I ♥ London 2013. Ziua 9: despartire in fuga, la proba de 1000 de metri garduri

Ultima zi în Londra a fost una scurtă. Aveam avionul la ora 18, însă toate drumurile ne-au înjumătăţit ziua. Aşadar ne-am gândit că cel mai bine ar fi să rămânem cât de cât aproape de „casă”, ca să nu pierdem mult timp aiurea care să se adauge la ora jumate cât făceam până la aeroport.

Numai bine că între timp vorbisem şi cu amicii noştri Cristi şi Ana care se stabiliseră de aproape un an în Londra, şi am făcut un mic „get together” în parcul Hampstead.

Cu ocazia asta am mai văzut încă un cartier foarte foarte fain din afara centrului, care, împreună cu Cristi şi Ana, am decretat destul de rapid că mai mult ca sigur e foarte scump (să locuieşti în el mă refer). Însă să te plimbi prin el e chiar moka, aşa că dacă ajungeţi prin zonă, coborâţi la staţia de metrou Hampstead (NU Hampstead Heath) şi faceţi imediat prima la stânga pe aleea Flask Walk şi apoi luaţi la picior străduţele cochete din cartier, până la parc.

Pentru noi a fost o plimbare mai multe decât plăcută, chiar dacă vremea nu prea a ţinut cu noi şi a fost cam înnorat şi friguţ, aşa, ca de despărţire.

În timp ce am luat la pas potecile (la început e ca o pădure parcul ăsta) şi apoi aleile din parc, Cristi şi Ana ne-au povestit o grămadă despre viaţa de imigrant în Londra, despre joburile lor, ce au făcut, cum au făcut (i-am iscodit şi noi un pic, de curiozitate :P) şi dacă le e bine (evident că le e bine :). Şi eu m-aş muta la Londra chiar mâine dacă n-ar fi aia şi ailaltă…  Câteva motive mă împiedică, dar oricum cred că m-aş cam enerva că n-am munţi aproape :)

După vreo oră de plimbări am ajuns fără să vrem chiar pe Parliament Hill (dacă îmi propuneam nu cred că îl nimeream) de unde am aruncat o ultimă privire spre centrul Londrei. Good bye my love, see you next time!

Am continuat de aici spre ieşire (sort of) dar atâtea de multe vrute şi nevrute am vorbit, că ne-am trezit că se făcu cam târziu. Când am intrat la metrou şi ne-am luat la revedere de la ei deja erau cam 30 de minute peste ora calculată de mine, însă am zis că nu e motiv de panică.

Am ajuns apoi „acasă”, am luat bagajele, ne-am despărţit cu părere de rău de Mădălina, care a fost o gazdă extraordinară şi căreia îi datorăm enorm pentru cât ne-a ajutat, şi am purces spre gura de metrou. În momentul ăsta am cam realizat că s-ar putea să cam fim în întârziere. În una cam mare.

Eu nu mai ţineam minte exact cât am făcut la venire de la aeroport până la Mădălina, parcă era o oră, dar parcă era una jumate… nu mai ştiam. Evident că am sperat să fie o oră. Dar după ce ne-am urcat am verificat pe telefon şi durata estimată era de o oră jumătate. Great. Un mic calcul în minte şi… fuck. Cred că o să avem la dispoziţie doar 15 minute să lăsăm cardurile Oyster şi să ne primim banii pe ele înapoi, să ne printăm check-in-urile şi să ne lăsăm bagajele înainte de închiderea check-in-ului. Uuuups!

It’slet’s catch the Oxford train” all over again! Dar ce poţi să faci când eşti închis într-un metrou? Să alergi prin el? Nu. Stai cuminte şi te rogi să nu se petreacă vreun eveniment neprevăzut şi să te ţină picioarele să alergi când trebuie să schimbi magistrala şi la final, când te dai jos din metrou. Ah, şi Doamne ajută să nu fie o distanţa prea mare de alergat. Că geamantanul în spinare chiar nu prea am cum să-l iau şi să mai şi fug cu el.

Booon. Şi ce se întâmplă  când trebuie să stai cuminte în metrou şi n-ai nimic altceva de făcut decât să implori cerurile să-ţi dea o putere magică prin care să poţi împinge metroul mai repede?? Îţi vin idei. Proaste, stupide şi înfricoşătoare. Cum ar fi…. de exemplu… dadacă nu zburăm de pe acelaşi terminal pe care am aterizat? Hmmm…

Na ce idee tâmpită putea să îmi vină. Şi stai, şi codeşte-te, şi gândeşte-te cum ai putea să afli. Dat fiind că nu avem check-in-urile printate, ci urmează să facem asta la aeroport, nu avem nicio hârtie la noi pe care am putea să o verificăm.

Iar dacă e alt terminal, gata, e clar, game over. Caput, pierdem avionul. No doubt about it. Pentru că terminalele la Heathrow sunt la distanţe imense între ele, şi efectiv nu avem cum să ajungem de la un terminal la altul în cele  15 minute nici dacă suntem superman şi batman la un loc. Deci, cum necum, trebuie să aflăm terminalul înainte de a ajunge efectiv să trebuiască să coborâm.

Dar cum naiba facem asta?? Suntem în metrou. Metroul, săracu, merge pe sub pământ, duuuh. Hence, no signal. Hence, no internet. Mno, cred că am pus-o.

Şi cum stăm noi aşa pleoştiţi şi cu privirea în gol gândindu-ne că suntem doomed, în faţa noastră răsare un afiş. El, afişul, săracu, era acolo dintotdeauna, numa că noi doar atunci îl vedem.

Şi pe el ce credeţi că scrie, aşa… ca pentru proşti ca noi, desigur? Că cică dacă nu ştii de la ce terminal zbori (ia uite domle, ăsta ne citeşte gândurile!!!) putem să verificăm, că cică între staţia nu ştiu care şi nu ştiu care, metrolache ăsta iese la suprafaţă, vreo 20 şi nu ştiu cât de minute şi, hence, o să avem semnal (da, aţi ghicit, îmi place cuvântul „hence” :D). Ia uite băi, ce chestie.

Şi atunci îmi pică fisa. Cum că am impresia că am pe mail nişte „hârtii” pe care s-ar putea să scrie terminalul. Dar… dacă nu scrie? Că parcă-mi amintesc că erau cam alambicate şi nu conţineau chiar toate informaţiile. Hmmm… Iarăşi impas.

Dar ca de nicăieri, apare iar afişul salvator. Cu informaţii, cum ziceam, ca pentru proşti. Pentru că pe el nu scria doar că, prostule, vezi că metroul iese din subteran între staţia X şi Y şi ai semnal, ci şi că, prostule, dacă eşti atât de ameţit încât te-ai suit în metrou spre aeroport dar nu ştii de la ce terminal zbori şi, drept urmare, la ce staţie tre să cobori, na şi intră pe www.heathrowairport.com şi ai să vezi acolo.

Ahaaaaaaaaa! Băi, ce deştepţi sunt ăştia! :)))

Şi uite aşa, odată ajunşi la staţia X, cum se iveşte lumina suprateranului, cum întrăm pe site, şi după vreo 2-3 clickuri aflăm că, logic, decolam de pe acelaşi terminal ca cel pe care aterizasem, că doar nu-s nebuni ăştia să schimbe aşa terminalele, una două.

Bun, am scăpat de o grijă, dar ce credeţi, că asta era singura? Aţi uitat? Eram în întârziere. Şi nu, metroul n-a prins aripi între timp şi n-a zburat ca vântul şi ca gândul.

Odată ce punem  piciorul în afara metroului, începe iar cursa de 1000 de metri garduri. Primul sprint îl fac doar eu, până la ghişeul unde trebuie să lăsăm cardurile Oyster ca să ne primim banii înapoi. Este vorba de cele 5 lire x 2 cât au costat ele + încă vreo 5 lire de credit rămas pe ele, deci vreo 15 lire în total, pe care nu am de gând să le pierd. Suntem la limită, dar hai, cred că se poate.

Bine, n-am anticipat însă că nenea de la ghişeu tre să printeze vreo 27 de bonuri pentru cardurile alea, să le împăturească frumos şi tacticos, să îmi dea să semnez de vreo 15 ori, să bla bla bla bla bla. Com on maaaaaaan, hurry dafuq up!! I have a plane to catch you know!

5 minute mai târziu fac sprint înapoi până unde îl lăsasem pe Cristi cu bagajele şi o luăm la sănătoasa. Lift, bandă rapidă, alergare, parcă încă o bandă rapidă, cine mai ştie, cert e că alergăm de mâncăm pământul. Ajungem în zona unde se face check-in-ul. Bun, hai să căutăm automatul ăla unde tre să ne printăm hârtiile.

Bun. Ethiopian Airlines, Turkmenistan Airlines, Thai Airways, American Airlines, Rahat cu mac Airlines, dar unde e British Airways??? Mergem mai în faţă, pfiu, hai că am găsit.

Şi începe. Aparatul ăla, mama lui de aparat, mai are puţin şi mă întreabă dacă sunt sigură că mă cheamă Alexandra. Nu putea şi el să aibă o singură întrebare. Would you like to check-in? Yes! Suuuuper, ia de aici hârtia. Pa! Nuuuu… tre să te întrebe şi de mama.

Are you aware of the safety regulations bla bla bla..? Yes, I am.

Do you have any scissors, knives, bla bla bla? No, I dont!

Do you  bla bla bla bla..? Nu, frate, n-am nimic, hai mai repede că n-am timp de asta!!!

15 întrebări mai târziu, ne printează hârtiile. Yes! Hai să mergem. Oh, wait, what? Stai aşa că mai printează ceva.

Rahaturile de abţibilduri pentru bagaje. Băi eşti nebun? Nici măcar pe asta nu puteau să le printeze ăia de la check-in?? Da ăia ce mai fac mă?? Pentru ce-s plătiţi? Maaamă, astea au un kilometru. Şi aparatul ăsta tâmpit le scuipă cu 1 milimetru/oră. Hai măăăăă sărăcie, mai repede. Hai cu mama, hai (şi aproape că trag de prostia aia de abţibild ca să o scot mai repede din aparat)!

Na, acuma zice că cică tre să mi le şi pun singură, îmi explică pe ecran. Hai măăă, mă laşi. Baftă, am fugit, mai avem 5 minute.

Ajungem la biroul de check-in cu limba de un cot, cu abţibildurile alea kilometrice fluturând în vânt. Întreb cu ochii cât cepele: pe astea cum şi unde tre să le pun? Dar tipul relaxat, chill, without a care in the world, îmi face semn că mi le pune el. Hai mă, du-te de-aici, ce drăguţ eşti tu, Hai pune-le tu şi mai lasă-mă-n pace, să faci şi tu ceva pe ziua de azi, că prea ai primit salariu degeaba :))

Mno, 3 minute mai târziu, suntem check-in-uiţi cum s-ar zice. Pfiu. Ia uite, we actually made it! Nu mai speram! :)))

Mint, evident că speram, că altfel eram terminaţi. Dar hai totuşi să nu se mai batem singuri pe spate şi să mergem mai departe că mai avem câteva controale de trecut.

Totul a decurs mai departe conform planului, atâta doar că eu mai aveam nişte monezi şi voiam să scap de ele dar toate suvenirurile şi dulciurile din duty free erau mai scumpe decât cea aveam eu şi ne-am trezit după vreo 15 minute de căutări că… „gate closing”. Sau mă rog, aşa scria pe un ecran. Ha, stai că am găsit un pachet de şerveţele cu steagul UK. Al meu eşti! :)))

Şi dă-i şi fugi iar. Mamă, vreo 10 minute cică facem până la gate. Taci şi aleargă şi vezi tu cum facem 5 minute. Evident, gate-ul nostru (mă scuzaţi, poarta noastră) e ultimul din capăt (în fund la taxatoare cum ar veni) şi ajungem iar cu limba de-un cot când tocmai primul autobuz tocmai pleacă. Eh, na, acuma aşează-te pe scaun şi aşteaptă :))) Al doilea autobuz a venit peste încă 5 minute, am alergat ca fraierii.

Şi uite aşa, cu tot cu pacheţelul meu de şerveţele pe care cel mai sigur nu le voi folosi niciodată, ne-am urcat în avion şi au urmat alte trei ore la geam, de unde am făcut iar câteva poze, nu cu munţi de data asta, dar cu nori. Sunt şi ei buni la ceva.

Intrăm din nou pe mainland :)

Hmmm… şi a venit momentul pentru The end. Simt că nu e cazul să vă pun o încheiere lacrimogenă, pentru că aţi văzut deja pe parcurs cât de mult mi-a plăcut Londra. Şi pentru asta am de mulţumit din suflet unei mâini de oameni care m-au ajutat mult, cum ar fi echipei Paravion.ro, care mi-au asigurat transportul, şi Mădălinei, pentru primirea în căsuţa ei. Pentru restul cheltuielilor, vă asigur că am muncit amândoi din greu, şi apropo de asta, voi reveni zilele astea cu un calcul ca să vedeţi şi voi cam cât costă să vezi Londra.

 

“I ♥ London” a fost o escapadă susţinută de Paravion.ro.

Dacă aveţi nevoie de cazare, aveţi aici câteva variante de hoteluri în Londra.

(Pozele se văd la o calitate mai bună şi la o dimensiune mai mare dacă daţi click pe prima sau ultima dintre ele, şi apoi le frunzariţi cu scroll.)

3 comentarii:

  1. Nu, din fericire nu am o astfel de poveste, thank god, dar am una in care l-a pierdut mama, iar eu eram in aeroport si o asteptam sa vina de la Galati si ma uitam neputincioasa cum se inchidea check-in-ul, api gate-ul, apoi… :P

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *