Londra: la pas prin Southbank

Duminica ce tocmai a trecut am aterizat de la Londra, iar astăzi o să încep să vă povestesc cum m-am îndrăgostit de Londra, zi cu zi, străduţă cu străduţă. De aici şi titlul seriei, “I ♥ London”. Nu mi-am luat clasicul tricou cu “I love London” care se găsea pe toate drumurile (mă rog, cele turistice) însă acum am înţeles pentru prima dată de ce a fost făcut un astfel de tricou. O să zic acum ceva ce nu m-am gândit în vecii vecilor că o să spun, dar cred că îmi place Londra mai mult decât Parisul. Mama, nu mă bate, dar cel puţin arhitectural, Londra e mult peste. Şi aici mă refer la ce v-am spus săptămâna trecută live din Londra, nu mai insist.

Au fost 9 zile în total, din care în 2 am făcut excursii în afara Londrei, prima chiar a doua zi, la Seven Sisters, dar o să vină vremea să vă povestesc şi despre asta. Susţinător, partener şi prieten în această escapadă mi-a fost Paravion.ro, care m-a ajutat cu biletele de avion spre Londra, şi o să vă vedeţi un pic mai jos, când vor începe pozele, ce partener de nădejde am avut.

Ce să vă mai spun în introducere? Acuma îmi trec aşa multe lucruri prin cap încât cred că voi uita clar ceva esenţial. Cred că mai bine mă întrebaţi voi, ca să ştiu la fix ce v-ar interesa. Vă spun însă din start că legat de cazare nu ştiu să vă dau sfaturi, pentru că eu am stat la o prietenă, însă dacă găsiţi aici câteva hoteluri în Londra.

Am plecat la drum total nepregătită, fără niciun plan pe zile cum îmi făceam eu în “tinereţe”, ci cu doar câteva idei şi o hartă google pe care mi-am trecut ce aş vrea să văd. Dar să concep nişte “trasee” în aşa fel încât să nu alerg de colo colo ca o muscă fără cap… n-am fost în stare. Nu am avut timp deloc, aşa că m-a prins iar ziua dinainte de plecare cu degetul în gură, cum s-ar zice…

Dar am zis că lasă, în fiecare seara o să deschid laptopul  ca să planific repede ziua următoare. O să fie bine. Atâta doar că nu am luat în calcul că o să-mi uit ca bleaga ochelarii acasă, având lentilele de contact pe ochi, şi în fiecare seară când ajungeam acasă, aveam ochii atât de obosiţi încât nu mai vedeam nimic. A fost un adevărat chin ca în câteva seri să intru să planific câte 2-3 zile în avans.  Cu toate astea m-am descurcat până la urmă cât de cât ok.

Dar zic să încep într-un final povestea, nu? Păi povestea începe cu zborul, care, spre deosebire de alte dăţi, a fost unul extrem de important.

Când mi-am făcut check-in-ul la British Airlines, am constatat foarte încântată că îmi pot alege locurile unde vreau eu. Suuuper! Aşa că am făcut un mic calcul de traiectorie şi poziţie faţă de aripă, şi mi-am schimbat locurile primite din oficiu cu două care mi s-au părut mie că sunt poziţionate optim ca să fac poze aşa cum îmi doream. Şi culmea, am şi nimerit, deşi niciodată n-am mai făcut combinaţia asta.

Niciodată nu am mai pozat din avion, doar am stat cuminte şi ori am privit uluită spectacolul de nori (când am fost în Dolomiţi parcă a fost asta) ori nu am văzut nimic pentru că era întuneric sau vreme proastă. Când aş fi putut poza, pur şi simplu mi-era lene să scot vechiul ditamai Nikon (care fie vorba între noi nu e chiar atât de mare, dar faţă de Sony-ul pe care îl am acum era gigantic) dar acum m-am înarmat din prima cu aparatul, şi când am ajuns în dreptul Bucegilor (ceea ce s-a întâmplat extrem de repede, evident) am început vânătoarea. Şi am ochit aşa:

Cred că e de prisos să vă mai explic nivelul de extaz atins… nu mai văzusem niciodată munţii, şi mai ales Făgăraşii (care sunt cei mai impresionanţi) din avion, şi a fost extraordinar să identific o grămadă de vârfuri, culmi şi văi pe care am mers cu piciorul! Am mulţumit de 10 ori în gând că mi-am putut alege locurile şi că le-am ales aşa de bine. Dacă aş fi stat pe partea stângă, n-aş fi văzut mai nimic. Adică niciun munte mă refer.

După ce am ieşit din România am pozat mai puţin, nu am văzut mare lucru, decât că la un moment dat norii se aliniaseră ca la armată şi erau tare haioşi.

Când am ajuns destul de aproape de Londra, avionul a început să dea rotocoale. Prima dată am crezut că dă doar 1, dar după încă vreo 3, timp în care am ameţit de cap ceva de groază, mi-am dat seama că era “wishful thinking”.

Da, deci, nu cred că există avion să vină pe Heathrow şi să nu dea măcar un rotocol. Ca să înţelegeţi de ce, pe Heathrow se aterizează în coloană, câte un avion pe minut, şi la fel se şi decolează. E momentan pe poziţia 3 în topul celor mai aglomerate aeroporturi din lume, aşa că din Bucureşti, în loc să faci 3 ore, faci 3 ore jumate la dus, doar din motivul ăsta.

M-am consolat un pic cu vremea bună, şi după ce am pus piciorul pe pământ britanic ( a doua oară în viaţă) mi-am mai revenit din ameţeală. Bine, că era de fapt un frig şi un vânt de era să mă ia pe sus, asta e altceva.

Ah da, am uitat să vă spun, acum vreo… hmm… 12 ani parcă, am mai fost în Marea Britanie, însă am stat 2 săptămâni în Cambridge, iar la Londra am ajuns doar 1 zi jumate, în care n-am văzut practic mai nimic. Singurele momente de acum în care am avut senzaţia aia de “ah, daaaaa, am mai fost pe aici” au fost 1 dată la Windsor, 1 dată în apropiere de Tower Bridge, şi 1 dată la British Museum. Atât. Deci pentru mine era totul cât se poate de nou şi “sclipitor”.

Deşi am dat ceasul înapoi cu 2 ore şi decolarea noastră fusese destul de dimineaţă, până am ajuns în N-W, în cartierul Hendon unde aveam să ne stabilim tabăra de bază pentru următoarele 9 zile, şi până am plecat iar din casă, spre centru, a trecut jumătate de zi.

Habar nu aveam ce să facem astăzi, aşa că m-am gândit să mergem în zona Southbank să ne plimbăm un pic. Proastă idee! Bine, nu chiar CEA mai, însă se putea să-mi vină una mai bună. Zic asta din două motive.

1 pentru că punctul de start a fost lângă Big Ben, unde era o aglomeraţie ceva de groază, care s-a păstrat pe Westminster Bridge, şi 2 pentru că pe Southbank e fain de mers dimineaţa, când soarele e unde trebuie. Bine, mi-a plăcut şi aşa, dar îmi bătea soarele în obiectiv şi na… am făcut şi eu ce-am putut :)

Southbank, care e practic o faleză pe malul Tamisei, este o zonă destul de aglomerată dat fiind că acolo e London Eye, şi aici îşi duc veacul mulţi „street performers” în jurul cărora mereu se strânge mulţime.

Zău nu ştiu ce e cu baloanele asta dar îmi plac de mor. Îmi venea şi mie să mă arunc în ele ca puştii ăştia, dar m-am abţinut :P Mai ziceam lumea că-s nebună de tot…

Am presupus că e atât de aglomerat pentru că era sâmbătă, însă ulterior aveam să realizez că dacă nu sunt localnici ieşiţi în oraş, atunci sunt turişti, şi tot e aglomerat. Vă recomand o plimbare pe Southbank dimineaţa în timpul săptămânii, cel mai devreme posibil. Sau/şi seara, dar tot în timpul săptămânii.

E chiar o zonă foarte faină, păcat că noi până la final n-am mai ajuns pe aici. Am mers pe jos până la Blackfriars Bridge, încercând de vreo 2 ori să stăm pe bancă să admirăm totul în tihnă, însă eu îngheţam în 2 minute. Nici în mers nu era bine, nici jos, aşa că din cauza asta, dar şi pentru că eram destul de obosiţi, am traversat podul şi am intrat la metrou, încheind ziua.

Vă las cu poza mea preferată din ziua de azi, făcută în spatele Turnului Oxo, pe o străduţă care mi-a arătat pentru prima dată Londra cea de altă dată. Londra care îmi place mie de mor. Londra pe care aş fi vrut să o inspir şi să nu o mai expir niciodată. Londra de care m-am îndrăgostit.

Vizualizare hartă mărită