HM – ziua 34: GRAND FINALE – cum am scapat ca prin urechile acului de arest. De 2 ori.

Ziua 34, duminică, 12 august 2012:  Kolasin (Muntenegru) – Kosovo – Serbia – Bucureşti: ~800 km***

Ok so…. am ajuns şi în ultima zi. După o noapte destul de odihnitoare la hotel, ne facem calculele. Suntem în Muntenegru, şi până diseară trebuie să ajungem în Bucureşti. Sunt aproximativ 800 de km. Doable. Dacă ne mişcăm cu talent, chiar putem să reuşim. Facem cu schimbul la condus, ne odihnim când suntem în dreapta, şi n-o să avem nicio problemă. Numai că… aşa cum se întâmplă de multe ori… teoria nu se pupă deloc cu practica.

Eu în sinea mea de idealistă, m-am trezit foarte optimistă. Avusesem o porţie destul de mare de peripeţie cu o seară înainte, aşa că nici prin cap nu mi-a trecut, nici o secundă, că astăzi o să avem aventura vieţii. O nebunie la care nu m-aş fi gândit nici într-o mie de ani. Să vedeţi ce am păţit….

Plecând din minunatul orăşel Kolasin în care am nimerit aseară, traumatizată de ce se întâmplase cu o seară înainte, am decis să nu mai ascult GPS-ul şi să îmi fac singură traseul pe atlasul rutier. Primul la condus e Cristi, aşa că eu sunt pe post de copilot. Am tras aşadar concluzia că a păstra drumurile europene (că autostrăzi cam ciuciu) este the wise thing to do. Zi şi făcut.

Ne înscriem pe E80, în direcţia Rozaj, singura graniţă cu Serbia care era cât de cât pe drumul nostru. Drumurile nu sunt deloc line, doar suntem în Muntenegru, şi înaintăm destul de încet prin munţi. După aproximativ 2 ore (muult mai mult decât speram eu) zicem bye bye Muntenegru…

…şi hellooooo Serbia! În sfârşit, o singură graniţă ne mai desparte de ţară. Mă încearcă un sentiment mixt, adică pe de o parte îmi pare rău că se termină (că tare bine e să te plimbi să vezi lumea) dar pe de alta sunt nerăbdătoare să ajung acasă din cauză că ştiu că nu mă aşteaptă decât un drum luuuung şi plictisitor.

Cu prima parte, am avut mare dreptate, cu a doua însă… not so much.

La graniţa cu Serbia, este prima dată când suntem luaţi la întrebări. Coloana se mişcă foarte greu, şi cu cât ne apropiem realizăm că aproape pe toţi îi controlează temeinic la acte şi la portbagaje.

Mie… care eram un cetăţean ilegal non stop (cu buletinul vechi) mi se face inima cât un purice. Ştiam teoretic că nu are ce să se întâmple, că n-au ăştia de unde să ştie cât de ilegală sunt eu :))))) dar na, tot îmi era frică.

În momentul în care ne vine rândul, aproape că îmi ţin respiraţia. Un vameş foarte băţos ne întreabă ce avem în maşină, de unde venim şi unde ne ducem. Îi explicăm noi ce şi cum, păi staţi să vedeţi, că n-avem nimic, ne întoarcem din luna de miere… şi ne ducem acasă.

– Bine, deci n-aveţi în maşină decât pantofi, şosete şi… chiloţi? (nicio urmă de zâmbet)

Pe mine aproape să mă pufnească râsul, nu alta, dar mă abţin. Abia când l-a văzut pe Cristi derutat, în sfârşit a schiţat şi el un zâmbet. Omului îi era pur şi simplu lene să ne mai verifice şi nouă portbagajul probabil :))

Pfiu, am scăpat. Ne-au lăsat să trecem. Acu… hai să traversăm Serbia, şi hai acasă. Deja visam că în câteva ore suntem în Drobeta. Aş!

Mă relaxez total! Simt că parcă nu mai am nicio grijă! Ce mă gândesc? Hai să citesc ceva. Cartea pe care am avut-o cu mine de citit… am terminat-o. Întind mâna după teancul de ghiduri, şi înşfac ghidul cu cele mai înalte vârfuri din Europa. Hmmm…. ia să vedem, care va fi următorul?

Dar am chef de discuţii. Aşa că încep să îi citesc lui Cristi despre vârfurile pe care tocmai le urcasem, Zugspitze şi Triglav. Ca să îl motivez pentru următoarele, evident. Acum că le-am făcut, când îi citesc textul, totul pare floare la ureche. Pe urmă îi citesc despre vârfurile Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. 684 m, 321 m, respectiv 559 m. Îl ameninţ: vezi că la anu le urcăm şi pe astea! Să te pregăteşti intens, da? Hă hă hă, hi hi hi, ne distrăm nevoie mare. Eu nu mai sunt atentă la drum, dar oricum, mergem pe marginea unei ape, parcă-i râu, parcă-i lac, eh, ce mai contează. N-are importanţă.

Nu mergem deloc mult de la graniţă şi mai vine un punct de poliţie. Abia apuc să ridic ochii din carte că deja Cristi apasă frâna. Văd doar cu coada ochiului, parcă scrie ceva… dar eu neştiind sârbă, le potrivesc aşa… cam ca surdu. Mi se pare că scrie poliţia financiară. Eh, în fine, să le arătăm actele şi să trecem mai departe. De ce or avea ăştia punct de poliţie aşa aproape de vamă…? Ce ştiu eu? Fosta Iugoslavie, război, alea alea, în fine. Ne conformăm.

Punctul de poliţie e, culmea, ca o vamă, are două puncte. Ni se verifică actele adică de 2 ori, cu tot cu cartea verde, care văd că prezintă un interes aparte, dar mă rog, nu mă interesează, suntem îndemnaţi să trecem mai departe. Asta e tot ce contează.

Plecăm. Nu apuc să bag nasul înapoi în carte că mă frapează ceva. Ceva ce n-am mai văzut pe la alte graniţe. Nişte garduri imense, cu sârmă ghimpată din belşug, un post de armată în care să uun militar cu ARMĂ şi… maşini de armată. Băi ce naiba? Războiul nu s-a terminat acu… mulţi ani???? WTF??

Ne uităm amândoi unul la altul ca proştii dar na… zic, ce ştim noi? Aşa or fi ăştia… mai speriaţi de bombe…. au motive poate..

Îmi amintesc că în cartea mea cu cele mai înalte vârfuri din Europa sunt avertizări la ţările din Fosta Iugoslavie, că landmines, că o fi, că o păţi…  Again, ce ştiu eu??? Să-i dăm înainte.

Şi cum mergeam noi aşa fără nicio grijă, la un moment dat pe marginea drumului trecem peste o epavă a unui autocar. Mă da epavă, voi înţelegeţi? Arăta efectiv bombardat şi lăsat pe marginea drumului, nu l-a strâns nimeni de acolo, deşi nu pare că a explodat ieri alaltăieri. Mergând destul de încet (aveau limită de 40 pe acolo!!!), avem timp să vedem bine despre ce e vorba. Geamurile toate sparte, dar chiar nu pare că a fost vorba doar de un accident rutier, ceva e putred rău de tot în Danemarca. Numai că nu suntem în Danemarca, suntem în Serbia!

Un anunţ mare de pe marginea drumului ne aduce aminte de asta. E ca un banner mare publicitar, dar pe care nu scrie decât atât: THIS IS SERBIA!

Ne aducem amândoi aminte de THIS IS SPARTAAA! şi ne pufneşte râsul. Ăştia au nevoie de un panou să nu uite în ce ţară sunt, sau cum? Hă hă hă , hi hi hi. Din nou, facem legătura cu războiul care s-a terminat abia în anii 90 şi nu ni se pare nimic ieşit din comun.

Mai mergem noi ce mai mergem, şi deodată suntem depăşiţi de o coloană de maşini de armată. În fiecare maşină stă un militar în picioare, cu arma pe umăr. Mi-a îngheţat tot sângele în vene. Aveam efectiv impresia că sunt tancuri şi că visez sau ceva. În momentul ăla am avut un feeling destul de ciudat, chiar nu mai părea în regulă dar na… CE  ŞTIU EU???

Eh, în câteva minute aveam să aflu. Dar apucasem să mă calmez. Deja cred că iar citeam din carte, şi lectura îmi e brusc întreruptă de …. poliţie. Suntem traşi pe dreapta. Zic

 Aoleu Cristi, cu cât mergeai?

 Nu ştiu…

Nenea poliţistul vine imediat la geam.

 Documents please.

Îmi tremură mâinile din toate încheieturile. Caut actele să i le dau. Adică buletinele, logic. Dar fiindcă ştiam că nu mai am nevoie de ele până în România, le băgasem în geantă. Le găsesc de 1000 de ori mai greu decât simţeam nevoia să le găsesc, dar într-un final i le dau. Nu mă gândeam decât că o să ne dea o amendă de să ne usture rău, nu alta.

Poliţistul ia buletinele, se uită la ele ca la OZN, şi pe urmă dă cu cealaltă mână în ele, făcând un gest de parcă i-am dat o hârtie goală:

 What is this?? Passports!

Eu cu capul aplecat din partea cealaltă (el stătea lângă geamului lui Cristi), fac semn că nu avem…

 Car documents!

Eu, repde, agitată, deschid torpedoul, că-i arăt omului Cartea Verde! Păi se poate??? Cu mâinile iarăşi tremurându-mi, îi înmânez cartea verde. Ăsta se uită iar ca la OZN.

 No, this is not good!

Eu în gândul meu: Whaaaat???

Şi acum ŞOCUL:

 Green card is not good in Kosova!

Ei, nu prea pot eu să vă explic cam ce am simţit eu când ne-a zis asta. Să zic că a fost ca un tsunami… ca o palmă peste ochi, ca şi cum mi-ar fi picat un pian în cap… preaaaa puţin. Nici toate astea la un loc nu pot exprima ce am simţit eu în momentul ăla. 2 întrebări totuşi se puteau probabil distinge destul de uşor dacă aveai un aparat care înregistra urletele din capul meu:

1. Suntem în KOSOVOOOOOOOO????????

2. Vom lua amendă în.. KOSOVOOOOO????????

Însă cumva mintea mea a ales, destul de repede, să spună următoarea perlă:

 This is not Serbia?????

Alegere proastă, aş putea spune eu, precum şi oricine altcineva de pe planeta asta. Nici în ziua de azi nu ştiu cum de n-am fost linşată pe loc.

-No!! This is KOSOVA!!!

Şi nu pentru că n-am auzit în viaţa mea un om vorbind mai răspicat şi n-am văzut în viaţa mea un poliţist mai încruntat ca ăsta, ce mă gândesc eu… să-l mai întreb o dată.. că poate n-am înţeles eu bine… Aşa că la fel de şocată ca prima dată, ca o casetă stricată, uitându-mă fix în ochii lui, îi zic:

 Oh, so this is not Serbia…?

:)))) zău, şi eu ma-aş fi bătut pe mine dacă eram în locul lui. Măi muiere, eşti cretină, eşti în Kosovo, ce nu înţelegi? (posibil asta mi-a spus kosovarul pe limba lui, încercând să-şi reprime instinctul de mă căsăpi.)

Dar cumva, cumvaaaa, cineva acolo sus mă iubeşte. Probabil, probaaaabil, nu pot decât să bănuiesc, omul a fost şi el la fel de contrariat ca şi mine şi a văzut că sunt vizibil şocată când îl întrebam de Serbia, încât ne-a lăsat în legea noastră. A zis, băi, ăştia-s nebuni.

Ne-a şi întrebat, la fel de şocat ca şi noi:

 Băi da voi n-aţi trecut pe la graniţă????

 Ba da….

Probabil nici el nu îşi explica nu numai cum putem să fim atât de idioţi încât să fi intrat într-o ţară (şi nu orice ţară!!) fără să avem nici cel mai vag habar, dar mai ales cum de cei de la graniţă ne-au lăsat să întrăm în Kosovo fără paşapoarte şi… surpriză, fără asigurare pentru maşină.

Pentru că… DA!!! Eram ilegal acolo din vreo 3 motive, unul dintre ele fiind că pentru Kosovo trebuie cumpărată asigurare specială, nu e valabilă Cartea Verde. (ahaaa, deci de aia se uitau ăia aşa ciudat la Cartea Verde!!! Ah şi da, ala nu era punct de poliţie, era VAMAAAA!!!).

Acuma… mă aşteptam nu numai să ne dea amendă pentru viteză (că siiigur de asta ne oprise) şi pentru că nu avem asigurare, dar sincer vă zic am crezut că ne arestează. Paşapoarte ciuciu, asigurare ciuciu, depăşirea limitei de viteză… bingo! Cu siguranţă oamenii au fost reţinuţi în Kosovo în trecut şi pentru mai puţin de atât.

Dar şoc. Şi groază! Omul, cum ziceam, probabil a fost impresionat de faţa mea sinceră când îl întrebam dacă este sigur că nu suntem în Serbia :)))) şi ne-a lăsat în pace. Ne-a întrebat unde mergem, ne-a explicat cum că să ne oprim în oraşul în care urma să intrăm şi să ne luăm asigurare.

 A, şi… aveţi grijă cu limita de viteză. Mergeaţi cu 80 în zonă de 40!

Shiiiit! Să intru în pământ, nu alta! După care completează:

 Că… şi în România, tot indicatoare cu cifre aveţi…

:)))))))))))

 No bine, hai duceţi-vă!

Zic, hai Cristi, pleacă repede până nu se răzgândeşte ăsta şi o chem pe mama să ne arunce chiftele de după gratii.

Şocaţi, 5 minute nu spune niciunul nimic. Nu ne vine a crede. Suntem în Kosovo. Cum…. Doamne iartă-mă am nimerit în KOSOVO???? Mă uit pe GPS, prostul se crede în Serbia! Bravo mă!

Bun, şi acuma ce facem? Oprim să ne luăm asigurare?

Ei, pe naiba, nu oprim pentru nimic. Da pentru nimic, înţelegi???? Faci pe tine dacă e cazul, dar nu oprim nicio secundă!

Am hotărât! Ştiam că ţara asta nenorocită nu e mare, deci ar trebui să ieşim destul de repede din ea. Dar când şi pe unde… nu prea ştiam. Spre ruşinea mea, chiar dacă ştiam de existenţa statului Kosovo, nu ştiam exact şi fix unde e. Eu când îmi făcusem traseul de acasă, în google maps, nici nu se pusese vreodată problema de Kosovo, pentru că nu era deloc în drumul nostru.

Dar cumva, CUMVAAA, iaca ne-am trezit în el. În statul în care nici dacă mă plăteai nu voiam să mă duc. Pe mine problemele astea politice chiar mă seacă de orice sete de cunoaştere, aşa că nu sunt dornică de a vizita state periculoase. Desigur, Kosovo este din ce în ce mai nepericulos, dar vedeţi voi, eu nu ştiam cât de nepericulos mai este Kosovo în ziua de azi.

Ştiam doar că din momentul în care am intrat în Kosovo, mi s-a făcut stomacul ghem, n-am mai putut sta rezemată pe spate în scaun, şi am stat ca un popândău până am ieşit. Pentru că de ieşit…. am ieşit. Dar nu vă imaginaţi că tot fără peripeţii.

Următoarele 3 ore au fost cele mai lungi din toată viaţa mea. Nu cred vreodată să fi trecut timpul mai încet decât acum. Şi asta în principal pentru că peste tot, dar PESTE tot, limita era de 40 la oră. Uneori, foaaarte rar, 60.

Pentru mine un singur lucru era important. Să nu ne oprim şi să nu ne oprească nimeni. Îmi doream din tot sufletul meu ca maşina noastră să devină invizibilă. Sau măcar să putem să ne ascundem după un copac, ca în desenele animate, sau să mergem pâş pâş în vârful roţilor.

Încercam să alung gândul că un alt echipaj de poliţie ne-ar putea opri. Şi să fac din nou faza cu “This is Serbia???” nu cred că era deloc o idee bună, mai ales că nu cred că aş fi fost, în acele condiţii de stres, o actriţă foarte bună. Sau dacă aş fi fost, a fi devenit în scurt timp o actriţă vânătă la ochi. Sau arestată.

Dar cumva trebuia să justificăm faptul că nu avem asigurare. Aşa că am respectat limitele de viteză, cum nu le-am respectat noi în viaţa noastră. La fixul fixului, nici un km în plus.

Cristi, ca de obicei, e muuult mai relaxat decât mine. Dacă nu era el, eu nici nu observam, spre exemplu, că pe marginea drumului sunt indicatoare de viteză pentru… tancuri.

Mda, mişto. Când ziceai că ieşim din ţara asta nenorocităăăăă?????? Dumnezeule mare, apără-mă!

Mă simt inspirată şi scriu pe facebook că am ajuns din greşeală în Kosovo. Mno, măcar dacă păţim ceva, să ştie lumea de unde să ne pescuiască. O sun şi pe mama:

 Mamă, nu te speria, dar sunt în Kosovo. Nu e figurat nici pe Atlasul rutier, nici pe GPS, aşa că nu ştim când ieşim.

Când am ajuns îîîîn sfârşit la graniţă, am zis că nu-i adevărat. Eram bucuroasă dar…. în acelaşi timp… 5 vameşi se plimbau agale cu arme pe umăr. Suuuper.

Fiecare maşină era verificată minuţios, şi dura cel puţin 5-10 minute per maşină. Am zis că mor nu alta. La fiecare le luau actele, şi plecau cu ele.

Priveam îngrozită ce se petrecea în faţa noastră, şi mă gândeam că până aici ne-a fost. Sincer nu ne pusesem problema că aici va trebui să explicăm din nou de ce nu avem paşapoarte şi asigurare. Oh boy, this is going to be fun!

Ne vine rândul. Pulsul.. la maxim! Povestea se repetă. Ei ne cer actele, noi le dăm buletinele. Se uită la ele ca la OZN.

Când îi spunem vameşului că nu avem paşapoarte, stă puţin… se gândeşte. Şi îşi cheamă un coleg. Se sfătuieşte cu el. Nu voiam decât să pot urla: Vă rooooog, lasaţi-ne să ieşim, atââââta vrem!!!

Cu asigurarea, aceeaşi poveste. Le spunem că nu avem, şi se uită unii la alţii în semn de “ce dracu facem cu cretinii ăştia???”. Mai că nu se cruceau, nu alta.

Până la urmă, concluzionând probabil că alţi colegi de-ai lor au fost suficient de tâmpiţi încât să ne lasă se intrăm fără paşapoarte şi fără asigurare, atunci pot şi ei să facă o faptă bună şi să ne lase să ieşim.

Laaasă-i încolo şi să-le drumu la sârbi, să se ducă la ei. Morţii lor! (jur că asta au zis. Pe limba lor, desigur).

Dar ce credeţi voi, că dacă ne-au lăsat kosovarii să ieşim, am scăpat? Staţi aşa… mai avem un hop de trecut. Graniţa sârbilor. Eh, până aici ne-a fost.

Sârbii ne pun să deschidem toate uşile, ne caută în maşină şi în portbagaj ca pe ultimii infractori. Asta nu înainte să ne ia actele, desigur. Cristi iese să le deschidă portbagajul şi eu stau cuminte în maşină, de unde simt că îmi bate inima atât de tare încât mi se ridică centura de siguranţă de pe piept.

Evident, n-am făcut nimic rău, vrem să intrăm în Serbia, aici nu ne trebuie paşapoarte, cartea verde e bună dar… vedeţi voi, pentru ei suntem doar nişte oameni care vor să intre în ţara lor dinspre Kosovo. Aşa că… verificare la sânge!

După ce se uită şi în portbagaj, Cristi vine înapoi în maşină, vameşul se apropie cu actele şi… nici n-apuc să mă gândesc cum oare de nu ne-a pus să deschidem şi portbagajul de sus că… atunci îl vede.

 Ah, deschideţi şi ăsta!

Pfuiai, şi dă-i Alexandro şi caută cheile, unde naaaiba le-ai pus??? După câteva secunde care mi-au părut 5 minute, le găsesc. Îmi tremură mâinile ceva de groază aşa că le scap pe jos. Damn it!

Într-un final apoteotic, îi dau cheile, şi de aici nu mai aud nimic, deşi verifică pe partea mea, dar am geamul închis. Verifică omul, până la urmă Cristi revine cu tot cu acte, şi plecăm.

Aleluia!

Acu… ne oprim şi noi la o benzinărie??? Că fac pe mine de 2 ore!!!!!!

:)))))

La benzinărie, schimbăm în sfârşit şi locurile, trec eu la volan, şi îi dau bice că avem o grămadă de recuperat. Am intrat (DIN NOU) în Serbia la ora 15. Cristi se aşează în dreapta, dar nu-i e somn. Zice:

 Stai să-ţi zic ce mi-a zis nebunul ăla de vameş când verifica portbagajul de deasupra.

 Mno, ce ţi-a zis?

 Păi, stăteam eu aşa lângă el în timp ce verifica, şi na… nu răscolea, doar punea mâna şi apăsa un pic, să vadă cât de cât ce e. Şi la un moment dat, se opreşte şi se uităm la mine şi zice: Bomba?

La care eu:

 Hahahaha, dar glumea nu? Adică zâmbea… nu?

 Nu.

:))))))))

Aş vrea, zău că aş vrea să vă spun că asta a fost ultima peripeţie. Dar… până şi eu mă mir că după aşa ceva, chiar se mai putea întâmpla ceva. Dar…. să vedeţi.

De la graniţa Kosovo-Serbia şi până când am zărit în depărtare Porţile de Fier, am făcut 5 ore. Cel mai lung drum EVER! Nu mai puteam să conduc, nu mai puteam să mă concentrez, nu mai puteam de foame, nu mai voiam nimic. Decât să mă culc.

Când am ajuns la graniţă, aproape că era să-i spun vameşului: man am I glad to see you!

Însă el… cu siguranţă nu îmi împărtăşea sentimentele, aşa că m-am abţinut. Când mi-a venit mie rândul la verificare, jur, da juuur, că mi-a făcut semn să trec mai departe. Se mai practică. Am trecut prin o grămadă de graniţe în care se verificau buletinele/paşapoartele prin sondaj. Şi când tu le întindeai pe geam, îşi făcea semn din cap să treci mai departe.

Aşa că am făcut ce orice om normal ar fi făcut. Am plecat. Aveam un sentiment în mine… ceva de nedescris. Când am văzut indicatorul cu România, eram în extaz. Doamne, nu credeam vreodată că o să-mi pară atât de bine că m-am întors acasă, dar după ce se întâmplase azi, nu voiam decât să pun piciorul pe pământ românesc şi să aud limba română.

Pe pod, am gonit fericită. Încă un pic. Încă o graniţă. Cea mai uşoară. Dar ne oprim. E o coloană de camioane pe care nu ştiu sigur dacă trebuie să o depăşesc. Cristi se dă jos să vadă ce şi cum dar nu se dă bine jos că văd că intră în vorbă cu un domn de la maşina din spate. Zic eh, probabil se întreabă acelaşi lucru.

Dar nu. Se întoarce în maşină şi îmi zice:

 Auzi, omul ăsta mi-a zis că cei de la vamă i-au zis să ne transmită să ne întoarcem. Tu eşti sigură că ăla ţi-a făcut semn să treci?

 Whaaaaaaaaaat? Da, normal că sunt sigură!!

Acum… în apărarea mea.. eram obosită… :)))))))))

Ok, păi… şi ce fac acum? Întorc în mijlocul podului???? Eram complet blocată. Mmm,.. ok, hai să întorc. Mă apropii rapid de graniţă. Mno, bun, şi acuma pe unde intru, şi pe unde ies?? N-am mai intrat niciodată într-o graniţă… invers! :)))) Era penal rău, vă jur.

Dar nu atât de penal pe cât era să fie. Din nou, puteau să ne reţină. Aşa, doar de control, că n-am prezentat actele. Oleacă la răcoare, poate ne trece :))

Mie mi-era o ruşine ceva de groază să mai dau iar ochii cu vameşul, aşa că am parcat cumva şi l-am trimis pe Cristi să vadă ce şi cum. Dacă e nevoie, să mă cheme, eu nu mă duc. (deh, mai făceam şi fiţe, eram infractor cu experienţă :)))))

Evident, s-a dovedit că… nu ne făcuse omul niciun semn, mi se păruse mie. Probabil inconştientul meu nu mai suporta încă o graniţă pe ziua aia. Din fericire… doar la certat un pic pe Cristi (care de fapt săracu n-avea nicio vină) şi ne-a lăsat în pace. Am plecat frumos, am trecut podul (DIN NOU!) şi am scăpat repede şi de graniţa României (unde nu le controla portbagajele decât celor cu maşini de MEHEDINŢI). Ne-a întrebat şi pe noi de unde venim şi dacă avem marfă cumpărată, am zis nu domle, lasă-mă că pic de somn aicea, şi … home seet home! Doamne ce bine e în România! :)

După asta am schimbat din nou locul şoferului cu Cristi şi…. pe la Strehaia am adormit lată… trecând pragul casei pe jumate adormită, pe la glorioasa oră 2 dimineaţa, pe 13 august. Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa.

:)

5960 km :)

PS. Când am ajuns acasă, în urma statusului meu de pe facebook, am primit mesaj de la o prietenă care îmi trimitese acest link http://www.mae.ro/node/2919 de la Ministerul de afaceri externe.

Redau aici câteva pasaje:

Serbia/Kosovo

Zone sau intervale de timp ce pot fi periculoase!

Cetăţenii români sunt sfătuiţi să acorde o atenţie sporită şi să manifeste prudenţă la efectuarea călătoriilor în Kosovo.

Situaţia de securitate din Kosovo rămâne imprevizibilă, în special în nordul provinciei (EXACT UNDE AM NIMERIT NOI). Riscul unor incidente violente este ridicat.

Cetăţenii români care ignoră avertismentele MAE şi se deplasează în zone de risc, sunt atenţionaţi că o fac pe propria răspundere şi vor suporta consecinţele unor astfel de călătorii, având în vedere că posibilităţile de intervenţie ale misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare în astfel de zone sunt reduse.

Din cauza posibilităţii apariţiei unor incidente locale, precum şi ca urmare a unor blocaje rutiere ce pot fi organizate de către localnici, se recomandă evitarea Porţilor 1 şi 31 (puncte de trecere a liniei de demarcare administrativă dintre Serbia şi Kosovo aflate în zona Leposavić şi Zubin Potok). Folosirea rutei Merdare – Podujevo este mai sigură.

Cetăţenii români care se află în Kosovo sunt sfătuiţi să respecte următoarele recomandări:

Să evite circulaţia pe timp de noapte, locurile aglomerate şi deplasarea în zone izolate.

Să nu se implice în demonstraţii de stradă, care pot degenera în violenţe.

Să păstreze în locuri sigure documentele şi valorile personale, biletele de călătorie, banii, cărţile de credit şi să nu le expună în mod vizibil asupra lor sau în maşini. 

Nu pot decât să spun că mă bucur că n-am citit asta în timp ce încă eram în Kosovo, pentru că aş fi leşinat de frică. Se pare că îngrijorarea mea nu era chiar copilărească…Citeşte 


Vizualizaţi Honeymoon ziua 34 pe o hartă mai mare

Utile:

Taxe de drum/vignete Muntenegru: înţelesesem că există o taxă unică de 10 euro care se plăteşte la intrarea în ţară, dar noi nu am plătit nimic până la urmă. Nu ni s-a solicitat pe nicăieri.

Kosovo: se încheie asigurare specială, nu este valabilă cartea verde. Costă în jur de 40 de euro şi e valabilă 2 săptămâni.

Mulţumim pentru susţinere Sony, Kingston, Portbagajul.ro (Inchireri portbagaje), Casa de traduceri (casadetraduceri.ro), cat si prietenilor care ne-au primit la ei acasă sau ne-au împrumutat echipamente montane: Mihai Mares (outdoor-events.ro), Ana Maria ChitoiuFlorin Sasca, Dan Chitila (danchitila.ro) si Daniel Ionescu.

22 comentarii:

  1. Ati trecut ca prin urechile acului cum se spune.
    Dar e bine ca s-a terminat cu bine si acum poti face haz de necaz. Data viitoare veti fi mai atenti.
    Ati avut o luna de miere super, ti-am urmarit fiecare articol.
    La cat mai multe astfel de calatorii faine (ca n-am cum sa zic la cat mai multe luni de miere :))-asta e doar una ;)!)

  2. Wow! Chiar imi place cum ai povestit toata peripetia prin Kosovo! Ma bucur ca ati reusit sa ajungeti cu bine inapoi in Romania. Toata povestirea m-a tinut cu sufletul la gura cum se zice :)

  3. Stii, e amuzant cand o citesti. Stiam povestea de la evenimentul “Honeymoon cu a(l)titudine”,dar tot m-a tinut in suspans. Great storyteller! Mi-am adus aminte de o iesire in Szeged,Ungaria, impreuna cu Ionut (il stii) si o buna prietena de-a mea. Eu de-abia implinisem 18 ani de mai putin de o saptamana si tot statea vamesul sa calculeze cati ani am, ca na, minora daca as fi fost, cum era sa plec fara acordul parintilor? Cred ca i s-a parut ca Ionut, fiind mai mare decat noi doua, vrea sa ne scoata la… export. Ma rog, astea sunt povesti bune de povestit la un pahar de bere:)))

  4. @Larisa, mersi mult de tot!
    Daca as mai avea o luna de miere… cu siguranta ar fi total altfel :) Nu pentru ca nu mi-a placut asta, doamne fereste, ci pentru ca imi place diversitatea :)

    @Florin, multumesc frumos! Nu eram sigura ca am reusit sa fac asta :)

    @ Anda, sarumana!
    :)) Funny si povestea ta, adevarul e ca si eu in timp ce scriam simteam nevoia sa o povestesc si cu gesturi and stuff.. dar.. deocamdata nu fac videoblogging :) Ma rezum la story telling doar in scris, se pare ca o fac bine :)

  5. Cand fui prin Pristina se cau zvonea ca cei cu vize de Kosvo nu prea au cum sa ajunga in Serbia… ceva legat de intrare frauduloasa in tara… Spre norocu’ meu am avut treaba doar in Pristina :))

  6. In sfarsit povestea ce o asteptam poate cel mai mult :)). Alexandra, voi ati fost pentru prima data in Serbia? Ca eu am fost de mai multe ori, dar niciodata nu m-or lasat sa trec fara sa aratam actele de identitate si pentru masina. Probleme nu am avut niciodata insa.

    Legat de GPS, exista harti ce definesc Kosovo ca stat separat, dar si care il incadreaza in Serbia, asta si deoarece nu e un stat de jura, recunoscut ONU, ci doar de facto, printre altele nerecunoscut de Romania. Asta sa fie ca invatatura de minte sa nu te bazezi exclusiv pe GPS, si sa-ti faci itinerariul dinainte, si sa casti ochii la semn :)

    Lol, dar sa nu-l mai intrebi pe albanez in Kosovo daca esti in Serbia :))))). La fel sa nu le zici la sarbi ca ai fost in Kosovo. Inca e un subiect sensibil acolo, chiar daca au trecut 12 ani. Totusi, au fost de treaba cu voi si v-au lasat in pace.

    La fel, daca vreti sa mai treceti pe acolo, sa incercati sa evitati nordul, practic singura zona cu majoritate inca sarbeasca, si care nu recunoaste autoritatea albaneza. Preferabil e sa intri si sa iesi pe la ceilalti vecini, de ex. Macedonia.

    Totusi mi se pare f tare ca ai fost intr-o “tara” in care putini s-ar aventura.

  7. Lol, stiam si eu chestiile astea, ca e subiect sensibil and all, dar eu chiar eram socata in momentul ala cum am putut ateriza in Kosovo de parca am fi picat din ceruri…

    Asta spune si pe site-ul MAE, sa se evite zona de nord…

    Ne-am aventurat fara sa ne dam seama, ca altfel nu ma duceam eu acolo de buna voie si nesilita de nimeni :))

    Da, e prima data cand tranzitam Serbia.

  8. Foarte interesant cum v-au lasat sa intrati doar cu buletinul si fara asigurare separata. Probabil printr-o granita externa, Macedonia, Albania, Muntenegru, nu v-ar fi lasat, Serbia o considera granita administrativa. Trebuia sa opriti si voi macar in Pristina :P.

    Data viitoare cand mai ajungeti prin Serbia, opriti si pe acolo, sunt locuri frumoase, Belgradul il recomand ca oras, e clisura Dunarii, mai faina decat pe malul nostru, si sa nu uit, sunt si munti :D
    Pentru idei iti recomand Flickr’ul meu, categoria Serbia: http://www.flickr.com/photos/27108337@N03/collections/

  9. Interesant e putin spun. E un mister total cum ne-au lasat cei de la vama sa intram asa. Si gandeste-te ca au fost 2 echipe care ne-au verificat… Ma depaseste.

    Da, numa in Pristina nu-mi venea mie sa opresc :))

    Om merge si in Serbia, dar cand om avea timp. Acuma nu era chip.

  10. Super tare! Mers ca melcul prin Bosnia şi Serbia de credeam că înnebunim am făcut şi noi (că am luat 2 amenzi şi ne-au liniştit). Am murit de nervi dar am făcut eficienţă maximă la benzină: Sarajevo-Turnu Severin cu 40L benzină doar. Însă peripeţii prin Kosovo nu am avut. :)) L-ai supărat rău pe kosovarul ăla. :)

  11. Nu stiu daca e chiar asa periculos pe cat spune lumea, am un prieten care a lucrat acum 9 ani o perioada acolo, se ducea pana acolo si inapoi cu masina si nu a avut vreo problema, uite aici: http://www.gmclub.ro/forum/index.php/topic/512-pe-drumuri-kosovare
    In 2007, cand incepusem sa ies din tara la bulgari, tot asa auzeam ca se fura, se taie, se spanzura, etc. Pot sa zic ca mergeam cu masina lejer 130-140 pe Vama Veche-Varna fara nici o problema, in atatia ani 1 leva n-am dat politistilor bulgari, si am facut drumul de vreo 25 de ori. In 2009 am inceput sa merg catre Moldova si Ucraina, in 2010 am ajuns cu masina pana la Odessa si pana la Kiev, toti ma avertizau ca sunt racketi, ca se fura masini, etc. Pot sa zic de Kiev ca a fost capitala in care m-am simtit cel mai in siguranta din toata Europa, pur si simplu era prea multa politie pe strada ca sa se intample ceva. Asadar, peste un an si jumatate cand termin leasingul la masina, voi merge si eu spre Kosovo.
    Masina voastra era in leasing sau proprietate? Mie la leasing nu-mi dau imputernicire pentru Moldova, Ucraina sau Kosovo, iar vamesii moldoveni sau ucrainieni nu te lasa sa intri fara imputernicire pe meleagurile lor, m-ar mira sa va fi lasat sa intrati in Kosovo.

  12. Pai stai ca nu a zis nimeni ca e periculos in Ucraina, Sebia, etc…

    Daca vrei sa te duci in Kosovo, macar nu te duce in nord..

    Masina noastra este in leasing, dar evident ca pe procura nu aveam trecut Kosovo, ca nu aveam nici cel mai vag plan sa trecem pe acolo.

    Nu mai e nimic de mirat, daca ei ne-au lasat sa intram in Kosovo fara pasapoarte si asigurare… de ce sa ma mir ca nu ne-au cerut imputernicirea pentru masina…? :))))))

  13. Si pe mine nu ma lasasera sa intru in Giurgiulesti cu harbul de dacie al lui taica-miu…

    BCR Leasing scrie clar pe imputerniciri “cu exceptia tarilor ex-sovietice si a tinutului Kosovo”…
    Voi vedea cand termin leasingul pe unde voi mai umbla. Nu mi-e frica ca mi-o fura, doar e Renou…

    Oricum, chiar daca atunci ati tremurat amandoi, acum va aduceti aminte cu placere de aceasta experienta si sunteti cu un pas in fata fata de cei ce se tem de necunoscut.

  14. Mno, la noi firma de leasing ne-o zis sa le ziceam tarile pe care le traversam, si pe alea ni le-a trecut pe hartie. Dar oricum, putea la fel de bine sa scrie si pe imputernicirea noastra la fel, ca noi tot ajungeam din greseala acolo :)))

    Eh, de tremurat cred ca am tremurat doar eu, Cristi e foaaaarte calm :)

  15. :))))) Te si vedeai incepand o frumoasa si profitabila cariera, lol. :))) Iti dai seama, nu e la indemana oricui sa treaca prin vami ca prin branza. :))) M-am distrat enorm, n-as da blogul tau pe o carte de aventuri. Acum sunt doar putin ingrijorat daca mai ai subiecte la fel de palpitante… Sper ca exista si sezonul 2, da?!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *