Prima mea tura speo si alte peripetii taras, prin apa si pe uscat in excursia Viajoa din septembrie 2012

Uf! Dacă jurnalul anterior a fost scris chiar după întoarcerea din tură, pe acesta încerc să îl scriu acum, la mai bine de jumătate de an, aşa că nu mi-e deloc uşor. Nici nu ştiu dacă îmi mai amintesc bine tot ce s-a întâmplat… oh wait, am memorie de elefant, nu cred că am de ce să îmi fac griji :))) Şi oricum, nu e ca şi cum ar fi fost o tură foarte obişnuită şi fără peripeţii ca să fie chiar atât de uşor de uitat. Desigur, nu mai ţin minte exact cele mai mici detalii, cum ar fi la ce oră din noapte m-am culcat vineri înainte de plecare sau ce şosete purtam… însă nici nu cred că ar fi de mare interes :)))

Ce-mi aduc aminte înainte de toate? Că m-am căznit cu organizarea ceva de groază. Şi dacă n-am uitat asta până acum, înseamnă că aşa a şi fost. Mailuri peste mailuri, stres, telefoane, echipamente, înscrieri, renunţări când ţi-era lumea mai dragă, microbuz închiriat, neînchiriat, organizare pe maşini, etc. O adevărată nebunie. Cred că mi-au ieşit vreo 5 fire albe cu ocazia asta. Pff, mint, I’m good. Still young and natural :)))

Ah, dar am uitat să vă spun cum a început totul. Din primăvară (cred, nici nu mai ştiu) văzusem nişte poze de la o tură speo de-a lui Mihai Mareş în Peştera Şura Mare. În secunda 2 am ştiut că vreau să fac asta. Numai că din păcate, peştera asta fiind destul de departe de Bucureşti, mi-am dat seama că ar fi cam greu să organizez o excursie acolo pentru doar 2 zile, aşa că am căutat împreună cu Mihai o altă peşteră, ceva mai aproape de noi, în care să fim iniţiaţi în tainele speologiei. Zis şi făcut. Peştera câştigătoare a fost Polovragi.

Ei şi pentru că Polovragi e într-o zonă destul de ofertantă, după un mic brainstorming eu cu mine însămi, am pus la punct următorul program pentru excursia Viajoa pe care o puneam la cale:

• Tură de speologie în Peştera Polovragi

• Explorarea Canionului Olteţului

• Vizitarea Peşterii Muierilor

• Parcurgerea şoselei Transalpina

Din toate astea eu personal nu mai fusesem decât pe Transalpina, aşa că abia aşteptam să conduc grupul (din care doar 2-3 mai fuseseră) pe cea mai înaltă şosea alpină de la noi, care îmi plăcuse enorm când o parcursesem cu 1 an în urmă.

Şi mai mare mi-a fost încântarea când, cu doar 2 zile înainte de plecare, ni s-au alăturat şi 3 tineri străini care lucrează în România, care au aflat de excursia noastră de pe grupul Couchsurfing Bucureşti. Aşadar excursia noastră a devenit, ca să zic aşa, bilingvă. Internaţională, ce să mai! :)))

Aşadar sâmbătă la 6 dimineaţa în parcarea de la Victoriei am strâns copilaşii (îi alint şi eu, că doar eram pe post de mămică :))) naţionali şi internaţionali şi am întins-o spre Gorj.

Ce a urmat…. e fost unic. Şi probabil va rămâne unic în viaţa mea, pentru că cel mai probabil va fi singura mea tură speo de genul ăsta. Don’t get me wrong, mi-a plăcut foarte mult, dar simt cumva că mai mult de atât nu arde dorinţa în mine să fac. E arhisuficient :)

Ce înseamnă o tură speo în Polovragi? În primul rând să vă spun cu cine am fost, că de capul tău nu ai cum să intri acolo, decât să vizitezi porţiunea foarte scurtă deschisă publicului larg, în schimbul unui bilet de intrare, şi atât.

Ghizii noştri au fost, pe de o parte, Mihai Mareş, care ne-a asigurat echipamentele (pe care le-am murdărit într-un hal fără de hal, veţi vedea în continuare de ce), ne-a spus poveştile locurilor şi ne-a condus apoi şi prin Cheile Olteţului, şi 2 băieţi de la Focul Viu, asociaţia care administrează această peşteră. Fără ei nu se poate “atacă” partea neturistică a peşterii.

Parte care cuprinde un imens labirint, care în total cumulează aprox. 10 km, din care noi nu am parcurs decât o mică secţiune, şi asta în vreo 4 ore. Deci… vă imaginaţi şi voi despre ce vorbim.

Peştera are de fapt chiar doua etaje, cel superior fiind fosil (adică uscat), iar cel inferior “înţeapă” uneori cursul subteran al râului Cerna.

Noi am făcut tura doar în cel superior, deoarece cel inferior ar fi însemnat o tură ceva mai sportivă, iar majoritatea participanţilor nu erau pregătiţi pentru rapeluri şi alte minuni de genul ăsta. Mie mi-ar fi plăcut probabil mult mai mult, dar de… ne supunem majorităţii.

Ce a însemnat tura în etajul fosil? Hmmm… nu aţi crede că ar fi cine ştie ce, nu? Eh, deşi ştiam foarte clar că ne vor aştepta şi porţiuni foarte strâmte, în care ne vom târî pe burtă, şi galerii întortocheate care ne vor pune la încercare, nimic nu ne-a putut pregăti pentru ce avea să urmeze.

 Eu în acţiune :P

Am experimentat, pe rând şi necontenit, toate stilurile posibile şi imposibile de parcurgere a unei peşteri, de la mersul în picioare (care a durat mult mai puţin decât şi-ar fi dorit oricare dintre noi), la mersul aplecat, mersul piticului, mersul pe genunchi şi până la târâşul pe burtă de care vă ziceam mai sus. Desigur, noi am mai inventat pe lângă astea şi câteva stiluri noi, cum ar fi târâtul în fund, târâtul pe o parte, târâtul pe…. cealaltă parte, că tare mă mai doare maică fundul şi partea ailaltă, târâtul acompaniat de strigăte care implorau mila “God, pleaaaase, make it stoooop!”… şi aşa mai departe :))))

Recunosc că nu mă aşteptam să trecem prin găuri de care la prima vedere părea imposibil de trecut. Eu încă stau şi mă întreb cum au trecut de ele şi cei care erau cam de 2 ori cât mine când vine vorba de volumul ocupat în spaţiu :))) E un mister.

Eu personal nici nu am mai luat aparatul foto cu mine, căci l-aş fi făcut varză. Orice rucsăcel care a fost introdus în peşteră a ieşit înnoroit şi doar cei cu săpuniere au putut face ceva poze. Aşadar toate pozele ce le vedeţi aici nu sunt făcute de mine (în caz că vă întrebaţi :)

După 4 ore de târât (chiar dacă au fost şi porţiuni în care am mers pe picioare sau măcar puţin mai uşoare decât cele în care ne târam), trebuie să vă spun că am fost cu toţii mega fericiţi când s-a întrevăzut lumina de la capătul tunelului. La propriu. Numai că lumina asta săraca… sau mai bine zis capătul ăsta săracul… era o deschizătură miiiică mică mică.. .prin care a trebuit să ne extragem cu toţii, unul câte unul. Arăta, dacă sunteţi curioşi, cam aşa:

Însă o dată ce am numărat şi ultimul purceluş (nu se vede foarte bine în poze dar cam atât de murdari eram) am răsuflat uşurată şi am sărbătorit cum se cuvine.

Cu toţii am crezut că porţia de adrenalină şi peripeţii se încheiase pe ziua respectivă, şi pe bună dreptate. Cine s-ar fi aşteptat ca un canion o să ne provoace chiar mai multe emoţii decât peştera? Well….

Am ţinut morţiş să parcurgem şi Canionul Olteţului la ieşirea din peşteră pentru că este unul chiar deosebit. Atât legendele cu Zamolxe cât şi faptul că este cel mai îngust canion din Europa (atinge într-un punct 70 de cm – distanţa dintre pereţi) îl face de neratat. Atâta doar că trebuie atenţie la apă.

Acum fusese cam secetă şi nu ne aşteptam deloc să fie apă în canion, însă, după ce l-am parcurs cam pe jumătate… surpriză!! A apărut apa.

Şi dacă la început era destul de uşor să păşim pe bolovani, fără să ne udăm, în scurt timp treaba a devenit serioasă, şi am început să ne udăm pe rând, căzând unul câte unu în capcană.

Apa desigur, nu era chiar cea mai caldă din lume (era congelatăăăă!!!) dar cumva când a început să se îngroaşe gluma, nu ne-am mai întors din drum pentru că deja parcursesem mai bine de jumătate.

Până la final, cred că niciunul dintre noi nu a rămas uscat. Majoritatea ne-am udat doar la picioare, însă din păcate două peroane, dacă îmi aduc bine aminte, au căzut cu totul în apă, ceea ce chiar nu cred că a fost mişto. Şi problema era că unii nu aveau pantaloni de schimb, şi nici încălţări. Super, nu?

La final, când credeam că se terminase calvarul, între noi şi uscat s-a înfăţişat o mare baltă, pe care numai dacă zburam aveam cum să o traversăm fără a ne uda. Unii s-au decis să-şi bage picioarele, la propriu, şi să nu mai ţină cont că până acolo s-au chinuit să rămână cu încălţările uscate, iar alţii, inclusiv eu, au decis să îşi scoată picioarele, cum ar veni şi să treacă apa în picioarele goale. Nici până acum nu pot să îmi dau seama care dintre cele două idei a fost mai proastă, dar a mea ştiu sigur că a fost.

Toate ca toate, până la urmă ne-am cam distrat aşaaa… un pic :)))) Toată lumea a ajuns la pensiune încântată, deşi extrem de obosită în acelaşi timp. După ce ne-am pus şi burţile la cale, am decretat cu toţii că a fost super mişto. Ne-am târât, ne-am murdărit din cap până în picioare (la duş sunt sigură că am găsit cu toţii noroi în cele mai neaşteptate locuri :))), ne-am bălăcit, ne-am udat… şi, cel mai important, până la urmă ne-am uscat :)

A doua zi eram ca noi. Bine, e doar un fel de a spune, pentru că 90% dintre noi aveau febră musculară şi la nişte muşchi pe care nu ştiau că îi au (eu şi Cristi din fericire am scăpat de asta, la cât antrenament aveam în noi din vară) şi cam … mda, nu greşesc, 100% dintre noi aveam vânătăi. Majoritatea pe partea aia pe care nu ţi-o vezi decât în oglindă, şi asta dacă te chinui un pic:))))

Însă cu toţii eram cu zâmbetul pe buze pentru că, deşi aveam să intrăm din nou într-o peşteră, de data asta intram în postura de turişti, respectiv nu ne mai punea nimeni să ne târâm. Ba ca să fie siguri, vreo 2-3 m-au întrebat în mod explicit treaba asta la micul dejun, ca să ştie precis săracii că înţeleseseră bine :)

Vremea se anunţa destul de nasoală, şi eu numai cu gândul la Transalpina eram, că tare mi-ar fi fost ciudă dacă ar fi fost ceaţă.

Iar după vizita scurtuţă şi plăcută a Peşterii Muierilor, temerile mi-au fost, din păcate, adeverite. Şi de fapt, dacă ar fi fost doar o simplă ceaţă, ar fi fost bine, însă lucrurile au stat mult mai rău decât atât.

Chiar dinainte de Rânca, ne-am cufundat în cea mai densă ceaţă pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Această poză este făcută când chiar se vedea ceva.

a fost un coşmar e puţin spus. Toată porţiunea de gol alpin am parcurs-o practic ca pe întuneric, dar MAI rău, pentru că atunci când e întuneric măcar te poţi baza pe faruri. Dar aşa, ciuciu. Era practic ca şi cum eram legaţi la ochi. Nu se vedea ABSOLUT nimic, şi fiindcă nu conduceam eu, mie personal mi-a fost foarte greu să-mi gestionez frica. Am mers aproape tot drumul cu capul scos pe geam, ca doar aşa puteam să văd marginea drumului.

Cei ce aţi fost pe Transalpina deja, ştiţi că încă nu au fost montaţi parapeţi laterali (lucru extrem de nasol dat fiind că drumul e destul de strâmt şi pe alocuri e hău pe una dintre părţi) dar şi că după Rânca nu există marcaje pe şosea, marcaje care ar fi fost singurul lucru care ne-ar mai fi putut ajuta cât de cât să rămânem pe şosea, pentru că nu e ca şi cum eram pe vreo autostradă, unde traiectoria drumului coteşte din an în paşte.

Aici… pe serpentine cred că nu am respirat. Şi fiindcă nu era de-ajuns, la un moment dat mi-am dat seama că am pierdut una din maşinile din grup, şi să te separi de coloană e cel mai rău lucru. Să mergi primul în coloană e la fel de aiurea, dar măcar ala de după tine te vede cât de cât şi îi e mai ceva mai uşor. Şi desigur, nu vă închipuiţi că exista semnal.

Într-un final, după ce am început să coborâm şi am ieşit din golul alpin, ceaţa s-a mai rărit şi am găsit un loc bun de regrupare. După încă ceva emoţii, a sosit şi maşina ce rămăsese în urmă, şi am putut să răsuflu uşurată din nou.

Am încheiat cum nici nu se putea mai bine, cu o masă copioasă la Obârşia Lotrului. Nu am mai făcut picnic, aşa cum vroiam eu şi cum venisem pregătită, însă era cam frig şi ud pentru aşa ceva.

În concluzie… chit că Transalpina a fost un chin în loc să fie o plăcere, şi cei care nu o mai văzuseră înainte, au putut să zică asta şi în continuare (că nu e ca şi cum văzuseră vreo ceva de ceaţa aia)… a fost o excursie destul de reuşită. Eu una mă bucur că m-am “speologit” un pic, şi sper ca următoarea tură speo a mea să fie în Şura Mare. Nu ştiu când, dar ştiu că vreau :)

6 comentarii:

  1. Ce mi-aş mai fi dorit şi eu să vin. Peştera Polovragi am parcurs-o doar turistic. Şi la cât m-au pasionat pe mine peşterile asta nu mi-a ajuns nici pe o măsea. Am fost în multe peşteri, dar în Şura Mare nici eu nu am ajuns (apropo de următoarea posibilă tură speo a ta).
    Ideea de a-ţi scoate bocancii din picioare când treci prin apă nu e proastă deloc (eu mereu fac aşa). Indiferent cât de rece e apa. Închipuie-ţi că cei care nu şi-au scos bocancii din picioare au simtit apa „clipocind” înăuntru chiar şi pe „uscat”. În schimb, după ce ai trecut cu picioarele goale prin apa aia, senzaţia piciorului rece pus apoi în ciorap şi bocanc uscat e divină :)

  2. Da, pai pentru senzatia divina de dupa am ales si eu sa fac asta :) Insa nu fiindca era apa rece m-am plans, ci pentru ca e foarte greu sa caci pe pietrele alea din apa cu piciorul gol. Imi venea sa urlu la fiecare pas!! :)

    Anyway, cand o sa fac tura in Sura Mare poate vii si tu :)

  3. :))) Da… pai cred ca niciunul dintre noi astia care am facut tura asta nu a facut armata :P

    Ana Maria, eh, lasa, galeriile din primul razboi mondial din Dolomiti zic ca-s suficiente ca sa te tina ocupata :P

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *