HM – ziua 33: Kotor e… miezul!

Ziua 33, sâmbătă, 11 august 2012:  Dubrovnik – Kotor (Muntenegru) – Kolasin: 250 km***

Aşadar… ne apropiem de final. E sâmbătă, iar astăzi ne-am propus să conducem până în Serbia şi cum trecem graniţa să căutăm un camping sau un motel ceva. Habar nu avem unde punem capul la noapte şi dacă va fi vorba de vreo pernă, dar… până atunci mai avem multe de făcut.

Urcând cu o seară înainte să vedem Dubrovnikul de sus de pe Muntele Srd, mi-am dat seama că vreau neapărat să îl văd şi pe timp de zi, aşa că mi-am propus ca primul lucru pe care îl facem astăzi şi ultimul în Croaţia, să tragem iar o fugă sus, şi pe urmă direcţia Muntenegru, şi apoi Serbia. Cât putea să dureze? :)

Well… n-a durat foarte mult, dar nici extrem de puţin. Dacă aseară filmasem coborârea, acum am filmat urcarea. Nu e foarte buna filmarea, e destul de zgâlţâită de la drum, şi s-ar putea să ameţiţi un pic dacă vă uitaţi prea atent :) dar nefiind un drum foarte obişnuit, mă gândesc că pentru cei ce vreţi să urcaţi acolo cu maşina personală sau închiriată, e util. Vă ajută să vă daţi seama cam care e treaba cu el.

Sus, din nou, nu mă mai săturam de privelişte. Fain seara aici, dar parcă ziua e şi mai fain. Ba nu, seara. Ba nu, ziua. Damn it, nu m-am putut hotărî nici până acum.

Îmi venea să urlu la oamenii ăia mici tare de tot din cetate, să vină şi ei puţin aici sus.

Hopaaa, hai că vine unu. Călare :)

Dat fiind că la urcare filmasem, acum am zis să fac şi nişte poze. Şi tare bine m-am gândit, nu credeţi? :)

După această ultimă oprire şi ultim rămas bun, am spus bye bye Croaţiei, i-am promis că mai revenim, şi ne-am îndreptat spre Muntenegru.

Bye bye Dubrovnik!

Ultima noastră destinaţie din luna de miere era Kotor. Se spune că este cel mai sudic fiord din Europa, dar de fapt este doar un golf foarte fain şi pe malul căruia ai mulţi kilometri de parcurs. Oraşul Kotor este, scuzaţi-mi limbajul de baltă, tocmai în fundul golfului.

De ce Kotor? Nici nu mai ţin minte de unde am aflat de Kotor, sau dacă l-am găsit eu pe el sau el pe mine, dar cert e că m-am trezit la un moment dat cu el pe harta mea, şi nu ştiam de unde a venit. Să-l fi trecut pe hartă datorită acestei titulaturi pompoase care începe cu “cel mai”, să fi fost pentru că îmi doream să văd un fiord, sau datorită oraşului istoric de la poalele muntelui, care face parte din patrimoniul UNESCO? Nu mai ştiu… dar cert e că am făcut o alegere foarte bună.

Din păcate, ştiam că nu avem timp de stat în Kotor decât o oră, maxim 2, dar totuşi… hai să vedem ce e musai de văzut / făcut în Kotor, să nu ratăm esenţialul măcar!

Aşa că seara precedentă am intrat frumos pe wireless-ul moka de la pensiune şi n-am căutat mult că am rămas mască. Eu acasă nu avusesem timp să mă documentez absolut deloc, aşa că efectiv nu aveam nici cea mai vagă idee că în Kotor există o cetate. Sus pe munte. Şi (aproape) numai de acolo poţi vedea golful de sus.

Am stat şi m-am codit vreo oră. Să mergem, să nu mergem, dar uite ce frumos e, dar totuşi nu prea avem timp, numai urcarea durează vreo oră jumate (aşa scria pe net – informaţie pentru care a trebuit să sap vreo juma de oră, timp în care mă rugam să dureze foaaarte foarte puţin) deci… cu tot cu pierdut vremea şi mâncat, o să ne ia vreo 4 ore toată oprirea asta în Kotor… Nu, nu e bun. Dar vreaaaaaau!

Uite aşa a fost back and forth in capul meu timp de vreo oră. Am găsit în final articolul acesta şi când am văzut atâtea poze superbe, şi cam ce perspective ai de sus, dar mai ales în timp ce urci, am zis GATA! Nu mai contează cât ne ia! Eu nu trec prin Kotor fără să fac asta! Am hotărât :)

Şi n-am regretat niciun moment. Chiar de cum am început să ne apropiem, am zis că nu-i adevărat aşa ceva:

 Lipici?? :)

Iar când am ajuns în Kotor… deja nu mai aveam cuvinte…

E drept, mie nu mi-au ieşit pozele atât de faine ca cele din articolul găsit, dar în apărarea mea, noi nu am prins vreme atât de bună, iar oamenii ăia aveau un obiectiv tele la ei şi, din cate pot să îmi dau seama, şi un aparat mai bun. Bine, şi un ochi un pic mai bun :) Dar ce mai contează? :)

A fost extraordinar! Genial! N-am cuvinte! Deci, urcarea din Kotor spre cetate se poate aborda din mai multe puncte, însă eu vă recomand pe cea care începe de la St. Roko ( o să vedeţi pe hartă, hartă pe care vi-o luaţi de la biroul de turism  înainte de a intra în Stari Grad (oraşul vechi), pentru că vă permite să treceţi şi pe la Mânăstirea “Our Lady of Remedy” (nu ştiu cum vine asta în româneşte), care datează de la anul 1500. Este cel mai frumos parcurs până sus la cetate, cu cele mai bune perspective chiar şi de pe drum.

Pentru a urca cele-foarte-multe-scări-nu-ştiu-exact-câte până sus, trebuie plătită o sumă modică de 3 euro. În afară de faptul că m-am mirat că aici în Muntenegru se foloseşte moneda euro, mai mai că era să îi spun lui nenea care ne-a dat bilet că ar trebui să facă biletul mult mai scump. Mie personal pentru aşa ceva chiar mi se pare extrem de ieftin. Aş fi plătit şi 15 euro sincer. Poate şi mai mult, nu ştiu, cert e că merită.

Mai mult decât atât, biletul arată ca o carte poştală. Adică nu arată, chiar poate fi folosit ca şi carte poştală. E cartonat, are loc de timbru, rânduri pentru scris, iar pe faţă e o  schiţă desenată cu Kotor. Deci, da, e carte poştală. Nu ştiu cum de m-am abţinut să îi spun să mărească preţul de vreo 2-3 ori, zău că nu ştiu!

O treabă interesantă pe care am aflat-o chiar înainte de a începe urcarea, de pe o plăcuţă de marmură, a fost că restaurarea zidurilor de apărare din partea de jos a fost sponsorizată de statul american. Bună treabă.

Vă las cu câteva fotografii. Vă avertizez că fiind vreme închisă la urcare, am fost tentată să folosesc cam mult setarea de HDR picture din aparat (pe care ştiu că nu o simpatizaţi unii dintre voi) însă încercaţi să vedeţi dincolo de ea :)

De mişcat ne-am mişcat mai mult decât bine (după jumătate de oră parcursesem mai bine de jumătate din traseu, aşa că ne-am permis să explorăm ce se află dincolo de o “gaură” în zid, unde o săgeţică roşie şi un marcaj punct roşu ne ispitea să ne deviem un pic de la traseu. Şi uite aşa, am ajuns din nou să ne căţărăm.

Bine, pentru moment să ne descăţărăm :)

Prin găuricea aia am venit :)

Odată trecuţi prin zid, parcă am păşit în altă lume, parcă ne-am teleportat. Aici e o linişte perfectă şi nu mai era  absolut nimeni. Nu că pe traseu ar fi fost foarte multă lume, dar oricum, mai erau. Dar aici e un tărâm special, mă simt ca într-un film foarte foarte vechi.

Nu foarte departe e o mănăstire abandonată din piatră. This is awesoooome! :) Filmez, că nu pot să mă abţin:

Înapoi prin “portiţă”, mai avem un pic de urcat şi gata, am ajuns sus la cetate. Priveliştea ne lasă fără cuvinte…

Am făcut doar 1 oră până sus, dar nu pot să nu ţin cont de faptul că eram mai mult decât bine antrenaţi. Altminteri, probabil făceam şi noi minim 1 oră jumate…

Surprizele nu ţin doar de privelişti. O pufoasă portocalie vine ţintă la mângâiat şi se tolăneşte în faţa noastră. E slăbuţă, ca şi toate pisicile de jos din oraşul vechi, dar se pare că o duce binişor.

Sus avem şi noroc de câteva raze de soare care se strecoară printre nori. Yeeees! Asta aşteptam! Mulţumiiim!

Totuşi nu mai putem rămâne mult, chiar dacă e superb aici şi aş fi stat o zi întreagă. Literally. O luăm la goană în jos, cu intenţia de a scoate sub 1 oră. Nu suntem însă zgârciţi cu opririle pentru încă o serie de poze, astea sunt cele mai importante (de parcă nu tot pe aici am urcat, dar nah.. acuma parcă se vede altfel nu-ştiu-ce chestie :)

Odată ajunşi jos, ne dăm seama că ne cam roade stomacul, dar mai rezistăm un pic, pentru că vreau să iau la picior măcar câteva străduţe din acest centru vechi superb. E în stilul Dubrovnikului, dar nu chiar la fel :)

 Era cât palma…

În scurta noastră plimbare am constatat următoarele:

e plin de pisici şi aici, parcă mai ceva decât văzusem până acum prin Croaţia şi nu mai ştiu pe unde

e plin şi de palate rezidenţiale ale familiilor din secolul 18. Aproape la fiecare colţ de stradă, pe zidurile de piatră apăreau nişte pânze roşii pe care scria ce familie şmecheră stătuse acolo

– la baia publică pe care am nimerit-o se afla jumate de Mariah Carey. N-am înţeles exact de ce, şi nici unde ar fi putut fi cealaltă jumătate a ei, săraca.

În orice caz, plimbarea noastră a fost chiar şi mai scurtă decât vroiam, pentru că, după ce s-a abţinut atâta ca să ne lase să ne urcăm sus pe uscat, ploaia n-a mai rezistat şi a venit peste noi. Aşa că ne-am adăpostit la o terasă cu umbrele maaari, că tot trebuia să mâncăm.

N-a ţinut mult ploaia, aşa că după ce am terminat masa, ne-am încumetat să mai mergem un pic pe străduţe. Dar numai bine că probabil a aşteptat să terminăm noi de mâncat, pentru că imediat a şi început din nou. Şi de data asta cu găleata, nu glumă. Ne-am adăpostit sub un soi de streaşină şi am stat un pic să evaluăm situaţia.

Dacă ieşim, ne udă până la piele, pentru că maşina nu e deloc aproape, facem câteva minute bune până la ea în alergare. Dacă mai stăm… pierdem şi timp pe care nu îl avem şi oricum, poate de data asta durează mai mult, şi stăm aici mult şi bine până se opreşte. Nu e bine.  După 5 minute încă turna, aşa că ne-am luat inima în dinţi. Ruuuuuuuuun!

Şi am fugiiiit, cum n-am mai fugit eu în viaţa mea. Sigura pauză a fost la un copac anemic, singurul pe care îl aveau pe acolo prin zonă, unde am constat că deja sunt fleaşcă, ce mai conta.. aşa că am început să alerg liniştită (dacă se poate aşa ceva) prin ploaie, cu gura până la urechi.

Am ajuns la maşină chiar uzi până la piele, dar râdeam de ne ţineam de burtă. Şi când am văzut că la 1 minut după ce am intrat noi în maşină… s-a şi oprit ploaia… apăi chiar că era să leşinăm de râs. Eh, asta e, cumva nu-mi pare rău că n-am mai avut răbdare să vedem dacă se opreşte ploaia. A fost o încheiere prea genială şi memorabilă a lunii de miere. Sau… aşa credeam noi. Haha, ce glumă bună.

Da, vedeţi voi, eu chiar credeam că aia avea să fie ultima “peripeţie” din luna de miere, şi că de aici încolo, dat fiind că nu mai aveam opriri pe nicăieri decât la noapte pentru somn, am crezut că vom merge întins până acasă, all boring and lame.

Well… I had noooo idea! :) Până acasă am mai avut vreo 4 întâmplări, sau doar atâtea îmi aduc eu aminte, din care cel puţin una este mai mult decât SF. Dar aceea, evident, a fost mai spre final.

Astăzi au mai fost doar 2, din care una caldă şi una rece… Şi cumva aş fi preferat să fie aia rece mai întâi, sau de fapt, să fie doar 1 caldă şi atât… dar se pare că nu am avut noi norocul ăsta.

Dar să vi-o zic pe aia caldă mai întâi. Sau mai bine să vă arăt. Sau ambele. Din Kotor noi trebuia să ne îndreptăm spre Podgorica. Drumul evident mai rapid ar fi fost prin Budva, dar de ce să nu ne complicăm noi un pic?

Văzusem eu de cu seară ceva ceva pe net despre nu ştiu ce “Old road to Cetinje”, de unde erau nişte privelişti incredibile cu golful Kotor. Şi când m-am uitat pe google maps şi am văzut că de la Kotor e un drum ce urcă în nu mai puţin de 16 ace de păr, mai strânse decât am văzut eu vreodată… am zis că acolo e de noi!

Era să greşim drumul, nu de alta dar acest drum vechi, e literalmente vechi. Adică e el asfaltat dar… se vede că …. ăştia au asfaltat poteca! :)))

A început astfel o distracţie pe un drum super îngust (oare cum de le găsim noi mereu pe toate astea???), iar acele alea de păr… chiar erau mega strâmte. Noroc că nu mai era mai nimeni pe drum. Numai noi nebuni…

Numai noi puteam să mai găsim yet another Unnamed Road… :)

Recunosc că după jumate din serpentine mi se cam luase… însă când am ajuns sus, am uitat complet… şi a meritat cu vârf şi îndesat. Aşa ceva…. eu nu am mai văzut în viaţa mea.

Adică nu numai că ăla e un loc special din care să vezi Golful Kotor în toate splendoarea lui, dar am şi prins un apus demenţial, fix după ploaie. Acuma ziceţi şi voi, cum să nu te simţi beat de fericire la aşa ceva? :)

Uite, vedeţi, de asta îmi place mie cel mai mult şi cel mai mult să călătoresc cu maşina, pentru că dacă eşti cu trenul / avionul, nu ai ocazia să vezi aşa ceva… cel puţin nu în cazul Kotorului.

Dat fiind că am oprit de vreo 27 de ori să facem poze, că parcă “aici e mai bun unghiul, hai mai opreşte o dată te rog”, evident că am pierdut o grămadă de timp, asta în condiţiile în care deja stăteam extrem de prost, şi ceva mai târziu, oboseala a început să-şi spună cuvântul.

Aşadar, cu tot cu atlas rutier + GPS, am reuşit efectiv să ne pierdem. Şi nu oricum, că noi nu ne pierdem aşa… ca orice oameni normali, noi ne pierdem pe drumuri de munte, late cât o maşină, cu serpentine, noaptea. Cadrul perfect, nu? Eh, şi astea nu au fost toate ingredientele!

Ce s-a întâmplat? Păi să vedeţi. Eu păţită cu GPS-ul de mute ori, de-acuma îl verificat mereu după atlas. Şi ştiam că după Podgorica, trebuia la un moment dat să facem dreapta. Buuun. Ce poate fi aşa de greu? Numai că obosită fiind, nu mi-am dat seamă că atunci când GPS-ul ne-a zis să facem dreapta, noi abia ieşisem din Podgorica, ori când mă uitasem mai devreme pe atlas, distanţa trebuia să fie ceva mai mare.

Dar m-am gândit că e bine. Cu toate că ne-am întrebat cam miraţi:  măi da oare GPS-ul ăsta de ce ne zice să facem dreapta dacă drumul european e clar înainte (pe indicatoare). Zic, mah, ce ştim noi, hai să îl ascultăm.

Jur, da jur, e a nu ştiu câta oară când ne-o luăm pentru că nu ne-am ascultat intuiţia şi am ascultat GPS-ul. Şi nici că ne lecuim. Şi de data asta, chiar am încurcat-o rău de tot. Numai că noi nu ştiam asta încă, pentru că trăiam cu impresia, uitându-mă pe Atlas, că suntem bine. Nu ştiam că poate ar fi ceva în neregulă.

Dar mergem, şi mergem şi mergem. Şi drumul e pustiu. Şi nu e nici cea mai vaga localitate. Şi nu sunt benzi pe jos. Şi… hopa… începem să urcăm… oare de ce?

După vreo 7-8 km, Cristi zice: băi eu cred că e bine, cred că tre să ne întoarcem. Şi cum eu urăsc întorsul din drum, zic: măi, hai că nu erau decât 30 de km, cât de rău poate să fie…? (întrebare retorică, evident).

Eh, CEL MAI RĂU!! CEL MAI ŞI CEL MAI RĂU POSIBIL. Ca să înţelegeţi, de la 40 de metri altitudine cât are Podgorica, drumul ăsta ne-a urcat pe noi, pe nişte serpentine prin pustietate, pe un munte, unde aveam mereu prăpastie pe o parte, până la 1300 de metri altitudine. Zău, nici dacă vroiam nu cred că îl nimeream.

Dar repet, noi încă nu ştiam că nu suntem bine, credeam că suntem pe drumul care trebuie, doar că aveam noi ghinion să fie naşpa. Numai că după 30 de km ăia de care ziceam eu, noi încă eram cocoţaţi la mama naibii, în pustietate, la 10 noaptea. Suuuper. Numai o pană să nu faci aici.

Drumul părea efectiv interminabil. Aveam senzaţia că am intrat într-o zonă crepusculară, şi ne învârtim în cerc sau ceva. Când credeam că am atins altitudinea maximă şi începem să coborâm, hop, iar începea să urce. Şi asta nici măcar nu era partea mai rea. Treaba au început cu adevărat să ia o întorsătură foarte urâtă în momentul în care din sens opus au început să vină alte maşini. Şi nu orice fel de alte maşini, camioane. Camioane cu lemne. Unu, două, TREI camioane, veneau necontenit. Şi la fiecare îmi stătea inima, pentru că drumul era atât de strâmt încât de multe ori se făceau manevre serioase ca să trecem unul de altul.

Şi nu, nu m-am oprit cu numărătoarea la 3 camioane, ci undeva la 20. După care am pierdut-o. Ştiu, pare incredibil ce vă povestesc, desprins din filme horror, dar zău că a fost mai mult decât real.

Eram terminată. Psihic, fizic, din toate punctele de vedere. Scenariul nu era deloc roz, şi toate sursele de stres mi se învălmăşeau în cap. Suntem în Muntenegru, e noapte, suntem la zeci de km de civilizaţie, pe un munte, pe un drum cu serpentine, pustiu, nu ştim unde ne ducem şi nici unde dormim la noapte, şi pentru numele lui Dumnezeu, când se termină drumul ăstaaaa???? Şi de ce sunt atâtea camioane???

Am cedat probabil la al 30-lea camion, când am rămas blocaţi. Nu mai puteam înainta nici noi, nici el. În spate… pe întunericul ăla, nu ne venea niciunuia să dăm. Pe partea mea, prăpastia. Suuuuper.

Atunci m-a pufnit plânsul. Automat. Nu mai puteam. Am zis că acolo rămânem. Abia după vreo 10 manevre am reuşit să depăşim situaţia. Evident, la limita limitei. Mă aşteptam din moment în moment să aud cum se zgârie maşina melodios. Cred că au lipsit milimetri.

După asta, nu mai ştiu decât că am mai mers încă vreo 10 km, în total au fost 50 de km, nu 30. Şi asta nu până la o localitate, ci până la o intersecţie. În intersecţie, o bodegă. Da, în mijlocul pustietăţii.

De pe indicatoare, nu înţelegem nimic. Abia atunci am realizat însă că noi tot timpul ăsta nu fusesem pe drumul care trebuia. Drumul de pe care venisem noi era un drum fantomă. Panica era la ea acasă. Bun, deci acuma ce facem? Stânga sau dreapta? Habar n-am…

Mă uitam fix ca mâţa în calendar pe atlas, aşa cum m-am uitat tot timpul ăsta de fapt, pentru că drumul de pe care tocmai venisem noi… nu era figurat pe el.

Instinctul deja nu mai îmi spunea nimic, iar indicatoarele erau indescifrabile. Nimic nu se pupa pe ce vedeam eu pe Atlas. Aşa că n-am avut ce face, ne-am luat inima în dinţi şi am decis să meargă Cristi (că doar nu era să merg şi eu :)))) la bodega respectivă să ceară indicaţii. Da, la 10-11 noaptea, în mijlocul pustietăţii.

Am stat cu inima la gât până s-a întors, dar măcar a venit cât de cât lămurit. Cum s-a înţeles cu oamenii ăia… numai el ştie (prin semne, evident) dar cert e că la stânga pornind, mai aveam 9 km  până la o localitate. Aaaaleluia!! Parcă s-au deschis cerurile, nu alta. Vă jur!

Peste 10-15 minute eram în Kolasin. Ne-am dat noi seama ulterior că e un fel de staţiune. Na, acuma dă-i şi caută cazare la 11 noaptea. Dăm de nişte poliţişti. Ah, ce bine, domle, ziceţi-ne şi nouă un hotel pe aici, orice, numai să punem şi noi capul să dormim un pic, că suntem epuizaţi.

Ne-au zis oamenii de 2 hoteluri, dar unul eram mai scump ca altul. Primul era chiar de fiţe, 100 de euro cea mai ieftină cameră, iar al doilea, 60 de euro. Cu tot cu mic dejun. Era de vreo 4 ori mai mult decât aş fi vrut să dăm în seara asta, aşa că am mai dat o raită “prin sat”, poate găsim altceva. Am găsit o plăcuţă cu “Sobe” şi s-a dus Cristi să întrebe.

Intră el, eu rămân în maşină. Şi stau, şi stau , şi stau… de-mi vine rău. După un sfert de oră, deja mă bâţâiam din toate încheieturile. Eram aproape sigură că a păţit ceva şi toate scenariile negative îmi veneau în gând. Păi de ce doamne iartă-mă ar sta atâta???

Dacă aveau cazare, ieşea destul de repede şi mă chema. Dacă nu aveau, simplu, ieşea la fel de repede. Mintea mea efectiv nu putea să înţeleagă ce putea face atâta.

Nu mai ştiu sigur dacă am încercat să îl sun, dar am impresia că îşi lăsase telefonul în maşină. Nici să mă duc după el parcă nu îmi venea să mă duc… că na… nu prea îţi vine să te bagi în peşteră fără lanternă. Nu???

Când a ieşit de acolo… deja eram praf. Nu e ca şi cum nu mă epuizasem psihic mai devreme deja… Mi-a zis că a stat atâta pentru că gazda nu avea cazare liberă, dar a sunat pe la toţi prietenii lui “din sat” să ne caute o cameră. Nah, ca să vezi, ce-mi imaginam eu, şi ce se întâmplase de fapt. Ce oameni cumsecade. Din păcate.. tot degeaba, pentru că nu ne-a găsit nimic. Aşa că nu am avut ce face, şi am mers la hotelul de 60 de euro.

Am luat sincer în calcul şi varianta de a dormi în maşină, dar de aici şi până acasă aveam de condus mai mult de 1 zi întreagă, vreo 900 de km, şi nu ne permiteam să nu fim odihniţi bine.

În timp ce stăteam la recepţie aşteptându-l pe Cristi să aducă bagajul, mă uitam aşa pe pereţi de aiurea… şi ce credeţi că văd? O hartă a zonei, şi pe ea trona drumul alambicat pe care tocmai venisem. Şi abia atunci mi s-au luminat toate în cap, mi-au picat toate fisele, cum că am făcut dreapta prea curând, greşind drumul… toate s-au legat. Mno, asta e, măcar am putut să mă culc liniştită. Am avut totuşi un final oarecum fericit dacă e să fim optimişti :) Ce contează că am mers pe un drum care nu are niciun marcaj pe el, măcar de drum comunal sau ceva, nici măcar în google maps. Nici nu pot să vă spun cum se cheamă, ca să ştiţi să îl evitaţi, dar cumva cred că nu veţi avea voi norocul nostru :) În orice caz, puteţi să îl vedeţi pe harta de mai jos.

Aceasta a fost penultima zi. Mai am doar 1. Dar una şi bună! Dacă asta credeţi că a fost peripeţie… pregătiţi-vă bine pentru ce va urma :)


Vizualizaţi Honeymoon ziua 33 pe o hartă mai mare

Utile:
1. Taxe de drum/vignete Muntenegru: înţelesesem că există o taxă unică de 10 euro care se plăteşte la intrarea în ţară, dar noi nu am plătit nimic până la urmă. Nu ni s-a solicitat pe nicăieri.
2. Cazare: 62 euro / noapte / camera dubla + mic dejun la Hotel Brile, Kolasin (nu e relevant, cazarea poate fi mult mai ieftină)
3. Obiective turistice / diverse bilete:
– Plimbare pe zidurile cetăţii Kotor: 3 euro / persoană

Mulţumim pentru susţinere Sony, Kingston, Portbagajul.ro (Inchireri portbagaje), Casa de traduceri (casadetraduceri.ro), cat si prietenilor care ne-au primit la ei acasă sau ne-au împrumutat echipamente montane: Mihai Mares (outdoor-events.ro), Ana Maria ChitoiuFlorin Sasca, Dan Chitila (danchitila.ro) si Daniel Ionescu.

13 comentarii:

  1. Și până la urmă ce te-a impresionat mai mult: Dubrovnik sau Kotor?

    De asemenea, vroiam să te întreb aproximativ cât durează dus-întors, privit, făcut poze urcușul până la muntele Srd?

  2. Mă apucă pe mine o nostalgie că termini cu luna de miere. Parcă erau asa in fundal postarile tale, stiam ca va mai urma…
    Oricum a fost o aventură minunată și sunt de fapt curioasă să citesc finalul… Dar și nostalgică. Imi pot imagina cum te simti tu :)

  3. Andrei, yes! :D Ai fost si tu pe drumul ala sa inteleg, nu? :)

    @Adriana Parvu: nu as vrea sa aleg :) Ambele sunt de vis!
    Daca mergi cu masina? Cam 1 ora jumate…

    @Bianca: :) Da, si eu sunt un pic nostalgica, dar sa fiu sincera abia astept sa inchei capitolul asta. Povestesc de prea mult timp asta si iar sunt in urma rau de tot cu ce am mai facut intre timp.. :)

    Tine-te bine, va fi un final de zile mari :)

    Scuze pentru faptul ca nu poti comenta cu URL, dar a fost un compromis ales ca sa nu mai fiu bombardata de spamuri…

  4. Foarte frumos! Am cam fost pe urmele tale în vara trecută. Numai că eu am luat-o inves, întâi golful Boka Kotorska şi apoi Dubrovnik. :)
    Eu cred că e mai economicos ca timp să urci pe muntele Srd cu telecabina. Pentru că îţi ia 5 minute dus şi 5 minute întors! :)

  5. Fain! :)
    Da, bine, si cu masina urci foarte repede. Eu am zis 1 ora jumate grosso modo, ca poate unii stau mai mult sus.

    Urcarea cu masina dureaza undeva la maxim 10 minute, oricum :)

    La telecabina poate uneori e si coada.. Si benzina consumata e sigur mai ieftina decat 2, 3, sau 4 bilete la telecabina, depinde cate persoane sunt in masina..

  6. Aleeee….sa stii ca imi fac si eu plan de un week-end in Muntenegru. Am pe lista Kotor si e fain sfatul cu old road, asa ca thanks. Acum mai trebuie sa caut ce as mai putea vedea ;)

  7. Foarte bine! :)
    Pai daca e doar de weekend, eu zic ca n-are rost sa cauti si altceva. E arhisuficienta zona Kotor! :)

    Golful e mare, puteti sa va opriti si in alte orasele si statiuni in afara de kotor, si noaptea e fain sa fiti in Kotor, ca sunt luminate zidurile cetatii de pe munte :)

    Vezi ca de exemplu in golf, sunt doua insulite. Si pe unda intre ele, e o manastire. Cred ca se fac excursii pana acolo sau puteti voi sa inchiriati pur si simplu o barca. Asta e manastirea: http://en.wikipedia.org/wiki/Our_Lady_of_the_Rocks

  8. Foarta faina povestea, si bineinteles ca nu puteau lipsi peripetiile :). In Muntenegru am inteles ca sunt destul de multe drumuri de munte inguste de o masina cu prapastie la margine, si in general muntenegrenii conduc ca nebunii. Mi-a povestit si cineva ca au vrut sa mearga la manastirea Ostrog si au ajuns pe un drum secundar unde in viata ei nu i-a fost asa frica.

  9. Exact asta am patiti si noi, doar ca la dus spre Budva. Cu tot cu GPS si harta am ajuns la granita cu Kosovo, de unde, evident, ne-am intors. Am trecut vama in Muntenegru, am mers ce am mers si am ajuns pe un drum exact cum l-ai descris tu (30 km). La un moment dat, cand incepeam in sfarsit sa coborim muntele, GPS-ul ne-a zis sa o luam la stanga, pe drumul pe care a-ti venit voi de la Podgorica. Norocul a fost ca m-am prins si am facut dreapta si am ajus la Kolasin, iar de acolo am mers pe drumul european. Acel drum este splendid, dar nu prea ne-am putut bucura de el din cauza stresului si nervilor pe care i-am avut pana sa ajungem acolo.
    Nu doresc nimanui sa ajunga pe acel drum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *