HM – ziua 17 – TMB etapa 6: cu un pas in Franta si altul in Elvetia

Iată că am ajuns cu poveştile şi la jumătatea lunii de miere. Parcă ieri deschideam seria cu Ziua 1, şi acum deja am ajuns la Ziua 17. Astăzi am păşit pentru prima dată în Elveţia, dar până acolo am fost hipnotizaţi de albastrul şi turcoazul apei din Lac Blanc, am înfruntat călduri extreme pe şosea, ne-am hodinit apoi sub o umbreluţă, şi până la urmă am trecut graniţa Franţa-Elveţia per pedes, şi noaptea am petrecut-o într-un refugiu elveţian.

Ziua 17, joi, 26 iulie 3532:

Traseu Etapa 6 TMB: La Flegere (1875 m) – Lac Blanc (2352 m) – Tre le Champ (1417 m) – Col de Balme (2191 m) – Refuge les Grands (2113 m)
Diferenţă nivel pe jos: + 500 m / -950 m
Durată pe jos: 7 h 30
Distanţă parcursă pe jos: 15 km

La 7 fix trebuia să fim la micul dejun. La 7:02 ajungem în sala de mese, unde parfumul de croissante proaspete franţuzeşti învăluia toată cabana. Sub vraja asta, grăbesc pasul spre masa noastră, unde văd că tronează un coşuleţ în care, după firmituri, se aflau cândva nişte croissante. Cândva acum 2 minute, desigur. Francezi nesătui! Băăăăi, ne-aţi mâncat croissantele, asta nu e deloc o glumă bună!! This is so not funny!

Mă aşez la masă cu o căutătură cu care speram să îi fac pe colegii de masă să se simtă. Daaa, de unde! N-aveau ei nicio treabă. Nicio muscă pe căciulă, nu?

Mai fraţilor, eu nu sunt cine ştie ce hrăpăreaţă, dar totul până la croissantul meu, da? Deci cine mi-a furat croissantul, ăla intră direct pe lista neagră!

Şi nu e ca şi cum micul dejun ar fi fost vreun festin! Eu chiar mă bazam pe croissantul ăla! Ba culmea, de fapt erau două de persoană, am văzut eu la alte mese!! Aşa că nu mă fraieriţi voi pe mine!

Deci nehaliţii mâncaseră nu două croissante în plus, ci patru! Mă uit la Cristi, el se uită la mine, ne uităm amândoi la restul lumii de la masă, toţi căutau urme de paşi pe tavan. Ne dăm seama că oricum nu ne înţelege nimeni, aşa că vorbim cu voce tare, doar doar aşa s-or simţi:

– Băi ăştia ne-au mâncat cornurile şi acuma se fac că plouă?

– Nu-i posibil aşa ceva!

Nu se simte niciunul, şi oricum, nu e ca şi cum ar putea să ne dea croissantele înapoi. Dar din fericire, unul dintre băieţii de la cabană rosteşte nişte cuvinte magice: “A apucat toată lumea croissante?”.

Slaaavă Cerului că undeva în capul meu mai e ceva franceză şi înţeleg ce zice. În secunda doi, mai mai că nu îi bag degetele în ochi ăluia de lângă mine la cât de tare gesticulez şi fac cu mâna ca să mă vadă. Mă mir că nu îmi iau zborul! Doi, doi, suntem doi care n-am prins! Bring the crroissaaaaants! Bring theeem!

Coşul plin cu croissante pentru noi doi soseşte în câteva minute şi aproape că le mănânc din priviri la cât de bine arată. Nehaliţii mai au şi tupeul să lungească gâtul să vadă câte sunt, dar eu le trag o privire de “jos laba, astea sunt croissantele MELE” şi stau în gardă să le dau şi peste mână dacă e nevoie, dar nu e cazul.

Aaaaah, cele mai bune croissante pe care le-am mâncat în viaţa mea!!

Cu aşa putere, ne echipăm după masă şi plecam mai departe. Astăzi iar am avea vreo 23 de km de mers şi o diferenţă cam mare de nivel, şi cum ieri ziceam că şi azi trebuie să facem cumva să ne recuperăm, iau în calcul şi varianta în care să mai luăm o telecabină. Dar nu mă pronunţ totuşi, să vedem, poate nu va fi nevoie.

După o primă urcare ajungem la Lac Blanc. E unul dintre cele mai frumoase lacuri de pe Tour du Mont Blanc, şi asta şi datorită locaţiei. Este format cumva din două lacuri de fapt, unite într-un punct, şi nu e deloc alb, aşa cum ii zice numele (nu că are avea cum :) ci are nişte culori foarte speciale de albastru-turcoaz. De fapt, primul lac pare să fie mai albăstrui, iar al doilea mai turcoaz, chiar dacă sunt de fapt unite.

Lacul turcoaz:

Lacul albastru:

E un peisaj incredibil, şi mi-ar plăcea să stăm mai mult aici, dar nu ne permitem decât jumătate de oră. Facem vreo 100 de poze numai aici, dar parcă nu-i de ajuns.

Refuge Lac Blanc – aş fi dormit aici o noapte ca să văd răsăritul şi apusul cum se oglindesc în lac

Mai departe avem o lungă coborâre până la Tre-le-Champ, presărată cu alte lacuri minunate şi scări metalice, aşa că nu e rost de plictiseală.

Alexandra Rosu
Al doilea lac unde facem poze cu zecile este unul dintre lacurile Cheserys, în care Mont Blanc se oglindeşte aşa de frumos că pare un vis. O singură pietricică aruncată în lac ne poate trezi, dar nu îndrăzneşte nimeni să facă asta.

Mai târziu ajungem într-un punct din care se văd clar orăşelele Argentiere, Montroc şi Le Tour. De fapt, se vede bine la orizont şi unde trebuie să ajungem, şi anume graniţa cu Elveţia. Pare foarte departe şi nici măcar nu este punctul nostru terminus, de acolo mai avem încă vreo oră jumătate până la refugiu.

Urmează porţiunea cu scări metalice. Întâlnim multă lume pe ele, chiar şi copii, dar părinţii au grijă să îi ţină în coardă şi să aibă cască pe cap. Nu poţi niciodată să ai prea multă grijă de copiii tăi :)

Când ajungem în sfârşit la şosea, undeva lângă Tre-le-Champ, e deja târziu. Ca să mergem pe jos de aici până la Refuge les Grands ar însemna să ajungem undeva aproape de întuneric, dat fiind că e un refugiu şi trebuie să şi mâncăm dinainte. Ca să nu mai zic că am emoţii cu rezervarea pentru noaptea asta pentru că a fost o adevărată aventură să o facem. Deci n-ar fi o idee bună să ajungem prea târziu şi să găsim toate locurile ocupate.
Iniţial, în luna mai când am făcut rezervările, am sunat la Refuge les Grands şi ni s-a spus că nu mai au locuri pentru seara asta. Drept pentru care, a trebuit să ne schimbăm planul şi să sunăm la cea mai apropiată cabană să facem rezervare, cabană aflată chiar la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. La telefon, ni s-a spus să revenim în iulie. Ok, revenim. Însă când am sunat din nou, cu vreo 2 săptămâni înainte de tur, nu mai răspundea nici naiba. Am sunat de zeci de ori, ba am sunat şi cu prefixul Franţei şi cu al Elveţiei, că de, cine ştie în ce ţară se crede cabana asta şi poate nu ştim noi bine…
Dar de unde, nu răspundea nimeni şi cu asta basta. Şi uite aşa, cu doar 2 săptămâni înainte de tur, noi aveam o noapte fără rezervare. Dar până la urmă mi-a venit în cap să sunăm iar la Refuge les Grands, că poate avem noroc şi şi-a anulat cineva rezervările. Nu prea aveam speranţe, dar am zis că încercarea moarte n-are. Şi culmea, chiar aveau locuri. Numai că am tot fost pasaţi de la un telefon la altul, pentru că acolo e mereu alt gardian. Dar făcusem rezervarea, asta e cert. Însă când am vrut să verificăm cu o zi înainte dacă totul e în regulă, nu mai puteam da de gardian, pentru că deja era la refugiu (unde nu este semnal) şi avea lista de rezervări la el. Deci… cum o fi? Avem rezervare pentru seara asta sau dormim pe preş? We shall see…
Până atunci însă, avem treabă nu glumă. Decidem să mergem să luăm telecabina, din Le Tour, unde să găsim şi un loc unde să mâncăm. Dar de la şosea şi până în Le Tour mai avem vrem 2,5 kilometri, din care majoritatea sunt de-a lungul şoselei.
Iar după cum aţi putut observa, vremea este extrem de bună. Şi când vremea e bună şi e iulie… E cald. Ba nu, mă scuzaţi, nu e cald, e caniculă.
Mă târăsc pe lângă şosea de parcă mă duc la tăiat. Evident, e o şosea în pantă, deci nu numai că trebuie să fac faţă soarelui care mă bate în cap de parcă ar vrea să mă facă să leşin cu orice preţ, ci şi pantei care pare mai abruptă ca orice munte urcat până acum.
Şi nu e ca şi cum aş putea să merg pe la umbră. Nuuuu, e una dintre ACELE şosele, care nu are nici cel mai vag copac pe marginea drumului. Nici măcar unu amărât cu două frunze nu e! Că şi ăla era bun, zău! Mă piteam la umbra trunchiului, încăpeam şi la umbra celor două frunze, şi tot era o treabă!
Visez deja la frig, la gheaţă, iglu-uri şi eschimoşi, la polul nord şi cel sud făcând horă, o iau razna, ce să mai! Mă simt ca în deşert. N-am fost niciodată, dar simt că pot să jur că aici e mai cald şi mai arşiţă ca acolo. Mai am puţin şi intru în curtea oamenilor care au casă pe marginea drumului. Au copaci în curte, pot să văd umbra lor, ce mai, pot să o şi simt, să o miros!!
Umbră, daţi-mi umbră! Aş face orice pentru o bucată de umbră! Orice fel de umbră! Sau apăăăă, daaaa… apă rece… Aş face orice pentru nişte apă, orice fel de apă, numai să fie udă! Şi să mi-o torn în cap!
Rămân şi eu şocată de câte tâmpenii poate să debiteze mintea unui om în 2,5 de km de mers prin caniculă. Şi culmea, nici măcar nu mă puteam opri ca să mă odihnesc de la efortul depus pentru a urca panta, pentru că , simt că mă repet, NU ERA UMBRĂ!!! Şi cum naiba să te odihneşti când îţi bate soarele în cap şi te sleieşte şi mai tare de puteri?
Şi acum îmi amintesc momentul în care am văzut pentru prima dată umbra la finalul celor 2,5 km. Era chiar la indicatorul rutier de intrare în Le Tour. Niciodată nu m-am bucurat mai mult să văd un indicator rutier. Asta poate pentru că niciodată nu am mers PE JOS până la el, ci am trecut nonşalant cu maşina pe lângă. Am învăţat să apreciez foarte mult indicatoarele rutiere de intrare în localitate. Pot să spun că le iubesc chiar, mai ales dacă sunt la umbră :)

Poza asta e, desigur, făcută după ce mai întâi am plonjat pe jos pe iarbă, LA UMBRĂ. Altfel vă zic sincer că nu găseam puterea ca să mai şi zâmbesc la poză.
Şi cum un lucru bun nu vine niciodată singur, după umbră a venit şi apa. Cu greu m-am abţinut să nu bag capul sub ţeavă, dar se pare că unii au găsit o soluţie şi mai bună de a scăpa de căldură: s-au aruncat cu totul.

Nici nu apuc să mă răcoresc bine şi să mă dau la o parte că mai mai să fiu dărâmată de un câine care aleargă spre apă depăşind clar viteza sunetului. Săracu cred că cu blana aia era şi mai mort de cald decât mine, aşa că n-a avut nicio reţinere în a se arunca direct în jgheabul în care se strânge apă. Asta dacă vă gândeaţi cumva că exageram mai sus când spuneam cât de cald e.

N-apuc să fac decât o poză, dar aşa de tare se bucură mititelul că mai mai îmi vine să mă bag şi eu după el.

După ce reuşesc în sfârşit să mă răcoresc, relaxarea de pe terasa staţiei intermediare a telecabinei e mai mult decât bine venită.

Aaaah, this is the life! Azi e ultima zi în care ne mai putem relaxa cât de cât, aşa că trebuie să profităm la maxim. Le Tour este o aşezare mult prea mică, nu are niciun restaurant sau local unde poţi mânca. Nici aici la telecabină nu e chiar un restaurant, dar ceva de mâncat tot am primit. De ajuns cât să ne stăpânim foamea.

Mai departe, direcţia…

Cu emoţie păşim pentru prima dată în Elveţia. Borna de pe graniţă e un prilej foarte bun să facem ceva poze. Pentru noi diferenţa nu e deloc mare, de fapt… nu e niciun fel de diferenţă. Iarba are aceeaşi culoare, cerul la fel, cărarea doar se continuă. În altă ţară, dar cu aceeaşi limbă.
Alexandra RosuAlexandra Rosu
Ne continuăm traseul, la ceas de ţară, fără să întâlnim mai mult de un om şi un câine pe tot drumul.

Lăsăm în urmă Refuge du Col de Balme, de la graniţa Franţa / Elveţia Dumnezeu ştie de ce ţară o fi aparţinând..

Când ajungem la refugiul nostru, avem un şoc. Unul bun însă. E gol. Adică, doar gardienii sunt, şi noi suntem singurii de pe lista de rezervări. Mă întreb cum oare o fi posibil aşa ceva dat fiind că în mai ni s-a spus că nu mai sunt locuri. O fi fost vreo neînţelegere…

Gardienii sunt foarte drăguţi. Sunt un el şi o ea, elveţieni, undeva pe la 60 de ani. Ne spun că la refugiu vin pe rând membri ai Clubului alpin elveţian pe post de gardieni. Asta e singura dată când ei doi vin aici anul ăsta. Stau doar o săptămâna, şi pe urmă vin alţii.

Petrecem o seară plăcută alături de ei, ba ne dau şi ceva de mâncare, completând astfel masa noastră de prânz de mai devreme, care nu fusese chiar în cantitate suficientă. Ne spun să le dăm cât vrem. Mă simt ca în România, în gazdă la nişte oameni de treabă.
Ne întreabă multe lucruri, evident ajungem să vorbim şi de România, şi doamna ne spune că a şi vizitat-o. A fost în Maramureş şi pe Dunăre. Ştie multe lucruri şi îmi face plăcere să vorbesc cu ea, chiar dacă mă cam chinui să pot să mă exprim în franceză. Cu toate astea, spre surprinderea mea, îmi vin la gură mai multe cuvinte decât mi-aş fi închipuit, şi îmi dau seama că dacă de-a lungul anilor mi-aş fi putut exersa în felul ăsta franceza, nu aş fi uitat-o…
Ce îmi place mie la francezii şi elveţienii cu care am vorbit e că sunt super încurajatori. Chiar dacă vorbeam cum vorbeam, şi pe alocuri spuneam prostii, ei ne ziceau mereu că vorbim foarte bine franceză, cu toate că eu ştiam că nu e deloc aşa :)

Preţurile de la refugiu, dacă vă interesează
Văd un semn de elicopter mai jos de cabană, desenat pe un loc destul de mic, şi întreb ce-i cu el, dacă e pe bune. Ne spun că nu e glumă, aici vine elicopterul doar o dată pe an, la început de sezon, ca să aducă provizii (ne arată anexa refugiului, unde sunt păstrate) şi gata. Refugiul e la 2113 m şi iarna este închis.

Stăm la parter la discuţii. Aici e o mică bucătărie şi vreo 2 mese unde se poate mânca, iar sus e doar un pod, adică o singură cameră de dormit, cu vreo 16 saltele pe jos. Mă uit curioasă în jur, pentru că peste tot sunt agăţate tot felul de desene făcute de copii, şi unele sunt chiar reuşite.

Nu mă aşteptam, dar momentul special al serii vine când dăm peste Cartea de aur a cabanei care tronează undeva pe o masă. O deschid să ne semnăm, şi găsesc şi aici o mulţime de desene frumoase, şi ce credeţi? Cartea e SINGURA Carte de aur a cabanei, şi e începută în 1987, la inaugurare. O răsfoim cu emoţie şi vedem foarte multe însemnări ale celor ce au trecut pragul cabanei în ultimii 25 de ani, însă punctul culminant vine când ajungem la final şi ne dăm seama că ultima bucăţică goală de hârtie din Carte ne este rezervată chiar nouă :)

După un moment aşa de deosebit, urmează unul mai puţin special. Trebuie să îmi suflec mânecile, să-mi pun mănuşile de chirurg şi să îmi operez băşica imensă pe care o am la un picior, pe degetul mic, ca să nu cumva să mi se infecteze piciorul sau ceva, că fix asta îmi mai lipseşte. Până una alta, picioarele sunt “obiectul muncii” pe munte şi nu îmi permit să le am şi mai betege decât le am acum.
Cu piciorul bandajat, mă culc în pod. Deşi dorm aproape pe jos, e tare plăcut aici. Aşternuturile sunt curate, salteaua confortabilă, şi s-a făcut cald şi bine. Ba chiar a trebuit închisă trapa de acces că urca toată căldura de la bucătărie sus aici şi muream de cald. Noapte bună! Ah, să nu uit să-mi pun dopurile în urechi! Dormim în aceeaşi cameră cu gardienii şi nenea îmi inspiră un concert de sforăituri la noapte! :)

Glacier des Grands
Tour du Mont Blanc este unul dintre cele mai cunoscute trasee de lungă distanţă din Europa, parcurs anual de aprox. 10.000 de oameni. Este un circuit impresionant, care înconjoară Masivul Mont Blanc şi traversează 3 ţări diferite pe parcurs: Italia, Franţa şi Elveţia. Circuitul se desfăşoară, ca altitudine, între 1000 m şi 2665 m, are 170 de km, adună 10.000 metri de ascensiune şi coborâre, şi se face, în principiu, în 10/11 zile.Despre (aproape) absolut tot ce vreţi să ştiţi despre acest tur (ce este, cum se face, cât costă, când se face, ce îţi trebuie, în câte zile se face etc.) găsiţi în articolul pe care l-am scris deja pe Viajoa.ro: Tour du Mont Blanc – un vis împlinit.
(Nu uitaţi să vizualizaţi pozele dând click pe prima sau ultima dintre ele, şi apoi cu scroll, pentru a le vedea la o calitate mai bună şi la o dimensiune mult mai mare. Vă mulţumesc!)
Utile:
1. Cazare:
  • Refuge La Flegere (pe Tour du Mont Blanc, în Franţa): 49 euro / noapte / persoana pentru demipensiune, in dormitor comun
  • Refuge les Grands (pe Tour du Mont Blanc, în Elveţia): 15 euro / noapte / persoana / noapte in dormitor comun

2. Hartă Tour du Mont Blanc: 12 euro – am cumpărat-o din Courmayeur

Mulţumim pentru susţinere Sony, Kingston, Portbagajul.ro (Inchireri portbagaje), Casa de traduceri (casadetraduceri.ro), cat si prietenilor care ne-au primit la ei acasă sau ne-au împrumutat echipamente montane: Mihai Mares (outdoor-events.ro), Ana Maria Chitoiu, Florin Sasca, Dan Chitila (danchitila.ro) si Daniel Ionescu.

13 comentarii:

  1. Am si eu o poza pe desktop cu Lac Blanc (printre altele care se tot rotesc), nu e a mea din pacate ci a venit cu windowsul. La cat de nationalisti sunt francezii, pana si la windows pun poze DOAR din Franta :)))

  2. Prea frumos lacul Blanc!!! Si ma supar pe tine, Alexandra, ca mi-ai facut pofta de croissante:))) Ati fost niste norocosi ca ati mai gasit loc sa va semnati in Livre d’Or. Daca merg si eu acolo, unde mai scriu?:((

    Larisa: prea tare faza!!!

  3. :)) Adevarul ca mi-am facut si mie pofta de croissante! :)

    Eh, te mai poti semna pe undeva, se gaseste loc daca esti inventiv. La final era o foaie de carton daca nu ma insel. Cu siguranta lumea se va semna si pe aceea :)

  4. Pai daca te bucuri sa primesti feedback pozitiv de la cititori atunci ma bag si eu.Te-am descoperit prin primavara, cand cautam despre Mont Saint Michel si mi s-a parut de departe cel mai folositor articol.Apoi cu articolele despre Fagaras (traseul spre Negoiu) m-ai convins. Si cam de atunci te urmaresc cam de doua trei ori pe saptamana.Sufletul meu era chinuit atunci cand aveam treaba si blogul tau era in raza mea de actiune, pentru ca nu ma puteam abtine sa nu citesc cel putin 2 3 ture..la inceput, ca in final se ajungea la ..muuult mai multe. Tin sa va felicit pe voi, muntomanilor, ca ne permiteti sa visam, pentru ca nu e asa usor sa gasesti oameni care vor pe munte, nu la munte (sunt din galati :D). Greu e acum,iarna ca echipamentul e mai scumput, si oricat as incerca, bursa de student nu se intinde cat as vrea eu, da nu tine totul de bocanci de milioane daca nu ii si plimbi.

    Asa ca va multumesc, si tie si lui Dan Chitila (articol viajoa – sper ca nu deranjeaza ca am postat aici), pentru ca va exprimati public pasiunea pentru calatorii, si nu ne mai simtim ciudati.
    Iar daca afli despre vreo scoala de iarna sau ture organizate, poate ne anunti si pe noi.

    Cat despre luna de miere,superb, felicitari.Iar visez frumos la noapte!

  5. Tu cred ca n-ai idee cam cat de mult inseamna mesajul tau pentru mine, si cat de tare ma bucura!

    Iti multumesc din tot sufletul meu! Esti minunata! Mi-ai facut ziua si mai frumoasa!

    Cum sa nu ma bucur la asa feedback? Imi creste inima! E incredibil sa citesc asa cuvinte frumoase, si nu doar pentru ca sunt frumoase, ci pentru ca sunt toata rasplata mea pentru munca pe care o depun, dar cel mai important, pentru ca doar asa vad ca reusesc sa va transmit pasiunea mea prin niste simple cuvinte.

    EU iti multumesc din suflet ca ma urmaresti si ca te simti inspirata de articolele mele! Te imbratisez cu drag!

    Cu asa un comentariu, si eu voi visa frumos la noapte! :)

  6. In vara vrem sa facem si noi TMB ul si articolele tale pe tema asta ne sunt extrem de utile. Le-am citit cu religiozitate si probabil le voi mai citi de cateva ori pana plecam.
    Noi vom merge cu cortul pentru ca vom fi insotiti de labradorul nostru pe parcursul traseului si la cabana am avea probleme cu dormitul. Chiar si de am fi primiti nu cred ca ar fi el prea linistit cu atat de multe persoane intr-un dormitor.
    Motivul pentru care scriu aici e insa poza ta cu catelul din jgheab. Este fix Rexanul meu si de va fi sa fie la fel de cald probabil ca vom avea o poza cu el exact ca cea aratate de tine. M-a amuzat teribil sa o vad :)

    • :) Da, a fost tare haioasa faza cu catelul care a sarit in jgheabul cu apa! Mi-aduc si acum aminte!
      Daca e vreo informatie de care ai nevoie si nu o gasesti in jurnale, sa-mi spui! Daca te pot ajuta cu ceva, cu mare drag!
      Cu cortul avantajul maxim e ca nu depindeti de rezervari si puteti merge oricat vreti/puteti in fiecare zi si va puteti mula dupa vreme. Daca aveti posibilitatea, luati-va concediu mai mult decat zilele pe care le veti face pe TMB, ca sa puteti porni cand se anunta vreme buna mai multe zile la rand.

      • Multumesc frumos. Sigur o sa te intreb.
        Am cartea lui Cicerone acasa asa ca va trebui sa a apuc serios de planuit.
        Daca nu stam peste noapte la cabana, putem totusi manca seara la ei? Ma tot gandesc cum sa limitam greutatea de carat. Si ceva ce as prefera din tot sufletul este sa nu caram noi prea multa mancare si ustensile de gatit. Daca ne e prea foame intram in mancarea cainelui :) ca ale lui 4.5 kile va trebui vrem nu vrem sa le caram.

        • N-ai pentru ce!
          Daca ai ghidul Cicerone e foarte bine, acolo e descris tot traseul in detaliu.
          In principiu ar trebui sa puteti manca la cabane daca nu stati la ei, dar eu personal as da mailuri sa intreb, pentru ca nu sunt sigura. La unele din ele sigur se poate, dar la unele inclin mai degraba spre nu.
          In orice caz, ar trebui sa fiti la cabana pana la ora fixa la care servesc ei masa de seara.
          Daca dati mailuri si vi se raspunde pozitiv, intrebati si la ce ora trebuie sa fiti. Majoritatea au la 19, dar unele cabane pot avea cu jumatate de ora mai devreme sau mai tarziu.

  7. Buna Alexandra,

    Voiam sa te intreb cand ati facut rezervare pentru Refuge les Grandes? Multumesc foarte mult pentru articol, abia astept sa ajung acolo :).

    Anca

    • Da, am facut. A fost un pic mai greu, ca se face doar telefonic si raspunde altcineva, nu cei de la refugiu. Ma rog, e o complicatie acolo.
      Cand am sunat prima data ni s-a spus ca nu sunt locuri, si a trebuit sa rezervam in alta parte. Dupa care nu mai stiu de ce a trebuit sa schimbam noi ceva, si cand am sunat a doua oara, au zis ca au locuri, iar cand am ajuns, de fapt am fost singurii din refugiu. O fi fost o neintelegere pe undeva, nu stiu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *