Elveția/Italia: Tour du Mont Blanc (TMB) etapa 8 – Ferret –> Grand Col Ferret -> Rifugio Elena

Scris de | Alexandra

Dacă prima dată era să renunţăm din cauza noastră, acum nu mai depindea de noi. Prognoza pentru ultimele 2 zile din Turul Mont Blanc era groaznică, şi noi ne-am trezit într-o postură în care nu ne-am fi dorit să ne aflăm niciodată. Tolba cu noroc se golise, prea fusese vreme excelentă 7 zile la rând. Decizia înţeleaptă era să renunţăm şi să ne întoarcem în Courmayeur, decizie pe care am şi luat-o. Dar cu inima îndoită. În timp ce ne aflam în autobuz… o întrebare nu-mi dădea pace: “să riscăm??”. Aflaţi astăzi ce am făcut până la urmă :)

Ziua 19, sâmbătă, 28 iulie 2012: 

Traseu Etapa 8 TMB: Champex (1466 m) – Ferret – Grand Col Ferret (2537 m) – Rifugio Elena (2062 m)
Diferenţă nivel pe jos: + 830 m / – 475 m
Durată pe jos: 4 h
Distanţă parcursă pe jos: 10 km

Ne trezim de dimineaţă cu inima îndoită. Pe de o parte suntem fericiţi că mai avem doar 2 zile şi ajungem la linia de sosire, pe de alta ştim că vremea se înrăutăţeşte, dar nu ştiam exact cât de tare. Aflăm însă destul de repede, pentru că la micul dejun toată lumea vorbeşte despre asta. Oamenii consultă prognoze pe net, pe telefon, se schimbă la feţe, cei ce trebuiau să urce în Fenetre d’Arpette (de unde am venit noi ieri) nu ştiu dacă să aleagă varianta uşoară de la poatele muntelui sau să stea pe loc, cei care astăzi ar trebui să înceapă Turul Mont Blanc nici nu ştiu ce să mai facă (dacă să mai plece sau nu), şi eu din toate discuţiile nu reţin decât “fulgere”, “tunete” şi “ploi abundente”.

Mi-e rău! Efectiv mi se face rău când mă gândesc. Ne uităm afară, şi deja a început să plouă. Şi nu doar picură, ci plouă ca lumea. Avem noi haine de ploaie, dar în niciun caz ceva ce ne poate proteja pentru 28 de km de mers pe jos prin ploaie!

Ah da, asta e iarăşi o zi pentru care am sărit calul la planificare. Nu ştiu cum m-am gândit eu că după 7 zile de mers o să fim în stare să mergem într-o singură zi 28 de km. Dar nu e ca şi cum ar mai conta asta acum dat fiind că toate semnele indică spre faptul că trebuie să ne oprim aici. Asta e, a fost frumos cât a fost, am făcut 80% din Tur… dar când se împute treaba trebuie să ai puterea să te opreşti şi să renunţi.

Uşor de zis, nu? Simplu. O decizie înţeleaptă şi atât. Dar e de 100000 de ori mai greu!

După ce ne facem rucsacurile, cu feţele încruntate, ne ducem în holul cabanei. Mă uit iarăşi la Cristi în speranţa că poate ia el decizia. Dar nici acum nu vrea să facă asta. “Facem cum vrei tu.” Îi zic “bine, dar acum nu mai e ca data trecută, nu mai depinde de noi, haide să luăm decizia împreună”. Dar niciunul dintre noi nu mai spune nimic.

Ca de fiecare dată când am avut de luat o decizie grea pe munte, încerc din răsputeri să îmi eliberez mintea, să îmi clarific gândurile şi să privesc lucrurile la rece. Ok, e clar că situaţia nu e deloc roz. Se anunţă vreme foarte rea, iar am avea azi de urcat până la 2537 m, în Grand Col Ferret.

Îmi trec imediat prin minte cuvintele doamnei gardian de la Refuge les Grands, care ne-a povestit că Grand Col Ferret, care e întâmplător şi graniţa Elveţia/Italia, este un loc în care se ciocnesc mereu fronturi de nori şi atunci când plouă, apăi acolo plouă rău, iar când ninge, ninge în cantităţi industriale. Mi se face pielea găină când îmi amintesc. De unde deduc că fix acolo nu am vrea să fim azi.

Ok, luăm decizia. Renunţăm. Asta e, n-avem de ales. Trebuie să fim realişti şi să facem “the right thing”. Să nu uităm că majoritatea accidentelor se produc pe fondul nechibzuinţei. Bun, deci renunţăm.

Dar totuşi… oare chiar ar trebui să ne încredem în prognoza meteo? Zicând asta ne uităm amândoi pe geam şi vedem că afară toarnă. Dar Grand Col Ferret e la 28 de km de aici. Şi ştim foarte bine ce diferită poate fi prognoza meteo pe munte…

Hotărâm să mergem la Oficiul de turism. Da, clar, asta trebuie să facem. Mergem acolo şi cerem prognoza meteo, aia pe bune, că aşa din auzite şi din ce am văzut pe net… nu e relevant.

La Oficiul de turism însă… tronează aceleaşi veşti proaste printate pe o hârtie lipită pe uşă. Tunete, fulgere, ploi în continuu. Doaaamne, apără şi păzeşte-ne! Ce ne facem?

Pai… ce e evident. Cerem programul autobuzelor şi indicaţii despre care e calea cea mai uşoară de a ne întoarce de aici în Courmayeur şi gata. Înainte de asta însă, compilasem în capul meu deja: ca să ajungem înapoi la maşină trebuia să luăm: 1 autobuz, 2 trenuri, şi încă un autobuz. Şi cum nu sunt decât doar câteva pe zi, cu tot cu aşteptările dintre ele, însemna că ne pierdem efectiv o zi întreagă ca să ajungem pe partea cealaltă a muntelui. A, şi să nu mai zic că avem rezervare în Aosta pentru peste 2 zile şi nu o mai putem anula pentru că ne încasează banii oricum. Deci ori pierdem banii, ori mai pierdem o zi aiurea în Courmayeur.

Cu toate astea speram că poate fata de la Oficiul de turism ştia o variantă mai simplă, care eventual îmi scăpase mie… dar de unde?? Exact asta ne zice şi ea. Ba îşi mai şi ia avânt înainte să înceapă explicaţiile, şi ne spune sincer că avem mult de “muncă”.

Cu foile cu programele mijloacelor de transport în mână, ieşim din Oficiul de turism şi ne uităm de sub streaşină cum toarnă la greu. Nu se mai vede niciun munte, nimic, deasupra e doar un plafon de nori foarte coborât, care pare că vrea să ne înghită.

Mă întreb singură: “Unde să plecăm pe vremea asta? Am înnebunit??” şi cu inima îndoită îi spun lui Cristi că trebuie să luăm autobuzul. Indiferent dacă ne oprim sau continuăm, trebuie să îl luăm. Deja m-am hotărât 90% să ne oprim aici, însă chiar dacă am continua, nu avem cum să mergem prin ploaia asta 28 de km, aşa că trebuie să scurtăm. Iar scurtătura o facem cu autobuzul ăsta, care ne duce în Orsieres. De acolo, dacă renunţăm, luăm trenul spre Chamonix, dacă nu, mergem pe jos mai departe pe TMB.

Dar cum ziceam, autobuzele sunt rare, şi următorul e abia peste o oră. Mergem înapoi în holul cabanei şi ne punem pe aşteptat. Cred că vă e clar că în ora aia m-am hotărât şi m-am răzgândit de vreo 20 de ori. Niciodată nu cred că am mai dus o aşa luptă în capul meu! A fost groaznic! Jumătate din mine vroia să continue, jumătate îşi dădea seama că e mai înţelept să renunţe.

Când a sosit autobuzul, eram la fel de nehotărâtă ca până atunci. Îmi venea să plâng. De fapt, cred că am şi plâns dar nu mai ţin minte :))

Dar cu siguranţă am luat o împunsătură în suflet când am plătit autobuzul. 6,4 franci de persoană pentru un amărât de sfert de oră, în care am făcut 10 kilometri!! Asta însemnă undeva la 5,3 euro. Enorm, dar na, Elveţia!!

În 2 timpi şi 3 mişcări ajungem  în gara Orsieres. Chiar pe linie stă trenul care ne-ar putea duce în Chamonix. Evident, trebuie să îl schimbăm, dar ca idee, ăsta e trenul în care trebuie să ne urcăm. Mă uit însă la Cristi, şi îi spun: “Eu să ştii că nu mă urc în trenul ăsta”.

Nu ne-am hotărât încă, şi dacă tot renunţăm, nu mă grăbesc, pot să îl iau şi pe următorul. Îl rog să meargă să vadă măcar cât costă, nu de alta dar dacă pe un amărât de autobuz am dat atâta… pai pe tren cât dăm? 100 de euro??

Mnu chiar, doar 80. Mă rog, pentru 2 persoane. Dar totuşi!! 80 de euro???? Voi sunteţi nebuni? No way! Deja mă uit iar spre cer: băi da voi sunteţi siguri că o să fie tunete şi fulgere?

Nu de alta dar aici deja nu mai plouă. Bine, nu e ca şi cum ar fi soare, dar totuşi, e o diferenţă enormă. Atâta vreme cât nu plouă, putem să mergem liniştiţi încă 2 zile. Pe de altă parte… aici suntem la o altitudine mai mică decât în Champex. Iar Grand Col Ferret e la 1500 de metri mai sus. Acolo e cu totul altă lume.

Şi iată-ne din nou, nehotărâţi. Habar nu avem unde dormim la noapte, ce o să facem în următoarele ore… dar ne gândim că e momentul să ne şi prostim un pic. Aaah, dulcele sentiment al amânării unei decizii importante! :D

Râdem, glumim dar… mai părăsim şi noi incinta? :))

Ok, deci, să ne hotărâm zic. Gândul însă îmi zboară la verzi şi uscate. Nu vreau, pur şi simplu nu vreau să hotărăsc! Chiar trebuie??? Pe umărul stâng apare îngeraşul:

   Daaa, normal că trebuie să decizi!! Eşti nebună?!? Cât vrei să mai tai frunze la câini în gara asta fără să faci nimic? Eşti culmea!

Îngeraşul nici nu termină de vorbit că apare şi pe celălalt umăr drăcuşorul:

  Ei, nu trebuie să te decizi fix acuma… ai tot timpul din lume.. dar totuşi, când te hotărăşti, hotărăşti să continui, da?

Îngeraşul: – Eşti nebun?? Cum să continue??? Tu nu ai auzit prognoza, sau ce? O să fie prăpăd acolo sus! Dacă se fac viituri sau plouă cu găleata ore întregi?

Drăcuşorul: – Hai fratele meu alb, e doar apă! Ce poate să se întâmple?!?

Îngeraşul: – E doar apă?? Ai înnebunit? Da tu de trăsnete n-ai auzit??

Drăcuşorul: – Hai mă lasă, nu vezi că a ieşit soarele? (chiar a ieşit!!!)

Îngeraşul: – Da mă bine, păi o fi ieşit aici, dar sus sigur nu e niciun soare, plus că şi aici, cât crezi că o să ţină asta? Suntem la munte, remember???

Discuţia asta a ţinut muuult şi bine, până când m-a luat durerea de gât la cât l-am întors din stânga în dreapta ca la tenis. Dar până la urmă Drăcuşorul învinge:

“Băi da tu eşti nebun??? Cum să dea 80 de euro pe tren? Mai bine trec muntele pe jos!!!”

Zis şi făcut! Totuşi, ca să riscăm cât mai puţin, ne mai luăm un bilet de autobuz pentru că nu am scurtat cu primul nimic (doar ne-am îndepărtat de la traseu), şi măcar dacă ne prinde ploaia, să ne prindă cât mai puţin timp posibil. Plus că e deja foarte târziu, şi în niciun caz nu mai avem timp să facem 28 de km până la ora 19 seara când avem masa la cabană.

Iată că după ore întregi de chin şi tortură psihică, a fost chiar simplu să luăm decizia. O mică rază de soare îţi luminează mereu mintea şi te ajută să vezi lucrurile mai optimist, dar când e vorba de bani… te luminezi şi mai repede :) Acuma serios, nu m-am bazat numai pe asta în luarea deciziei, dar chiar mi s-a părut absurd să dăm atâţia bani pe trenul respectiv.

Nu mai zic… A doua tură cu autobuzul a fost şi mai scumpă decât prima, nu de alta dar acuma erau mai mulţi km (15) şi cam jumătate de oră de mers. Ka-ching! Încă 9,20 franci de persoană!! Uhai maică!

Pe drumul cu autobuzul din Orsieres până în Ferret sunt fascinată. Încerc să fac poze (şi chiar fac zeci!) din mers, dar nu prea îmi ies. Ştiam dinainte că Val Ferret elveţiană (mai este o vale cu acelaşi nume şi în Italia, cea pe care ar trebui să o vedem deja din graniţă) este superbă. E o înlănţuire de cătunuri (căci nu sunt chiar sate) într-un peisaj idilic. Practic arată ca în cărţile de poveşti.

E sigura “bucată” de pe Mont Blanc din cele scurtate pe care chiar regret că a trebuit să nu o facem pe jos. În celelalte 2 cazuri, când am luat telecabina, era vorba doar de nişte urcări, unde vedeam cel mult peisaje montane frumoase, ceea ce am tot văzut şi răsvăzut. Dar aici e altceva, e o zonă mirifică, în care eu personal cu siguranţă mă voi întoarce, într-un fel sau altul, ca să scap de restanţă.

Pentru cei ce vor o vacanţă relaxantă, într-un peisaj pastoral de vis, reţineţi Val Ferret, unde se găsesc cătunurile  Praz-de-fort, La Fouly şi Ferret.

Noi coborâm în Ferret, aici e staţia terminus. Mai departe nu mai merg decât maşinile mici, autocarele nu. Oricum, nu e ca şi cum ar mai fi mult de mers, pentru că şoseaua se termină după 1 km.

Ferret este ultimul cătun, unde admirăm din nou cabanele elveţiene, şi ne luăm la revedere. În 3 ore ar trebui să fim pe graniţa cu Italia.

În timp ce păşesc încă pe asfalt, sunt fericită. De fapt, încrezătoare. Nu plouă, şi uitându-mă la nori, nu par aşa de înspăimântători pe cât mă aşteptam. Mă gândesc totuşi că o să plouă, doar poate nu chiar cu găleata. Sau măcar nu mult ca durată. Păşesc cu încredere. Trebuie să fie bine! N-am greşit că l-am ascultat pe drăcuşor de data asta. Vorba aia… nu rişti, nu câştigi…

Drumul e destul de plictisitor în prima fază, ne încadrăm pe un mic drum forestier care urcă la cabana/ferma La Peule. Dar ne apucăm să jucăm jocul nostru preferat: “Mai ţii minte când…”, rememorând momente speciale sau haioase pe care le-am trăit până acum în luna de miere. E tare distractiv, mai ales că spunem primul lucru care ne vine în minte şi realizăm ce a ales creierul să reţină mai degrabă.

În stilul ăsta trece timpul foarte repede şi iată-ne ajunşi la fermă. Aici intrăm, cu gândul de a scăpa şi de ultimii franci elveţieni pe care îi mai avem. Nu de alta dar nu mai avem ce să facem cu ei după aceea, sunt doar nişte monezi. Avem 5,5 franci, o adevărată avere :)) şi ne sclipesc ochii şi la nişte lapte, dar şi la nişte brânză. E de la mama ei, de-aici de la fermă! Cu banii ăştia în România cumpăram şi vaca! :))) Desigur, acum nu avem loc în rucsac de aşa ceva!

Când să luăm şi noi lista de preţuri să vedem ce ne luăm, ne cade faţa. Nici măcar lapte cald nu avem bani să ne luăm, darmite şi lapte şi brânză :)) Evident că avem bani la noi să ne luăm şi o oaie, ceva, dar nu elveţieni. Aşa că ne mulţumim doar cu 2 pahare de lapte rece şi 2 vederi, le dăm pe gât repede (paharele, nu vederile) şi plecăm mai departe.

Making Fondue :)
În sala de mese din cabana La Peule

Cum deschidem uşa, tragem şi gluga pe cap, nu de alta dar a început ploaia. Ah, şi eu care credeam că am scăpat! Să vezi acuma ce urmează…

Dar de unde? Tot drumul până în Grand Col Ferret, care a durat o oră jumătate, numai ne-a picurat. Pic pic, pic pic, de zici că sa stricat instalaţia lui Doamne Doamne. Bine, nu mă înţelegeţi greşit, m-am bucurat teribil, dar aproape nu-mi venea să cred! La ce se anunţa… mă aşteptam să ajungem uzi leoarcă la cabană. Dar cum eram personal la faţa locului, până la urmă mi-a venit să cred :))

Val Ferret italiană

Bine, mai avem totuşi vreo oră de aici până la cabană, aşa că să nu zicem hop până n-am sărit gardul. Peisajul este superb din graniţă, chiar dacă vremea e cum e. Ceaţa se ridică şi coboară, învăluie gheţarul, într-o parte e Elveţia, în cealaltă Italia, şi avem un sentiment de eliberare extraordinar. Am ajuns înapoi în Italia, care în momentul de faţă e un fel de home sweet home. Am ajuns până aici against better judgement, dar am riscat şi am câştigat. E minunat!

 Borna de graniţă. Pe ea se vede un S de la Switzerland

Coborâm un pic şi jos de tot se vede o cabană. Aia să fie? Wow! Incredibil! Ce aproape pare şi ce departe în acelaşi timp. În continuare plouă tot pic pic pic, şi până jos a ţinut-o numai aşa.

Când călcăm pragul cabanei, suntem cu gura până la urechi. We made it! We really made it! Nu ne-a plouat, nu ne-a fulgerat, nu ne-a trăsnit! Suntem bine mersi. Ha! Ce chestie!

Rifugio Elena, bine te-am găsit! În scurt timp aflăm că e una dintre cabanele cu cea mai mare capacitate de cazare de pe TMB. Suntem conduşi în cameră şi la prima vedere am un şoc. E o cameră imensă, cu trei rânduri de paturi suprapuse, dar fiindcă noi avem primul pat din stânga, nu apuc să merg până la capăt să văd câte sunt pe un rând. Dar credeţi-mă, e atât de mare, încât nu îţi dai seama nici după aia. Şi mi-e ruşine să mă plimb prin cameră să număr, dar jur că sunt în jur de 20 paturi suprapuse, deci vreo 40 de locuri în total. Şi ăsta nu e singurul dormitor! Deci wow!

Sala de baie abia face faţă, e o aglomeraţie ceva de speriat, dar după ce fac un duş cald, sunt alt om. Până la masă mai avem ceva timp de aşteptat, dat fiind că am ajuns destul de devreme, muuult mai devreme decât în orice altă zi pe TMB, aşa că scoatem un pic nasul pe geam. Aşa cum se anunţa, s-a pus pe o ploaie serioasă. Norocul nostru că a ţinut cont de regula “dimineaţă frumos, seara urât” şi a aşteptat să ajungem noi la cabană înainte să se pună pe turnat. Pfiu, ce noroc am avut! Acum să sperăm că mai avem norocul ăsta şi mâine! Dar nu mă dau bătută! Acuma chiar că nu mai renunţ! Am ajuns până aici, suntem atât de aproape de Courmayeur, practic ne despart doar 6 h 05 de maşină, nu am de gând să las nimic să îmi stea în cale!

Adormim cu asta în gând: AMR 1! Wow! Suntem atât de aproape! O să reuşim oare?

Tour du Mont Blanc este unul dintre cele mai cunoscute trasee de lungă distanţă din Europa, parcurs anual de aprox. 10.000 de oameni. Este un circuit impresionant, care înconjoară Masivul Mont Blanc şi traversează  3 ţări diferite pe parcurs: Italia, Franţa şi Elveţia. Circuitul se desfăşoară, ca altitudine, între 1000 m şi 2665 m, are 170 de km, adună 10.000 metri de ascensiune şi coborâre, şi se face, în principiu, în 10/11 zile.

 

Utile:

 

1. Cazare:

    • Chalet Au Club Alpin (pe Tour du Mont Blanc, în Elveţia): 59 euro / noapte / persoana pentru demipensiune, in dormitor comun
  • Rifugio Elena (pe Tour du Mont Blanc, în Italia):  43,5 euro / noapte / persoana pentru demipensiune, in dormitor comun

2. Hartă Tour du Mont Blanc: 12 euro – am cumpărat-o din Courmayeur

Mulţumim pentru susţinere Sony, Kingston, Portbagajul.ro (Inchireri portbagaje), Casa de traduceri (casadetraduceri.ro), cat si prietenilor care ne-au primit la ei acasă sau ne-au împrumutat echipamente montane: Mihai Mares (outdoor-events.ro), Ana Maria ChitoiuFlorin Sasca, Dan Chitila (danchitila.ro) si Daniel Ionescu.

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Ce frumoase sunt cabanutele/casele pe care le-ai prins in fotografii . Chiar pare un loc de relaxare extraordinar, sa te trezesti dimineata , verdeata in jur , flori la geamuri ..si parca trebuie sa apara vacuta mov de peste deal . Super !!

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei