Vf. Rosu – tura in care am crezut ca mi-am dat foc la casa

Aflasem mai demult, spre uimirea şi bucuria mea, că cel mai înalt vârf din Iezer-Păpuşa nu era vârful Iezerul mare, aşa cum ar crede multă lume (şi aşa cum probabil încă mai cred unii), ci Vf. Roşu, care e cu 7 m mai mare decât Vf. Iezerul Mare. Ciudat, nu?

Data: 1 septembrie 2012

Traseu: Cabana Voina (1020 m) – Valea Bătrâna – Refugiul Iezer (2200 m) – sub Vf. Iezer – Vf. Roşu (2469 m) – Culmea Piscanu – sub Vf. Bătrâna – Plaiul lui Pătru – Cabana Voina

Marcaje:     +     +  

Timp: 10h 30
Dif. nivel: + 1550 m / – 1550 m
Surse de apă: lângă refugiul Iezer; sub Vârful Bătrâna

Vineri seară am încărcat iar maşina cu zeci de mii de chestii şi am pornit spre cabana Voina. Ce îmi place mie la Iezer e că ajungi super repede din Bucureşti. În 2 ore jumate n-ai ce face. Bine, că vineri la ora 18:30 am dat peste ceva aglomeraţie la ieşirea pe autostradă şi chiar şi pe autostradă (am mers bară la bară în vreo 3 rânduri!!!) şi astfel am făcut vreo 3 ore… asta e altceva!

Măcar am avut parte de un apus super frumos pe autostradă :)

La ora 21 şi ceva am ajuns la Voina. Cum ne-am dat jos din maşină ne-a lovit mirosul îmbietor şi puternic de brad. Ahhhh, ce dor îmi era! Dacă îmi aduc bine aminte şi anul trecut când am venit tot aşa a fost. Mi se pare super când vii cu geamurile închise, de la oraş, unde ştim cu toţii ce mirosuri ne încântă simţurile, urci pe nesimţite până la 1000 de metri cu maşina, şi când ajungi şi deschizi uşa, bam! Te loveşte efectiv! Miroase genial! Îmi vine să trag aer în piept non stop şi să nu-l mai dau afară, să iau borcane şi să bag aerul în ele ca să îl duc acasă, să mă urc într-un brad şi să îmi fac cuib acolo :P Eh, dar mă scuzaţi, divaghez :)

Să revenim. Nu mai campasem niciodată aici, de fapt doar în noiembrie anul trecut mai călcasem prin zonă, când nu mai era nici urmă de cort la ce frig era, aşa că nu ştiam unde putem pune cortul. Şi pe întuneric… e şi mai greu. Dar am parcat la Voina şi nici nu m-am dat bine jos din maşină că am zărit un foc mai în depărtare. Aşa că am pornit un pic pe jos să vedem dacă o fi un cort pe acolo şi dacă se poate ajunge.

N-am mers mult şi am avut dreptate. Am găsit locul de corturi. Buuun. Hai să aducem maşina. Îu! Ce-i ăsta? Un măgar? :)))

Da… un măgar, Dumnezeu ştie al cui era, stătea pe acolo pe lângă oameni la foc, doar doar o primi şi el ceva. Noi nici nu ne-am dat bine jos din maşină că ne-am trezit cu un dulău negru lângă noi. S-a înfiinţat lângă maşină, ne-a marcat toate roţile, după care s-a postat în poziţie culcată de pază lângă cort. Muream de râs. Din păcate nu aveam ce să îi dăm că nici noi nu stăteam bine cu mâncarea, ne luasem doar minimul necesar care trebuia să ne ajungă pentru două dimineţi. Aveam în plan să facem tura în ziua de sâmbătă (tură lungă, de dimineaţă până seara), şi să mai dormim la cort şi sâmbătă seară, ca să nu plecăm obosiţi spre casă după tură.

Am pus cortul la lumina lunii, o lună plină extraordinar de frumoasă, care lumina aşa de tare că puteai să stai liniştit fără frontală. Din păcate nu mi-au ieşit pozele :(

Şi m-a surprins faptul că era cald. Adică na, nu cald, dar nu aşa de frig cum mă aşteptam să fie la ora 22 seara la 1000 de metri. Anul trecut pe vremea asta am tras un frig la Obârşia Lotrului de ne clănţăneau dinţii în gură.

Am tras doar un polar pe mine, m-am băgat în sac şi nici nu l-am închis de tot că mi-era bine. Eh dar adormi dacă poţi. Că am uitat să vă zic: când eram în maşină, destul de aproape de Voina, mintea mea se plictisea şi şi-a adus aminte că am plecat cam val vârtej de acasă şi aveam senzaţia aia că am uitat ceva. Aşa că m-am gândit ce m-am gândit, şi mi-am dat seamă că nu îmi aduc aminte să fi stins aragazul. Shit! M-am frământat şi m-am căznit să-mi amintesc dar nimic! Problema nu era că lăsasem aragazul, ci că pe aragaz lăsasem o tigaie şi…. nu vreau să vă zic ce scenarii s-au format în capul meu după aceea.

Problema ŞI mai mare era că nu avem nicio cheie lăsată pe la vreun vecin care ar putea să se ducă să verifice, ci la prieteni care nu stau chiar aproape. Chiar deloc!

Ca să nu mai zic că telefonul avea semnal şi mai mult nu prea. Aşa că m-am perpelit singură cu gândurile mele, încercând să mă autoconving că dacă aş fi lăsat tigaia pe foc, ar fi mirosit deja a ars pentru că gătisem cam cu vreo oră înainte să plecăm.

Dar cu toate astea, cred că m-a prins ora 2 cu ochii pe pereţi. Mă rog, pe cort. După care m-a luat somnul dar m-am trezit de frig. Temperatura coborâse rău de tot dat fiind că îmi îngheţaseră picioarele cu tot cu şosete. Foarte lucidă fiind, mi-am dat seama că ne-am lăsat pantalonii de munte pe afară şi dimineaţă o să fie prea reci ca să vrem să-i tragem pe noi, aşa că mi-am întins crengile şi i-am luat şi pe ai mei, şi pe ai lui Cristi şi i-am băgat în sacul meu ca să fie mai calzi un pic dimineaţă.

După care cred că am adormit doar o clipă, căci la 6 m-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că nu dorm de multă vreme. Evident că la 7 când a sunat alarma abia aţipisem de 10 minute, deci i-am dat un snooze, cufundându-mă într-un vis ce s-a transformat imediat într-un coşmar. Am visat o calamitate naturalo-SF care anunţa sfârşitul lumii. Deloc plăcut, I tell you that! Din fericire mi-am dat seama într-un final că visez şi am dat din cap să mă trezesc dar m-am trezit în alt vis. Noroc că acolo aveam o maşină verde. Şi cum mi-am dat seama că nu are cum să fie maşina noastră (care e vişinie) mi-am dat seama că tot visez şi îîîîn sfârşit m-am trezit. Shit! E 8! Cristi, scoală-teeeee!!!!

La ora 8 trebuia să fi plecat în traseu. Ştiam că tura planificată durează cel puţin 10 ore, şi cum deja nu se mai întuneca la 22… mi-am dat seama că probabil coborârea finală o vom face la frontale. Ceea ce nu mă încânta foarte tare pentru că ştiam că e o coborâre de 2 lei, abruptă, şi nici ideea de a fi în pădure noaptea nu prea mă coafa, dat fiind că mie mi-e teamă şi ziua de urşi…

Mă rog. Deci ora 8. Ieşi din cort dacă poţi. E frig ca naiba! Hai să dăm drumul la căldură în maşină (metoda de anul trecut :P). Adică… Cristi du-te şi dă drumul la căldură în maşină! :P Eu una nu pot să ies din sac nici să mă baţi. Am stat aşa vreo 10 minute, înlemnită, şi mi-am dat seama că puse cap la cap, nu cred că am dormit 2 ore. Nu mă simţeam foarte neodihnită, dar m-am gândit dacă nu cumva ar fi mai bine să plecăm acasă totuşi după traseu, chiar dacă ajungem foarte târziu, dar măcar pot să dorm liniştită în patul meu…

Soarele încă nu trecuse de versant, astfel că valea era în umbră. După ce m-am anunţat Cristi că a început să bage căldură maşina, mi-am dat singură un şut în fund şi am reuşit să ies din cort. Hop în maşină! Doar aşa am prins un pic curaj şi am început să strângem ce era în cort. Însă cortul.. ud! Şi cum nu aveam răbdare (sau timp) să aşteptăm soarele să vină să îl usuce, l-am strâns aşa, urmând să-l desfacem acasă.

Hai să mâncăm! Ups! Am o veste proastă! Am uitat să iau pâine :P

Noroc că mi-a venit repede ideea cum să-mi spăl păcatele, şi am cumpărat pâine de la cabana Voina. 3 lei. Dar măcar era feliată :)

În sfârşit, după un mic dejun uşor incomod luat în maşină, am pornit încă un pic cu maşina până la intersecţia dintre valea Cuca (dreapta) şi  valea Bătrâna (stânga).

Dat fiind că noi nu ne întorceam tot pe Valea Bătrâna, am lăsat maşina aici. Altminteri, acum că barierele erau deschise, se poate continua vreo 3 km pe valea Bătrâna cu maşina, ca să scurtezi din drum. Noi nu aveam însă opţiunea asta.

Aici am lăsat maşina vis-a-vis de o pensiune. Era ora 9 şi un pic deja, şi în timp ce ne echipăm se bagă în seamă cu noi proprietarul pensiunii. Urcaţi pe Iezer? Noi răspundem că da… (nu stăteam eu acuma să îi explic ce circuit aveam noi să facem, mă bucuram doar că n-a zis nimic de Vf. Roşu ca să-mi strice surpriza). La care ne întreabă dacă ne întoarcem. Zic da, ne întoarcem în seara asta. Moment la care el începe să mârâie nişte onomatopee însoţite cu un semn făcut din mână care exprima: “mmm, staţi cam prost cu timpul”. De altfel a adăugat: “Să vă încălzesc camera? Vă întoarceţi pe la 21..”.

Maaamă, atât! Cât a putut să mă enerveze!!!! În primul rând că habar nu avea ce traseu aveam să facem, iar dacă făceam doar traseul până pe Iezer şi înapoi (cum credea el probabil), nu aveam cum să facem 12 ore!!! Stau şi mă întreb cât de prost sau nesimţit trebuie să fii!!!

Adică ce? Vroia să ne spună că are camere libere şi nu ştia cum?? Stai băi nene în banca ta, cu camera ta încălzită cu tot, că n-avem nevoie! Nu ştiu frate, unii oameni n-au nici cel mai vag bun simt! Nici măcar nu şi-a pus problema că poate noi am mai făcut traseul ăsta şi ştim cât ar fi trebuit să facem, că altfel îşi dădea seamă că se face de râs. Îmi cer iertare, chiar nu îl cunosc pe acest om, şi poate cineva dintre voi îl cunoaşte personal şi mă poate contrazice, dar zău, eu aproape pot să bag mâna în foc el nici n-a făcut traseul ăla, ci e doar un proprietar de pensiune care se întâmplă să fie la începutul unui traseu montan. Nimic mai mult. Mie în locul lui mi-ar fi chiar ruşine…

Mă rog, să trecem mai departe, că nu merită prea multă atenţie astfel de specimene.

Noi oricum ne-am văzut în continuare de treaba noastră, ne-am echipat şi am pornit la 9:30 pe traseu.

 Cabana Voina (1020 m) – Valea Bătrâna – Refugiul Iezer (2200 m) – Crucea Ateneului: 4h 30

Prima parte e pe drumul forestier, aşa că numai bine că ne încălzim.  Pe drum vedem câteva corturi şi maşini pe malul pârâului, semn că oameni mai profită de ultimele weekenduri cu vreme bună. De regulă după jumătatea lui septembrie nu prea mai stă lumea la cort căci e prea frig.

După vreo 20 de minute de mers pe drum forestier ajungem la următoarele indicatoare:

şi cotim stânga pe punct albastru spre refugiu (pe cruce albastră era mai lung).

Prima porţiune este printr-o pădure vandalizată. Copacii au fost tăiaţi şi marcaţi într-o veselie. Te doare sufletul când vezi aşa ceva, şi nu vrei decât să se termine. Urcuşul nu este decât pe alocuri abrupt, însă până ne intrăm în ritm durează un pic.

După vreo două ore părăsim pădurea înaltă şi intrăm în pădurea de jnepeni. Deja începe să ne bată soarele în cap şi nu e prea amuzant, dar mai profităm din când în cât şi ne pitulăm pe la o mică umbră găsită cu greu.

Aici întâlnim două pancarte care ne îndeamnă să luăm lemne pentru foc la refugiu. 1 la mână nu mă prind exact dacă ar trebui să iau lemne dacă am de gând să stau la refugiu sau doar aşa, ca să fac un bine altora. Şi 2 la mână, jnepenişul e protejat, de unde să iau eu lemne din pădurea de jepi??

Ei, nu vă imaginaţi că m-a măcinat mult treaba asta, dat fiind că abia mă căram pe mine (după o lună de pauză) la deal, darmite să mai car şi nişte lemne pe care nu aveam să le folosesc eu.

Unde mai pui că atunci când am ajuns la refugiu nici măcar n-am fost în stare să deschidem uşa :))) După câteva încercări ne-am lăsat la mâna noastră, dar nu mic a fost şocul când, după ce am luat-o din loc şi ajunsesem deja destul de departe de refugiu, un grup de trei persoane s-a dus şi a deschis uşa fără nici cea mai vagă problemă. Nu mă oftic prea tare, dar eram şi eu curioasă să văd cum e înăuntru.

Mă rog, am şi uitat să iau scrisoarea cu mine ca să las la refugiu, aşa că am plecat mai departe uşor posomorâtă.

Bine, nu înainte de a lenevi mai bine de juma de oră lângă refugiu, că tare mai aveam nevoie de o pauză după urcarea de 3 ore şi jumate (am făcut un pic mai mult decât scria pe indicator dar aveam o scuză).

De la Refugiu se urcă spre Crucea Ateneului, care se vede foarte bine de lângă refugiu, căci nu e foarte departe. Se ajunge acolo în cam 20 de minute. Imediat se dezvăluie şi frumosul lac Iezer, cu o culoare extraordinar de frumoasă.

Priveliştea ne însoţeşte aproape pe toată durata urcării, iar sus ajungem în creastă, într-o şa. Crucea Ateneului se află imediat în partea stângă (5 minute), însă noi continuăm spre Vf. Iezerul Mare şi Vf. Roşu spre dreapta.

 Crucea Ateneului – Vf. Roşu (2469 m): 1h 30

Însă cum am ajuns în creastă am avut un şoc. Un maaare şoc. Lângă cruce se aflau 2 maşini 4 x 4, şi pe creastă era un drum lat cât o maşină. Nu mi-a venit să cred! Habar nu aveam! Nu aveam nici cea mai vagă idee de unde au venit maşinile respective şi cum au ajuns aici. Suntem la aproximativ 2300 de metri. Aşa de şocată am fost că, plecat mai departe spre Vf. Roşu, am greşit cumva drumul.

Pornisem pe drumul forestier pe bandă roşie, lăsând la un moment dat loc maşinilor să treacă (!!!) şi, după vreo un sfert de oră, îmi apar în faţă nişte pietre cu marcaj triunghi albastru şi roşu. Ups. Stai aşa că nu e bine. Atunci am ajuns şi într-un punct din care se vedea clar că lăsasem în dreapta creasta pe care trebuia să o urmărim, scot harta, mă prind că pornisem aiurea spre Vf. Iezerul Mic, aşa că facem cale întoarsă, neştiind unde exact am ratat banda roşie spre dreapta.

Din fericire după ce urcăm uşor pe o pantă, de sus zăresc un stâlp cu bandă roşie şi odată ajunşi la el, suntem iarăşi pe drumul cel bun.

De sus se vedea clar şi Iezerul Mare chiar în faţa noastră, şi în spatele lui, Vf. Roşu.

Pentru a ajunge la stâlp trebuie să coborâm ceva, după care traseul urcă iarăşi spre Iezerul mare, însă nu ajunge pe el, ci îl ocoleşte uşor prin partea dreaptă. Se poate urca pe el, cu atenţie (dacă faceţi asta întoarceţi-vă pe unde aţi urcat), dar noi nu ne-am mai abătut, fiindcă era şi aşa foarte târziu deja.

De acolo se coboară iar un pic, pentru ca în final să urcăm din nou, până pe Vârful Roşu. Surpriza însă fusese dezvăluită din şaua Ateneului, unde trona un indicator pe care scria Vârful Roşu. Aşadar n-a fost chiar aşa cum mă aşteptam eu, dar eu una m-am bucurat (chiar dacă unii dintre noi au bombănit – cică în glumă „Ah, pentru atâta lucru m-ai cărat atâtea ore până aici?” :))

E adevărat, am făcut destul de mult până aici, dar eu am considerat că s-a meritat. Nu mai spun că de pe creastă am văzut, chiar dinainte de Vf. Roşu, trapezul Viştea – Moldoveanu (chiar dacă vizibilitatea nu era foarte bună, dar se vedea măcar atâta), o mulţime de alte vârfuri  din Făgăraş pe care din cauza învăluirii în negură şi a faptului că nu le cunosc foarte bine, nu le-am putut identifica, şi desigur creasta Pietrei Craiului.

Ce avem noi aiiiici? :)

Bucegii nu se vedeau deloc bine, erau învăluiţi în mister :) Dar dat fiind ce norocoşi am fost cu vremea anul trecut in noiembrie când am urcat pe Păpuşa (de unde oricum vederea spre Crai şi Bucegi este mult mai bună), nu m-am plâns foarte tare.

De pe Vf. Roşu mai departe am băgat serios viteză. Nu de alta dar arăta 3 ore până pe Vf. Bătrâna, ceea ce nu era deloc bine, căci eu estimasem că se fac vreo 2. Aşa că.. turbo!

De aici se coboară destul de mult iniţial, după care se merge mult cam ca pe câmpie :) Nu există o potecă clară, ci doar nişte mici firicele prin iarba arsă din loc în loc, dar cert e că o iei pe unde apuci. Nici marcajul nu e chiar bun, sunt doar câţiva stâlpi foaarte rari, mai degrabă sunt nişte momâi. Dar sincer, noi mai mult am luat-o după instinct, urmărind să nu coborâm sau să urcăm, mergând în direcţia corectă. Oricum, nu prea ai cum să te pierzi pe acolo pe vreme bună.

De departe bunghisem şi o cărare care trece pe sub vf. Bătrâna, pe care mi-am propus să o nimerim, nu de alta dar nu vroiam sub nicio formă să ne mai chinuim să urcăm şi pe Bătrâna ca să avem de unde coborî, mai ales că era super târziu şi eram sigură că vom face ultima bucată prin pădure la frontale…

Din fericire am nimerit-o (nici nu era greu de fapt) şi am ajuns undeva sub vârful Bătrâna în aprox. 1 h 50. Aici am avut însă alt şoc: am găsit nişte indicatoare vechi de pe care nu ştiai ce să înţelegi. Erau mai multe scrisuri suprapuse, dar dacă te uitai atent, vedeai că înainte scria cu negru că faci 4 h până la cabana Voina, şi peste asta scria cu roşu că faci 2 ore.

Pesimistul de Cristi a ales să creadă că o să facem 4 ore, dar eu ştiam că efectiv nu avem cum să facem atâta. Totuşi mi-era şi mie un pic teamă că 2 ore e cam puţin, dat fiind că mai devreme estimasem că ajungem la 9 la maşină, dar totuşi am ales să fiu cea optimistă.

 sub Vf. Bătrâna – Plaiul lui Pătru – Cabana Voina (1020 m): 2 h

A urmat o coborâre exact ca cea de pe Păpuşa, care mie nu îmi place de nicio culoare. Am povestit şi atunci… nu se coboară pe o potecă ci de-a dreptul, pe unde apuci, şi la orice pas greşit poţi să-ţi scrânteşti piciorul sau ceva. Doar pe alocuri e o vagă poitecă… dar nu prea ajută la nimic..

Priveliştea în schimb este superbă, eşti fix în inima Iezerului, şi vezi totul ca un tablou imens. Ne-am bucurat ce ne-am bucurat de privelişte, până când am dat de o stână. Spre fericirea mea aici nu erau oi, ci vaci, şi ne-au lătrat nişte câini dar de departe, şi am scăpat lejer.

Însă când credeam că am trecut de orice problemă, deodată văd încă o stână. De data asta cu oi. Eram destul de departe de ele, dar cum ne-am apropiat, 2 dulăi imenşi au început să alerge spre noi. Am îngheţat. Au urmat 5 minute de coşmar, în care câinii s-au apropiat la 10 cm de noi gata să ne muşte din secundă în secundă, unul dintre ei era negru şi când lătra (which was all the time) şi îi vedeam colţii şi botul încleştat mi se scurgea tot sângele din cap, ciobanul a început să urle la ei şi să fuga înspre noi să îi oprească (slavă Domnului), Cristi abia le mai făcea faţă, eu fugisem mai într-o parte, moartă de frică şi urlând Aoleu Cristi mi-e fricăăăăă, fără să-mi iau ochii de la el (mă mir că n-am picat şi pe jos) şi inima îmi bubuia atât de tare încât simţeam că o ia la fugă singură înaintea mea.

Vai mama mea, niciodată nu mi-a fost aşa frică pe munte. Mint, am crezut o dată că mă va mânca ursul cu tot cu cort, dar asta s-a petrecut demuuult şi poate o să vă povestesc cu altă ocazie. Până la urmă câinii s-au potolit (mulţumită ciobanului care îi înjura de toţi sfinţii) şi ne-am putut îndepărta mai departe pe traseu. Cred că abia după vreo 5 minute de mers mi-am dat seama că mergeam cu mâna pe inimă şi gâfâiam (cu toate că nu alergasem). Îmi ţineam inima să nu iasă, vă ziceam.

Pfiu, deci atenţie la stâna (stânele) de pe Plaiul lui Pătru!

După asta, nu facem nici 5 minute că iar văd nişte lighioane. Zic văleu, dacă mai sunt şi aici câini??? Deja mai aveam puţin şi făceam pe mine. Din fericire nu erau decât câţiva măgari lăsaţi singuri. Apoi, culmea, încă peste 2 minute, chiar înainte de a intra în pădure, vedem şi o “mână” de cai, să fi fost vreo 7-8, cu tot cu un mânz poate.

Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Ia uite frate, tot traseul n-am văzut ţipenie de om (cu excepţia unui grup de 3 persoane lângă refugiu, care nu ştiu de unde venea, şi a maşinilor 4×4 din creastă) şi acuma vedem nu ştiu câte feluri de animale. No, bine că nu o fost niciun urs.

Deşi… abia acum intrăm în pădure… cine ştie ce surprize apar..

Imediat ce intrăm în pădure se ascunde şi soarele, dar nu de tot, doar după un versant. Încă e lumină afară. Nu de alta dar e doar ora 19:15. Mai avem doar o oră de lumină. Să fie oare de-ajuns ca să ajungem la maşină?? Nu prea îmi venea să cred, dar îndrăzneam să visez…

Pe aici deja nu mai există potecă, s-a făcut un drum forestier de toată jena, abrupt şi foaaarte incomod, pe care nu ne place să mergem, dar nu avem încotro. Măcar nu ne afundăm în întunecimea pădurii. Picioarele noastre încep să se plângă, dar n-avem de ales. Nu cred că apucăm să coborâm 20 de minute că aud apa. O aud! Nu e halucinaţie!

Îi zic lui Cristi să asculte şi el dar zice că nu o aude. Eu însă sunt sigură. Se aude, e Cuca! Aleluia, nu mai e mult!

Nu mergem mult şi încep să aud şi maşini. Şi… încă un zgomot pe care nu îl recunosc. Ah, ba da, e o drujbă :(

Da, aproape de ora 20, după ce am înjurat panta aia un pic (chiar poate urca vreun utilaj pe aici???) ajungem la un punct deasupra intersecţiei unde lăsasem maşina. Se şi vede de altfel, alături de nişte oameni care şi-au pus cortul chiar în faţa maşinii noastre, şi observăm la câţiva metri mai încolo o mulţime adunată să taie lemne pentru foc. No comment.

De aici în 5 minute ajungem la drumul forestier ce duce spre stânga spre Cuca, iar noi facem dreapta şi în 2 minute suntem la maşină.

Recomand călduros să nu încercaţi să urcaţi pe Plaiul lui Pătru până în creastă (triunghi roşu) pentru că e o pantă de-a dreptul cruntă şi peisajul e chiar şi mai trist decât pe unde am urcat noi…

În 15 minute după ce am ajuns s-a şi întunecat, dar noi deja eram la masă la Voina, cu o porţie binemeritată de ciorbă şi friptură în faţă, după care am fugit spre casă, unde am ajuns la 23:30, nu de alta dar nu mai vroiam să mai îngheţ încă o noapte la cort, deşi tare mi-ar fi plăcut să mai rămân dacă nu era aşa frig.

Observ cu această ocazie că sacii noştri şi-au cam pierdut din proprietăţi. Eu am sac de -5 grade şi Cristi de 0 grade confort şi am dormit cu ei la Omu în iulie 2010 fără probleme. Acum nu mai fac faţă nici la 1000 m altitudine. E drept, nu era iulie ci septembrie, dar am o vagă impresie că în noaptea aia la Omu a fost mai frig decât acum, sau măcar la fel de frig.

Mă rog, lăsând asta la o parte, sunt tare bucuroasă că am ajuns pe “vârful nostru” şi mi-a plăcut tare mult. Cine ştie… poate peste vreo 30 de ani mai urcăm o dată?!? (Cristi face semne disperate că nuuuu :)))))

Desfăşurător:

9:30 Start
10:00 Intersecţie punct albastru / cruce albastră
13:20 Refugiul Iezer
Pauză 40 minute
14:00 Plecare de la Refugiul Iezer
14:25 Creastă
15:50 Vf. Roşu
18:00 Izvor sub Vf. Bătrâna
19:15 Intrare în Pădure
20:00 Finish

PS. Am scris articolul ăsta chiar a doua zi după întoarcere, în ideea că ar fi mai bine să scriu jurnalele cât sunt proaspete amintirile, căci de obicei cam uit din detalii. Dar acum îmi dau seama că… îmi amintesc cam multe :P

O fi bine, o fi rău… voi să-mi spuneţi. Chiar citiţi toate balivernele kilometrice scrise de mine?? :)

(Pozele se văd la o calitate mai bună şi la o dimensiune mai mare dacă daţi click pe prima sau ultima dintre ele, şi apoi le frunzariţi cu scroll.)

33 comentarii:

  1. dacă e weekend citesc tot :) cu mare plăcere.

    am citit pe undeva că dulăii atacă tot timpul din spate,
    totuși există niște dipozitive anti caini cu ultrasunete, nu le-am testat dar iși fac treaba cred.

  2. Larisa si Alex, mersi frumos :) Daca macar 2 persoane citesc tot, apai tot ii bine :P

    Nu, nu ne-au atacat din spate, ci din lateral… Nu ne-am luat niciun dispozitiv cu ultrasunete, pentru ca n-am avut niciodata probleme si noi iubim foarte mult canii, nu am fost muscati in viata noastra, nici pe munte, nici in oras… A fost prima data cand chiar mi-a fost frica, sper sa nu se mai intample.

  3. Am citit fiecare cuvintel cu rasuflarea taiata. La faza cu cainii imi batea si mie inima. Foarte frumos ! P.S. Inca astept review-ul promis la rucsacul lombar :)

  4. Multumesc frumos! :)
    Ma bucur ca ti-a placut :) Abia abia asteptai sa vezi daca s-a infipt in noi, ai? :)))

    Vine si reviewul, dar in mare pot sa spun ca il recomand din toata inima! :)

  5. :))) Da, sa stii! In timp ce citeam mi-am dat si eu seama ca multe chestii deja le uitasem de muuult.

    E un avantaj in a scrie imediat dupa…
    Dar si un dezavantaj :P Pentru voi :)))

  6. faină tură. ai ponturi interesante și bine explicate. citind chestii de p-aici, m-am decis sa fac anul trecut Pietrosul Rodnei.
    PS: ms de indicatiile super utile din finalul fiecarui articol :)

  7. Cum sa nu citesc? Iubesc si eu muntele si fiecare traseu parcurs de tine imi face pofta de duca si pana reusesc sa plec de-acasa, ma alin cu turele tale. De altfel, pentru Valea lui Stan, informatiile si pozele tale au fost de mare ajutor. In zona, cand eram mica, am stat cu cortul si mi-a placut foarte, foarte mult. Din pacate, n-am mai fost de prea mult timp pe acolo, dar sigur ma intorc si macar pana la Iezer urc. Ture cat mai frumoase si in continuare!

  8. Frumoasă tură şi mai ales faină vreme aţi prins. Şi mie îmi cam era frică (sau mai bine zis aveam o jenă) să merg noaptea prin padure (şi nu numai), dar în timp s-a intamplat de nenumarate ori să fac traseu noaptea (din varii motive)…adică traseu pe bune de 4-5 ore numai noaptea, de cele mai multe ori iarna (deci un pic mai multă lumină de la zăpadă). Şi chiar e fain. După atâtea trasee pe timp de noapte nu mi se mai pare mare chestie. Pericolul e fix acelaşi ca şi în timpul zilei, doar orientarea este ceva mai mult îngreunată.
    Când m-am uitat pe pozele tale şi eu am avut un şoc cu maşinile alea pe creastă (chiar nu ştiam că se ajunge în Iezer aşa….şi e regretabil). Îmi dau seama ce şoc ai avut tu la faţa locului :))
    Dacă mai întâlniţi câini de la stână eu recomand o strategie (m-am întâlnit destul de des cu ei în Retezat şi nu numai): sânge rece cât cuprinde şi dacă vin hotărâţi către voi pur şi simplu „îngheţi” şi nu mai faci un pas…aştepţi să vină ciobanul (chiar nu-i de glumă cu ei şi oricum ei sigur nu ştiu de glumă). Dacă sunt destul de mulţi pur şi simplu vă înconjoară din toate părţile şi oricum nu mai poţi face un pas. Aşa ne înconjurau pe noi în Retezat…se aşezau strategic în jurul nostru. În caz extrem (poate nenea ciobanul e prea departe) e bine să ai beţe de trecking la tine.
    Ai dreptate cu PS-ul de la sfârşit….îţi aminteşti cam multe :)) Am început să citesc articolele complet mai ales (deşi nu am prea mult timp la dispoziţie) de când cu jurnalul honeymoon (au fost câteva povestiri în care credeam că fac o criză de râs…sunt bune şi astea dacă vrei să faci pătrăţele pe abdomen). Înainte le citeam, dar cumva printre rânduri, punând baza pe poze.

  9. Alex, multumesc foarte mult pentru mesaj! :)

    Si eu am mai fost noaptea prin padure, dar nu ma simt deloc confortabil intr-un grup atat de mic (2 persoane). Intr-un grup mai mare nici eu n-am probleme cu asta…

    Cu cainii, sincer cam asta am si facut. Am inghetat. Din fericire nu ne-au inconjurat, doar 2 erau mai rai si erau, cum ar veni, oarecum in lateral… Aveam eu bete… dar am uitat de tot tehnica asta, cu toate ca o stiam foarte bine..

    Anyway, ma bucur foarte ca ti-au placut asa mult jurnalele din honeymoon. Si eu apreciez mult blogurile care ma ajuta sa fac abdomene in timp ce stau linistita pe scaun :)))))

    Mersi din nou pentru tot! :) Ma bucur tare mult cand primesc astfel de mesaje de la cititori! Si ma ajuta sa merg mai departe…

  10. nope, nu te-am citit pana la capat ca n-am avut rabdare, dar faine pozele si informative datele concrete despre traseu. asa ca multam! pentru o rookie intr-ale muntelui, sunt binevenite.

  11. Asa mi-au picat ai mie plombele (desi nu am inca asa ceva) cand am ajuns pe varful Leaota.

    3-4 Dustere si niste turisti cu mesele intinse, scaune pliabile, fete de masa, oale de mancare and so on. Mai lipsea un TV portabil si un Mega Image de la care sa se aprovizioneze…

  12. :)) citind povestea, asteptam sa vad daca dati de cainii aia de pe Piciorul lui Patru. Da, am patit-o si noi tot acolo, tot doi eram, tot pe inserate, insa cainii care fugeau spre noi erau 5, si nici ciobanul nu era nicaieri. Era insa ingerul pazitor, ca dupa ce am aplicat tehnica aia de ultim resort cu asezatul “pe vine” in fata cainilor care se napusteau spre noi, am observat ca dupa vreo 10-20 de secunde “seful”, care se pozitionase latrand la juma de metru de mine, parea ca “o da la pace”, in timp ce toti ceilalti ne improscau cu bale. Asa ca i-am intins, incetisor, o mana prietenoasa, pe care a acceptat-o, gudurandu-se, spre nedumerirea celorlalti, care nu stiau ce sa mai faca. S-au oprit pe rand din latrat, toti in afară de unu’ mare si prost, si stateau suspiciosi in jurul nostru. Ne-am apucat sa pasim incetisor spre liziera padurii, incercand sa parem naturali si vorbind amical cu ”sefu”. Cu usurare, odata ajunsi la marginea padurii, am vazut ca se opresc si ne petrec cu privirea, latrand rar.
    Reputatul munțoman Dinu Mititeanu si-a istorisit aici experienta in intalnirile cu cainii de stana.
    http://www.dinumititeanu.ro/Cainii-ciobanilor
    Din pacate, e doar teorie si ca orice teorie, trebuie exersata. Asa ca daca te mai intalnesti cu calamitati din astea, si te vei mai intalni, fa-ti planul din timp. O sa vezi ca teama ramane, dar cunostintele dobandite prin experientele anterioare o sa o faca mai controlabilă. Calatorii frumoase pe mai departe! :-)

  13. Pingback: Iezer-Păpuşa, Lacul Iezer, 4 luni | Munţoman de Mic

  14. Valentin Corneci

    Buna Alexandra,

    Avand in vedere prognoza pentru weekendul care va sa vina, consideri oportuna o tura lejera de 2 zile pe traseul descris de tine (cu campare la cort la refugiu)?

    Multumesc!

    • Buna Valentin! E prea deveme ca progrnozele sa fie foarte precise. Mai consulta prognozele pe miercuri-joi, ca sa fie ceva mai sigure. Oricum, asa cum arata acum, n-as recomanda o tura pe acolo. Bafta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *