de aia nu mi-am găsit eu până în ultimul ceas nicio eşarfă, pentru că mă aştepta asta. La final de sitibreic :)) Ah, ce bună o să fie asta pe munte!

Aşa de happy cum sunt, mă aşez pe o bancă şi o aştept pe Ioana. Vine şi ea fericită, şi-a găsit câteva hăinuţe frumoase şi ieftine. Scot repede telefonul, trebuie să îi arăt pisica de la magazinul cu instrumente muzicale.

– Ah, am văzut şi eu pisica asta!!! I-am făcut aceeaşi poză fix acum câteva minute! Tot în poziţia asta era! :))))))

Râdem amândouă cu gura până la urechi, şi apoi ne arătăm una alteia “capturile”, ca două prietene care nu s-au mai văzut de luni bune. Am stat despărţite doar vreo oră jumate :))

În timp ce noi vorbim de zor, muezinul începe să cânte. E ora 17 fix. Nu apucă să ne încânte mult urechile muezinul că asistăm la o fază de milioane. Un câine se pune în fund foarte aproape de noi şi începe să schelălăie cam cum fac lupii la lună, Auuuuuu, parcă încercând să ţină unisonul muezinului. Ne uităm ca la filme cu proşti. Îi zic Ioanei:

– Eu cred că face aşa la fiecare slujbă.

Tare aş mai fi stat să văd dacă am dreptate. Dar asta e cam imposibil. Totuşi, un câine care cântă odată cu muezinul pare la fel de imposibil, dar nu e. Istanbul is just full of surprises, isn’t it? :)

Cu starea asta de milioane urcăm în turnul Galata, destinaţia noastră turistică finală din această escapadă istanbuliană.

De sus vedem până în Asia :)))) şi chiar şi mai departe. Nişte nori de mega senzaţie par că toarnă nu departe de noi. Fată, crecă ne prinde ploaia de-a binelea, hai să ne uşchim.

Dar culmea, până la tramvai nu am venit ploaia. Ba am avut timp să şi facem câteva poze în piaţa de peşte de lângă Podul Galata.

Nici până la hotel n-a venit ploaia. Nici până înapoi la tramvai n-a venit ploaia. Şi nici măcar cât am stat în metrou 45 de minute nu a plouat.

Nici când am ajuns la aeroport nu părea că mai plouă (in my defense, era deja noapte, nu mai vedeam nimic :)))

Abia când să ne îmbarcăm, ATUNCI a venit ploaia. Şi a venit în trombă nu glumă. După ce am trecut prin două controale de securitate, nu unul (primul e fix la intrarea în aeroport, când nici nu ai apucat să te dumireşti bine că ai ajuns la aeroport), după ce am constatat dezamăgită că în faimosul magazin Victoria’s Secret din aeroport nu sunt decât parfumuri şi două tipuri de chiloţi de mamaie, şi după ce am mâncat o felie de pizza de vreo 5 ori mai scumpă decât ar fi cazul, la îmbarcare, în timp ce însoţitoarele de bord ne primeau zâmbitoare la uşa avionului, afara turna cu găleata, cu cada şi cu piscina, la un loc.

Mi-au îngheţat toate alea prin mine. Toate lichidele şi solidele şi tot ce se mai găseşte prin corpul uman. Deci nu e de-ajuns că oricum mi-e frică de zburat ca de dracu, dar mai tre să şi toarne?? Nu am mai zburat niciodată prin aşa ceva, deci cred că vă imaginaţi că mi-au trecut prin cap toate scenariile posibile şi imposibile şi mi s-au derulat pe fast toate episoadele de Air crash investigations în doar 5 minute.

Dar stai, nu-ţi face griji Alexandra, ţi-ai luat locul de la geam!! Yeeeeey! În felul ăsta să vezi mai bine când se apropie pământul cu viteza luminii :)))

Tatăl nostru care eşti în ceruri…..

Măi şi cum stăteam eu aşa şi mă uitam ba pe geam, ba la ceas, după ce am terminat de vreo 3 ori Tatăl nostru, că se apropia ora decolării şi afară tot turna, până m-a luat durerea de gât de la atâta uitat „ba pe geam, ba la ceas”, la un moment dat, fix la ora decolării, ploaia s-a oprit. Brusc. La fel de brusc cum a şi început probabil. Nu mi-a venit să cred.

Thank you God!!!

Şi iată-ne doar peste o oră aterizând lin la Otopeni, şi de acolo făcând 13-14 la banda de bagaje ca să vina rucsacul Ioanei de la cală, şi apoi fugind ca să prindem autobuzul 783, că următorul era peste o mie de ani.

Ah, totul e bine când se termină cu bine. Sau cu o alergare după autobuz/tren/avion, take your pick! :)))


Vizualizaţi Istanbul ziua 4 pe o hartă mai mare


Dacă mi-a plăcut Istanbul? Da şi nu, cu siguranţă.

Dacă m-aş mai întoarce? Nu cred, 1 dată mi se pare suficient. Mai am ale o mie de alte chestii pe listă.

Dacă recomand şi la alţii? În mod cert, dacă te simţi atras de Asia ar trebui să începi cu Istanbulul. Nu e CHIAR Asia, dar e cea mai simplă, ieftină şi rapidă modalitate “to get a taste of that”, ca să vezi dacă îţi place, desigur.

Voi reveni cu un articol despre costuri, că tot n-am prea zis nimic despre asta prin jurnalele “de bord” :)

 
City-break-ul la Istanbul a fost o iniţiativă Eximtur & Fly.ro.

(Pozele se văd la o calitate mai bună şi la o dimensiune mai mare dacă daţi click pe prima sau ultima dintre ele, şi apoi le frunzariţi cu scroll.)

13 comentarii:

  1. Alexandra, esti mortala!Pe bune!M-am prapadit de ras la articolul tau, mai ales la faza din avion la plecare!Faza nasoala e ca a trebuit sa ma abtin si sa rad in sinea mea, ca sunt la birou…
    Mi-e imi place foarte mult Istanbulul, am fost de multe ori acolo, atat cu serviciul cat si in plimbare.Mi se pare ca are un farmec aparte,trecand peste mizeria care este prezenta in multe locuri!

  2. Pisicile fac legea acolo:) Unde se fac poze, hop si ele. Mi-a placut idea de ceainarie, mai exact atmosfera de acolo, foarte relaxanta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *