Eurotrip 2012 – ziua 15 – TMB etapa 4: cum sa dormi fara usa la casa si cum ne-au salvat fratii romani din Franta

Ziua 15, marţi, 24 iulie 2012: 

Traseu Etapa 4 TMB: Les Contamines (1167 m) – Col de Tricot (3710 m) – Les Houches (1000 m)
Diferenţă nivel: +1318 m / -1478 m
Durată: 11 h
Distanţă: 19 km

Mă trezesc de la vibraţia telefonului. Am dopuri în urechi, aşa că n-aş fi auzit soneria. Sunt cam înţepenită. A fost cam frig, de-ar fi închis cineva uşa aia! Ah, pardon, aici nu e uşă!
Exact, suntem la etajul 1 al cabanei de etapă TMB de la Camping Pontet şi nu avem uşă. Uşă e jos, la parter, dar până acolo cobori pe scări. Destul de zguduitor pentru feng şuiul meu, dar măcar toaleta nu e în altă clădire ca noaptea trecută.

Camping Le Pontet

Gite d’etape

Drept pentru care e mult mai uşor să mă dau jos din pat. Crampa de la muşchiul femural mi-a dispărut dar tot sunt foarte entuziasmată să mergem în sfârşit la farmacie şi să ne luăm şi noi nişte creme magice. Sper doar să reuşim să ne înţelegem cu cineva în engleză, deşi nu aş băga mâna în foc că nu va trebui să gesticulez ca între maimuţe ca să mă fac înţeleasă. Dar am cam ajuns în momentul în care aş face orice numai să ştiu că n-am crampe în fiecare seară sau măcar să nu se înrăutăţească situaţia. Au trecut totuşi abia 3 zile. De fapt 2 zile jumătate.

Astăzi e prima zi în care vedem iar maşini şi drumuri asfaltate. Trebuie să ne cumpărăm în sfârşit cremă de soare în locul celei pierdute şi după vântul demonic îndurat ieri, mă gândesc să îmi iau şi nişte mânuşi subţiri. Şi cred, creeeed că poate reuşesc să-l conving pe Cristi să-şi ia un buff de pus pe cap, ca să nu îl mai bată soarele. Să vedem dacă îmi iese.

După micul dejun plecăm spre Les Contamines. Drăguţ e că TMB urmează în continuare un curs al lui propriu şi personal, cat mai puţin pe trotuare. Suntem îndrumaţi printr-un parc, pe o potecuţă frumoasă, trecem şi pe lângă râu, şi în curând ajungem în centru. Ochesc din prima un magazin de echipamente montane! Sooo preeeetty! Hai să intrăm!

Sunt fascinată. N-aş mai ieşi din magazinul ăsta never ever ever. It’s sooo beautiful! :) Înăuntru găsim un domn foarte drăguţ, care ştie şi engleză, culmea. Îi spunem ce căutăm, găsim mânuşi frumoase, buff-uri, şosete magice şi alte năzdrăvănii şi suntem ca şi hipnotizaţi. Uuu, vreau şi din aia, şi din aia, ba parcă mi-aş lua şi din aiaaaa!

În mreaja asta reuşesc să-i găsesc lui Cristi un buff foarte frumos pe care e de acord să îl cumpărăm. Acuma doar să sperăm că îl va şi purta. Buff check. Mănuşi check. Şosete magice… nu erau pe listă dar nu pot să mă abţin. Aş face orice să nu mă mai doară tălpile în fiecare zi, şi şosetele noastre chiar nu sunt cele mai bune şosete tehnice de pe lume. Iar şosetele astea par aşa miraculoase… Ok! We’ll take them! [rânjet]

Suntem foarte încântaţi, avem şi reduceri! Domnul pare şi el la fel de încântat (reducere, reducere, dar nici n-am lăsat vreo 45 de euro acolo…) şi îi place aşa de tare de noi că ne dă două geluri energizante moka. Maaamă, săru’mâna nenea, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Ce om bun!

A doua oprire: farmacia. Aici mă gândesc să intrăm tiptil, şi să căscăm gura printre rafturi, poate găsim singuri ce ne trebuie. Cum? Nu s-a mai văzut cremă cu un om văitându-se pe ambalaj că îl dor picioarele de la TMB? Eh, ne descurcăm noi.

Aşa, deci bun plan. Intrăm şi încercăm să părem invizibili. Iluzia se spulberă în secunda 2, căci e una dintre acele farmacii la care când deschizi uşa un clopoţel se zbate ca posedatul la exorcizare şi anunţă pe toată lumea că a intrat un beteag suferind. Nici n-apuc să mă hotărăsc dacă să fug sau să merg blat, că şi apare un farmacist ca din tavan.

– Bonjour! Est-ce que je peux vous aider?

– Băi nene deci… cum să-ţi explic eu… Qui, on cherche un…. auzi da nu mai bine ştii tu cumva engleză?

– Oh, but of course!

– Ah, pfiu, ce bine! Bun, deci fii antenă! Ştii, vezi rucsacurile astea mari din spatele nostru?

– Îhî!

– Ştii TMB?

– Îhî!

– Ştii când te dor toţi muşchii, toate ambele tălpi şi toţi ambii genunchi după ce mergi 20 de km pe zi pe jos?

– Ah, nu, nu ştiu, dar pot să-mi imaginez…

– Aşa, bun. Deştept băiat. Eh, give us something for that! Şi mai vrem şi nişte plasturi şi nişte cremă cu protecţie 50+ şi orice mai crezi tu ca mai e bun ca să ajungem totuşi întregi înapoi în Courmayeur.

Ochii farmacistului sclipesc! Se vede că e cazul zilei! Hell, cazul carierei lui, cazu’ vieţii!! Se duce în spate cu expresia unui mic Dexter frecându-şi mâinile de entuziasm, dând impresia că se va întoarce cu o cicoare magică inventată şi ştiută numai de el, pe care a ţint-o secretă până acum şi a testat-o numai pe maimuţe, dar a funcţionat! Sau măcar aşa ar jura el.

Sau poate astea sunt doar în capul meu. M-aş da cu orice cremă din cap până în picioare, doar doar nu m-ar mai durea tălpile!

Se întoarce cu o matahală de cremă care pot să jur că are vreo 500 de grame şi deja vizualizez cum mă trage rucsacul de spate. Are o faţă aşa de satisfăcută şi îmi explică cu atâta ardoare ce puteri magice vom prinde de la crema asta că mi-e şi ruşine să îi spun că n-o car nici să mi-o dea moca. Cu greu, îmi fac curaj totuşi:

Bai nene, nu te supăra pe mine, da ceva mai mic, n-ai?? Că sunt absolut sigură că nu mai fac încă o dată TMB-ul înainte să expire crema asta, şi zău dacă acum o consumăm pe toată. Deşi, on second thought, dacă mă dau cu ea pe tot corpul….

Noul nostru prieten farmacist înţelege situaţia. Încuviinţează din cap a la “I hear you sister” şi pleacă iar în spate. Mă lasă cu senzaţia că nimic din ce ar mai putea să ne aducă de pe lumea asta nu ar putea fi mai bun decât crema gigantică de dinainte, but I’ll take my chances.

No, fără să mai lungim povestea, că fu lungă (am stat acolo cel puţin 15 minute), până la urmă alegem DOUĂ creme (nu una!), luăm şi cremă de soare (cu marmotă pe ea, deci sigur e buna) şi plasturi cât să ne ajungă până la pensie, şi am plecat cu un arsenal imbatabil de acolo.

Pfuai, deja mă simt muuult mult mai bine! Cu aşa întărituri, cu geluri energizante şi şosete magice, ŞI mănuşi (pe care cred că vă e clar că nu am mai avut ocazia să le port până la final), mă simt bat man! Ah, nu, bat woman! (Există?) Simt că pot urca şi pe Mont Blanc, pot să ud şi canapeaua. Ah, ăăăă, divaghez.

Deci sunt strong, sunt the best of the best, sunt… în întârziere. Damn! E deja ora 10 şi noi căscăm gura pe la târgul care se pare că a acaparat străzile din Les Contamines. E marţi, de ce au ăştia târg marţi la ora 10, nu ştiu, dar … uuuu shiny things! Mmmm, şi mâncareeee!!!

It’s very easy to get distracted, aşa că băgăm bărbia în piept, improvizăm nişte ochelari de cal şi căutăm să facem dreapta spre munte, unde-i băi nene poteca? Că rămânem naibii aici în ritmul ăsta!

După vreo două rătăciri pe străduţe mai abrupte decât mi-aş fi dorit la ora aia, we are totally lost! Căutăm o parcare numită La Frasse, de zice în ghid că are şi toalete şi izvor, dar nu găsim decât una fără nicio facilitate. Sigur nu e asta. Noroc cu nişte oameni care tocmai parchează, şi ne arată pe unde trebuie să o luăm, şi uite aşa abia la ora 10 jumate intrăm în pădure. Great. Ce start bun! Sentimentul meu de bat woman e diminuat până la mouse woman. No more wings. Nici nu trebuie să trecem peste 3 munţi, 1 gheţar, un pod suspendat, o cale ferată (Tramway du Mont Blanc) şi să ajungem tocmai în Les Houches, localitatea de lângă Chamonix.

Prima oprire, după un urcuş destul de lung şi greu, este la Auberge du Truc, o căbănuţă foarte drăgălaşă, cu privelişti frumoase. Mi-ar fi plăcut să dormim aici. Dar nu avem timp nici de o pauză ca lumea, darmite de dormit. 5 minute ne odihnim, şi mergem mai departe. Coborâm doar un pic până la următoarea cabană, Refuge de Miage, şi abia acolo facem pauza mare.

Refuge de Miage are o locaţie specială, într-o vale glaciară. Singura modalitate de a continua pe jos spre Les Houches este în sus, printr-o urcare de 600 de metri dintr-o singură bucată. Este una dintre cele mai grele urcări din TMB, mai ales pentru că şi vezi tocmai de jos unde trebuie să ajungi şi pare că îţi va lua o zi jumate. De fapt se urcă într-o oră jumate. Dar cu soarele de amiază în cap… e un pic mai distractiv decât dacă te-ai da cu capul de un perete în intervalul ăsta. Ca să nu mai zic că tot drumul m-am gândit la ele şi abia aşteptam să gustăm gelurile energizante primite moka mai devreme, dar au fost oribile! Şi nici n-am simţit să ne dea vreo energie! :(

Desigur, ne-am făcut-o cu mâna noastră, azi nu suntem pe ruta TMB clasică, care  merge lejer prin nişte sătucuri pe la baza muntelui, fiind zi de relax cu doar 600 de metri urcuş în total, ci suntem pe o varianta mai solicitantă a TMB-ului, în care avem de urcat mai mult decât dublu. Ah, dar avem privelişti!

On retrospect, mai bine o luam pe varianta de la poale.

În Col de Tricot

Nu de alta dar după urcuşul criminal până în şaua tricotajului, pardon Col de Tricot, priveliştile au fost ele drăguţe spre gheţar, dar în scurt timp au venit nişte nori, şi au venit şi au venit, până când s-au plouat pe noi. Noroc că m-am mai înveselit cu un fluture pe care l-am ţinut în palme vreun sfert de oră, urcând cu el aşa până l-am ajuns pe Cristi din urmă ca să facă poze, ca era la el aparatul.

Înainte de ploaie însă, am trecut graţios pe podul suspendat de peste un torent (nu, nu din ala de îl descarci de pe „torente”) din gheţarul Bionnassay. Să cazi în vâltoarea aia n-ar fi fun. Zic.

O mică filmare, dacă sunteţi curioşi:

Nu trecem bine podul că vine potopul. Nişte tunete şi fulgere cum n-am mai auzit de anul trecut din Apuseni. Mi se face inima mică mică de zici că e de purice, dar măcar partea bună e că bag viteză. Terenul îmi permite. Nu de alta dar e târziu rău. Din fericire potopul nu durează mult, şi după vreo jumate de oră rămân doar nişte stropi, aşa doar cât să mă încurce pe mine şi să nu ştiu dacă să dau sau nu pelerina jos.

Bănuind că avea să ne prindă seara pe traseu, plănuisem în prima parte a zilei că dacă ajungem la timp sa prindem ultima telecabină de la Bellevue, ne călcăm pe inimă şi o luăm. Da de unde. Când ajungem noi în zonă e pustiu ca-n deşert. Telecabina e închisă de mult. Bine, nu de mult, dar ce contează acuma că îs 10 minute sau 2 ore. Oricum am pierdut-o.

Gluma se cam îngroaşă. Ajungem la Col de Voza, unde ne intersectăm cu calea ferata a Tramvaiului Mont Blanc, pe care chiar îl vedem trecând, dar suntem aşa de fascinaţi încât doar ne uităm ca proştii şi uităm să facem poză. Când ne trezim din hipnoză, deja e prea târziu. Calea e pustie. Cred că a ajuns deja la Nid D’Aigle.

Nu trece bine prima hipnoză, că începe a doua: prin faţa noastră trece nonşalant o vulpe. De data asta suntem pe fază! Ha! Poze, filmuleţe! Iară poze! Bine, nu e ca şi cum pleacă vreoundeva şmechera, îşi aşteaptă masa de seară. E cineva care vine şi îi dă de mâncare, şi asistăm la ospăţ.

Totuşi… hai să o luăm din loc. Nu prea pare că mai avem puţin până în Les Houches.

Partea bună e că la cabana la care trebuie să dormim azi ştiu că sunt nişte români gardieni. Aşa că ne gândim să sunăm şi să vorbim cu ei să ştie că întârziem, să îi rugăm să nu ne lase flămânzi, şi eventual poate şi ştiu să ne spună cam cât mai facem de aici până la ei.

Verdictul este nimicitor: mai avem cel puţin 2 ore. Asta până în Les Houches. În condiţiile în care indicaţiile lor pentru a ajunge la cabană sunt mai mult decât alambicate şi ne hotărâm să le ignorăm pe moment. Le desluşim noi mai încolo. Stai să ajungem noi în oraş mai întâi.

Partea bună este totuşi că am luat legătura cu ei, că ştiu de noi, că suntem pe drum, şi de aici trebuie doar să mai găsim forţa să continuăm 2 ore.

Dar coborârile la final de zi sunt criminale. Şi nici nu e una care să fie miloasă cu tălpile noastre. După o oră nu se întrevede oraşul. Eu una simt că nu mai pot. Simt că în curând voi atinge limita superioară a durerii. Îmi vine să plâng şi să-mi iau tălpile în spinare, dar nu e o opţiune disponibilă.

Iar când ne întâlnim cu un nene care urcă (!?) în condiţiile în care nu mai e nici naiba pe acolo, şi ne spune că mai avem cel puţin 45 de minute până în oraş, şi e deja ora 19… oră la care trebuia să ne aşezăm la masă… ne dăm seama că lucrurile nu au cum să se termine cu bine pe seara asta…

Îl las pe Cristi un pic în urma mea să vorbească cu românca de la cabană, şi eu o iau teleghidat înainte. Am ajuns la asfalt, şi dacă nu era de ajuns că asta e ŞI mai crunt pentru tălpile noastre, asfaltul nu e drept, ci în serpentine. Nu găsim nicio modalitate să tăiem de-a dreptul serpentinele, ceea ce e crunt, pentru că simt că nu o să se termine niciodată acest drum.

Mintea începe să joace feste. E o luptă continuă între “hai că mai poţi” şi “zău că nu mai pot face nici măcar un singur pas”. Nervii sunt întinşi la maxim. Ne gândim că în mod clar dacă nu aveam acolo rezervare, dacă nu luasem legătura cu ei şi dacă nu erau români, nu am mai fi mers până la ei. Am fi bătut la o poartă de pe aici şi am fi cerut cazare.

De ce? Pentru că o dată ajunşi în oraş mai aveam de urcat (! URCAT!) aproape o oră până la ei, lucru care ne e absolut imposibil la ora asta, după 19 km parcurşi azi în aproape 11 ore), în condiţiile în care noi nici măcar nu am ajuns încă în oraş şi nu mai avem chiar 5 minute până la el.

E adevărat, ştiam că e un pic de urcat pe o stradă până la ei din ce văzusem pe hartă când am făcut rezervarea, dar în niciun caz nu mi-am imaginat că e de urcat serios, nu doar vreo 10 minute.

Aşadar mintea mea a cedat. Nu ştiu dacă şi a lui Cristi, dar eu ştiu sigur că nu mai pot continua. Am mari dubii că pot ajunge chiar şi până în oraş, însă când aud planul pus la ei la cale prin telefon, nu e ca şi cum mai am de ales.

Cum ne-au salvat fraţii noi români din Franţa? Au venit după noi cu maşina. E drept, a trebuit să ne târâm cu ultimele eforturi până jos în Les Houches (probabil unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut în viaţa mea) dar au venit şi ne-au luat de la staţia inferioara a telecabinei.  Un drum de 10 minute cu maşina, dar pentru noi a însemnat enorm. Ce străin ar fi făcut asta? Nu ştiu, probabil că niciunul.

Aşteptând dezamăgită să vină se ne ia maşina. Sunt ruptă dar mai presus de asta, sunt suparată ca am cedat…

Şi atenţie! Ei nu sunt cabanieri! Ei sunt doar nişte simpli angajaţi la patronul care are cabana respectivă, numită Gite Tupilak. Au trebuit să ceară lui cheile de la maşină şi să vină să ne ia, lucru pentru care le sunt recunoscătoare până la ceruri. Da, probabil aş fi reuşit să urc până la ei, dar s-ar fi făcut ora 21:30 cel puţin. Iar tot drumul probabil aş fi plâns de durere.

Ca să nu mai spun că oamenii ăştia, pâinea lui Dumnezeu, nu alta, ne-au păstrat mâncare, pe care ne-au încălzit-o, ne-au împrumutat şi foen, ne-au dat şi desert, şi s-au purtat cu noi de parcă nu am fi greşit cu nimic.

Ne-au povestit că sunt deja de ceva ani în Franţa şi că iniţial au lucrat în altă parte, dar s-au stricat lucrurile. Prima dată când au venit în Franţa au dormit o lună în maşină până când şi-au găsit de lucru ca să poată şi plăti o chirie undeva. Dur, dar acum sunt fericiţi. I-am întrebat dacă s-ar întoarce în România şi au spus că nu. Nu m-am putut pune în locul lor, dar la ora aia abia am mai putut articula o propoziţie. Le-am zis doar că le mulţumesc mult. De vreo 20 de ori.

Şi-acum îmi aduc aminte ce ne-au dat să mâncăm: pulpe de pui cu orez. Româneşte. Nu semăna deloc cu ce mâncasem la celelalte cabane, românii îşi puseseră amprenta. A, şi cea mai bună tartă cu caise pe care am mâncat-o vreodată.

Am dormit la etajul 2 al cabanei, într-o cameră de 5 care arăta extraordinar. Culmea, am fost şi singuri în ea, căci mai trebuia să fie o persoană dar nu mai venise.  A fost prima noapte în care am dormit ca un bebeluş. Nu mi-a fost frig, nu mi-a fost cald (nu că mi-ar fi fost vreodată cald de 15 zile de când suntem plecaţi de acasă!), nu am avut de ce să mă plâng. Însă faptul că am avut de coborât de vreo 3 ori de la etajul 2 la parter şi înapoi, a fost crimă şi pedeapsă. Pentru mine fiecare pas era o durere. Crampa de la muşchiul coapsei revenise fără doar şi poate, se instalase bine mersi şi îşi făcea siesta pe piciorul meu.

Aproape mi-a venit să plâng când m-am dus să fac duş şi mi-am dat seama că mi-am uitat gelul de duş şi a trebuit să urc la loc după el.

Ok, a venit timpul pentru o şedinţă. L-am luat pe Cristi de mânuţă, care era şi el cam la fel de beteag şi terminat psihic ca şi mine, ne-am peticit cu plasturi până am rămas fără degete libere, ne-a dat cu cremă până în vârful nasului, am întins harta pe jos şi ne-am pus pe deliberat.

– Bai, suntem terminaţi?

– Suntem!

– Suntem betegi?

– Suntem!

– Mai avem 5 zile din tur până la sfârşit?

– Mai avem!

– Mai suntem în stare să mergem până la capăt?

Mmmm….

Dacă am continuat sau ne-am dat bătuţi… aflaţi în episodul următor :)

Tour du Mont Blanc este unul dintre cele mai cunoscute trasee de lungă distanţă din Europa, parcurs anual de aprox. 10.000 de oameni. Este un circuit impresionant, care înconjoară Masivul Mont Blanc şi traversează  3 ţări diferite pe parcurs: Italia, Franţa şi Elveţia. Circuitul se desfăşoară, ca altitudine, între 1000 m şi 2665 m, are 170 de km, adună 10.000 metri de ascensiune şi coborâre, şi se face, în principiu, în 10/11 zile.

Despre (aproape) absolut tot ce vreţi să ştiţi despre acest tur (ce este, cum se face, cât costă, când se face, ce îţi trebuie, în câte zile se face etc.) găsiţi în articolul pe care l-am scris deja pe Viajoa.ro: Tour du Mont Blanc – un vis împlinit.

Utile:

 

1. Cazare:

  • Camping le Pontet – Gite d’Etape (pe Tour du Mont Blanc, în Franţa): 32 euro / noapte / persoana pentru demipensiune, in dormitor comun
  • Gite Tupilak (pe Tour du Mont Blanc, în Franţa): 39 euro / noapte / persoana pentru demipensiune, in dormitor comun! Locaţie destul de neconvenabilă pentru noi ajungând aici în sensul acelor de ceasornic, în ziua 4!

2. Hartă Tour du Mont Blanc: 12 euro – am cumpărat-o din Courmayeur

_____________________________________________________________________________________

Mulţumim pentru susţinere Sony, Kingston, Portbagajul.ro (Inchireri portbagaje), Casa de traduceri (casadetraduceri.ro), cat si prietenilor care ne-au primit la ei acasă sau ne-au împrumutat echipamente montane: Mihai Mares (outdoor-events.ro), Ana Maria ChitoiuFlorin Sasca, Dan Chitila (danchitila.ro) si Daniel Ionescu.

15 comentarii:

  1. ce culoare frumoasa avea apa…
    si vulpea e asa simpatica…
    sper ca nu v ati chinuit prea tare si ca a meritat efortul…
    si by the way…. imi plac expresiile in engleza… in ziua de azi fac parte din viata noastra (cred ca sti la ce ma refer)
    :P a si… fluturasul e simpatic :D hugs

  2. este cel mai bun blog de calatorie pe care l-am citit vreodata…în unele locuri am călătorit doar virtual (mai ales cu voi) mă bucur enorm că am găsit blogul vostru și sper să-l pot citi (și reciti) cât mai des.

  3. @Mihaela: Da, a meritat efortul, cu mana pe inima nu regret ca am fost. A fost grea ziua aia, dar am trecut peste :)

    Mersi frumos, da, stiu la ce te referi cu engleza…

  4. “Ochii farmacistului sclipesc! Se vede că e cazul zilei! Hell, cazul carierei lui, cazu’ vieţii!! Se duce în spate cu expresia unui mic Dexter frecându-şi mâinile de entuziasm, dând impresia că se va întoarce cu o cicoare magică inventată şi ştiută numai de el, pe care a ţint-o secretă până acum şi a testat-o numai pe maimuţe, dar a funcţionat! Sau măcar aşa ar jura el.”
    Valeu ce-mi place cum scrii! :) Astept prima ta carte. Pe bune, noteaza-ma primul care am zis ca vei face, si vei face! asta :) Imi vei da un volum cu autograf. Jura! Piua.

  5. :)))) Jur! Vei primi primul autograf!
    Dar stiu eu? Nu stiu daca voi scrie vreodata..
    Dar dupa vorba never say never…. poate se va revarsa vreodata peste mine multa multa inspiratie si n-oi apuca si de o carte. Dar chiar DACA…mai e muuult pana acolo.

  6. Asa-i ca daca n-ar fi si situatii din astea ar fi plictisitoare viata ? :) Stiu, nu sunt placute, dar cand ajungi acasa, deja le-ai uitat si vrei sa mergi iar :D

  7. Mi-am lasat ditamai romanul deoparte pentru articolele de pe acest blog :)) Modul in care relatezi aceste peripetii ma face sa visez cu ochii deschisi.Ultima parte cu ”peticitul” mi s-a parut amuzanta,cred ca si voua,acum cand nu va mai doare nimic :) Felicitari pentru articole!

  8. Mihaela, iti multumesc din suflet! M-ai facut sa zambesc si m-ai umplut cu multa energie pozitiva care o sa ma tina multa vreme de aici in colo. Mesajele de genul acesta sunt cele care ma ajuta sa merg mai departe atunci cand mi-e greu sa intretin acest blog :)

  9. faina povestea voastra, trairile voastre si alte lucruri ma fac sa ma simt uneori cu voi. Ce mult mi-ar place sa ajung si eu pe acolo vreodata.
    !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *