Eurotrip 2012 – ziua 13 – TMB etapa 2: cum e sa dormi unde se mulgea vaca

Ziua 13, Duminică, 22 iulie 2012:

Traseu Etapa 2 TMB: Rifugio Maison Vieille (1956 m) – Rifugio Elisabeta ( 2195 m) – Col de la Seigne (graniţa Italia/Franţa – 2516 m) – Refuge les Mottets (1870 m)
Diferenţă nivel: +1330 m / -1090 m
Durată: 9 h
Distanţă: 20 km

Soneria telefonului nici n-apucă să cânte două note că m-am şi trezit.

– Hai, jos din pat! îi spun lui Cristi care e încă adâncit într-un vis în care cel mai probabil stă tolănit pe o plajă la mare, în şezlong.

– Mrrrrr…

– Hai că azi tre să ajungem până în Franţa! zic eu cu un rânjet pe faţă şi sar din patul suprapus în care am dormit chiar mai bine decât mă aşteptam pentru prima noapte pe TMB.

În cameră cu noi au mai fost doar 2 oameni, un cuplu tot ca noi, aşa că nici nu mi-am mai pus dopurile de urechi. N-a fost nevoie, n-a sforăit nimeni.

După micul dejun pregătim rucsacurile şi dăm să plecăm. Hopaaa, unde e crema de soare? Era aici, în plasa asta de la rucsac!

Dăm şi răscolim ambele rucsacuri, dar jumate de oră mai târziu suntem tot fără crema de soare. Shit! O să ne ardem grav fără ea. Şi farmacie mai vedem la faţă abia peste 2 zile.

Îmi dau seama că probabil am pierdut-o ieri, înainte de a ajunge la cabană. O fi căzut pe jos, când am făcut pauză. Atunci am văzut-o ultima oară. Bine bine, dar ce facem? Hai să ne milogim la cabanier, poate are el vreo cremă. I-o cumpărăm, numai să nu plecăm fără, că ăia suntem.

Cabanierul însă n-are decât o cremă pentru copii lui (el deja probabil nu mai are nevoie) şi ne dă doar în palmă, cât să ne dăm pe loc. Eh, mai bine atât decât deloc. Vedem noi mâine de la cine mai cerşim cremă. Acceptăm oferta şi plecăm pe traseu văruiţi cu cremă de copilaşi. Măcar avea un factor mare parcă.

Prima bucată de traseu este unul dintre cele mai frumoase pasaje din tot Turul Mont Blanc. În ghid îi zice ceva de genu “balcony walk”, şi începe un pic mai sus de cabană. Şi mai scrie că “TMB makes its way along the hillside with a magical panorama unfolding with each step” şi zău dacă puteam să spun mai bine.

La fiecare pas îmi vine să fac o poză. Încerc totuşi să mă limitez să fac una la fiecare 2 paşi. E greu, foarte greu. Traseul în schimb, e destul de uşurel pe bucata asta, ceea ce e numai bine ca să ne putem bucura de peisaj.

Ne benoclăm la gheţari mai ceva ca la maşini străine :))) Nu mai vorbesc de crestele zimţate ce se înalţă sus de tot. E o vreme excelentă, avem mare noroc. Din “balcon” vedem şi ceva marmote care stau efectiv cu burta la soare şi moţăie. Ce bine le-o fi!

Ca să ne mai luăm cu vorba şi să nu ne mai oprim chiar după fiecare 2 paşi, începem să jucăm un joc. Când vedem că se apropie oameni, fiecare dintre noi ghiceşte în ce limbă ne vor saluta. Asta după ce trecusem deja pe lângă o mulţime de oameni care ne spuneau ba bonjour, ba buongiorno, ba hello. În general observăm că francezii şi italienii salută fiecare în limba lor, iar străinii zic hello. Mai erau şi excepţii însă. Noi ne hotărâm să salutăm în limba ţării în care suntem, adică în italiană momentan, urmând mai târziu să schimbăm macazul. Aşadar şi prin urmare nu e deloc uşor să ghiceşti cum te va saluta lumea. Plus că trebuie să fim şi un pic nesimţiţi şi să aşteptăm să fim salutaţi, nu să salutăm noi primii :)

Dar rezolvăm repede. După vreo 4-5 grupuri de oameni la care numai eu câştig şi ghicesc naţionalitatea oamenilor, Cristi se lasă păgubaş :))))

După acest balcony walk începem să coborâm. Ştiu că trebuie să ne intersectăm cu Val Veni şi să ajungem la frumosul lac Combal, dar coborâm mai mult decât mi-aş fi dorit. Tot coborâm, tot coborâm, şi îmi dau seama că va fi o zi luuungă..

Nu de alta dar de la lac Combal o luăm iar în sus. Trebuie să ajungem la Rifugio Elisabetta, la 2300 m, o cabană destul de cunoscută, fiind o oprire clasică de dormit când faci TMB. Noi începând însă TMB la mijlocul zilei, avem etapele mai decalate, şi dormim la cabane pe care alţii le consideră intermediare, dar asta nu înseamnă că la ele nu doarme nimeni. Doar că sunt ceva mai puţin aglomerate.

Urcuşul e destul de greu, simt că urcăm şi tot urcăm şi tot urcăm şi nu mai ajungem. Poteca este foarte lată, s-a aglomerat cu lume care vine în plimbare de pe Val Veni, şi e destul de cald. Cu chiu cu vai simt ajungem pe treptele cabanei, unde simt că-mi dau sufletul. Aici culmea, bate vântul destul de tare şi nu stăm decât vreo 10 minute pe o bancă afară să mâncăm ceva din pacheţelul luat ca picnic şi am şi îngheţat.

Ne mutăm înăuntru. Profit şi intru să cumpăr o vedere şi rog pe băiatul de acolo să îmi dea şi ştampila cabanei să o aplic pe ghid şi pe vedere. Plec satisfăcută. Până acum am 2 ştampile :D

Nu mă simt încă gata de plecare, aşa că mai stăm un pic pe băncuţa din hol. Aici e deja un furnicar continuu, grupuri mari deja sosesc la cabană şi încheie traseul pe ziua de azi (deşi e abia ora 15), alţii pleacă spre Courmayeur, unii au ghid (americani pensionari!), alţii pleacă mai departe spre Franţa ca şi noi.

Când să plecăm de la cabană, îmi dau seama că nu reuşesc să mă prind în ce direcţie se continuă traseul. Îl rog pe Cristi să intre la loc în cabană şi să întrebe. Cât stau să îl aştept, vin şi nişte oameni şi îmi arată direcţia. Nu strică niciodată să întrebi la 2 surse.

Când îmi dau seama că pentru a continua traseul trebuie să coborâm până să ajungem iarăşi pe firul văii, de la care numai ce ne abătusem mai devreme ca să urcăm până aici, îmi vine să mă zgârii pe ochii. Îmi dau seama că am urcat degeaba şi puteam să nu mai trecem pe la cabană. Eh, hai, nu chiar degeaba, încerc să mă consolez singură, am luat vedere şi ştampilă! E ceva! În schimb, iaca în toată nebunia aia am uitat să fac poză la cabană. Ce varză sunt!

Urcuşul spre Col de la Seigne, punctul din care vom fi cu un pas în Italia şi celălalt în Franţa, trece pe la o căsuţă de piatră foarte frumoasă. Este ”La Casermetta”, care este chiar fosta vamă italiană, acum reabilitată şi transformată în muzeu şi centru de informare turistic.

Punct de informare in the middle of nowhere, la 2365 m, asta chiar trebuie să văd! Bag capul pe uşă curioasă, şi înăuntru sunt 2 fete. Cameră răsună instantaneu de la al lor “Bonjour” pronunţat desigur “Bonjuuuuuur” cu gura până la urechi.

Ne uităm curioşi înăuntru, dar decidem că nu avem timp de vizitat. Citim pe uşă prognoza meteo pentru următoarele zile şi fugim mai departe.

Nu de alta dar din urma noastră vine potopul. Un grup imens de vreo 20 de tineri americani (ştim asta pentru că sunt atât de gălăgioşi încât ne dăm seama de departe ce hram poartă) se apropie. Fugim în sus pe pantă şi după ce am luat un avans bun, îi vedem cum bagă şi ei nasul pe uşa Casermetei.

Hai, hai, intraţi, intraţi! Vizitaţi! Take your time! DO NOT, I repeat, DO NOT hurry! :)

Sperăm să le fi transmis telepatic gândurile noastre şi plecăm mai departe. Mai avem ceva de urcat de aici şi până la 2516 m dar şi când ajungem…

Helloooo France! Ah, pardon Bonjour France, mon amour!
(de fapt în poză sunt cu spatele la Franţa :))))

Evident, pe cealaltă parte nu e nici iarba mai verde, nici cerul mai albastru, doar că e altă ţară. Şi suntem în şa, pe graniţă, pe jos. E un sentiment tare fain, pe care l-am mai încercat chiar încă de două ori până la final. Dar să nu dau de gol totul de la început zic, nu? :)

Aici mai facem o mică pauză, căci merităm după urcuş. Suntem aproape de finalul zilei, de aici nu mai avem decât de coborât până la cabană şi gata. Ne hodinim un pic la baza unei momâii gigantice, nu de alta dar bate un vânt care îţi bagă imediat frigul în sânge. Facem ceva poze, ne bucurăm de prima graniţă trecută şi… ah, damn it! Suntem ajunşi din urmă de americani. Sunt ca nişte cotropitori, nu alta. Când vin ăştia, îi auzi de la 1 kilometru.

Din fericire când ajung ei noi deja ne pregătim să plecăm. Ne rugăm doar să nu doarmă cu noi la cabană, dar ne dăm seama că speranţele noastre sunt deşarte, având în vedere că e deja ora 16:45 şi nu mai e nicio altă cabană în zonă.

După o coborâre mult mai lungă decât ne-am fi dorit (am coborât totuşi vreo 700 m diferenţă de nivel) ajungem victorioşi la Refuge les Mottets, prima cabană din Franţa la care dormim. Durerile de tălpi apăruseră cu vreo oră în urmă. Din păcate, aveam să aflăm că ne vor însoţi în fiecare zi de acum şi până la sfârşit. Dar momentan sunt happy :D

Numai ce am văzut şi nişte marmote un pic mai sus de cabană, şi am şi ajuns cu bine în Franţa, după 20 de km. Victorie!

Intrăm în corpul de clădire unde scrie recepţie. Scot franceza de la naftalină, o scutur un pic, dau şi praful de pe ea, dreg glasul, mă concentrez maxim şi mă duc la o domnişoară care pare să cunoască tainele rezervărilor:

– Nuz avon un rezervasion pur so soar! [rânjet]

Fata încuviinţează şi mă întreabă cum mă cheamă. Eh hai, stai aşa, crezi că matale o să înţelegi cum mă cheamă? Dă încoa’ caietul că-ţi arăt io cu dejtu care îs pe listă.

Na, uite, PUŞCAŞU (făcusem rezervările cu numele meu de gagică), şi în timp ce îi arăt încerc şi să pronunţ numele meu french-like. Nu prea îmi iese, dar nici nu prea contează.

Domnişoara ne întreabă unde vrem să dormim (adică în dormitorul comun sau în cameră mai mică) şi după ce îi spunem că preferăm varianta 1, ne spune să o urmăm.

Făcând o pauză, citisem că această cabană este o fostă “dairy farm” şi e una dintre cele mai ieftine de pe TMB. De ce? Aveam să aflăm imediat.

Domnişoara ne conduce într-o clădire doar parter. Înăuntru, 20 de priciuri pe stânga, 20 de dreapta. Ea însă nu ne lasă pe umeri povara de a ne alege singuri priciurile, şi ne conduce la un vast apartament, un separeu se pare special pentru noi.

Ne lasă să ne simţim ca acasă şi pleacă. Desigur, dacă acasă am dormi tot aşa, într-un staul :))

Nu pot să abţin şi mă pufneşte râsul, imaginându-mi cum fix pe locul unde aveam să dormim noi, acum ceva ani de zile stătea un nene sau o tanti şi mulgea vaca. Imaginea asta m-a amuzat tare. Separeurile alea sigur nu erau puse acum, ci erau puse dinainte, special pentru vaci.

De fapt ei aici nici n-au făcut mai lucru. N-au izolat deloc (drept pentru care noaptea a fost foarte frig), au pus doar nişte scânduri pe care să poată aşeza nişte saltele, au pus nişte chestii care se doreau a fi perne (da numa’ perne nu erau), un cearşaf şi două pături şi gata. De departe au fost condiţiile cele mai proaste de pe tot TMB-ul, însă nu ne-am plâns. Am avut totuşi un acoperiş deasupra capului, nu era murdar, şi până una alta, separeul a fost doar al nostru, măcar n-am dormit lângă cineva necunoscut, cum a fost în Germania.

Nu apucăm să ne bucurăm prea tare că suntem doar 4 în toată camera cu cele 40 de locuri, că peste noi intră buluc cei 20 de americani. Degeaba sperasem noi să îi pună în altă clădire, că fix cu noi i-a pus. Se întrevede o noapte grea. Sunt doar nişte copii, au undeva între 15 şi 18 ani maaaxim, şi sunt foarte gălăgioşi.

Dar până una alta s-a făcut ora mesei. Fooooooooood! Mamă ce foame îmi e!

Pentru următoarea oră ni se perindă prin faţă nu mai puţin de 5 feluri de mâncare, inclusiv desert. În scurt timp aproape pocnesc polarele pe noi de cât am putut mânca, şi ne bâţâim în ritmul muzicii.

Cabaniera, o tipă destul de tânără, ne încântă la acordeon. Chiar citisem în ghid că face asta uneori, dar nu speram să avem chiar acum norocul ăsta. E foarte amuzant că e timidă :P Filmez un pic atmosfera de cabană, pentru posteritate. Lumea cântă, dansează, se bucură…

După aşa o seară deosebită, e timpul să mergem şi la culcare. Mai stau un pic să citesc despre traseul de mâine, dar pe urmă nu mai am chef de nimic. Americanii se foiesc prin cameră, dar se pregătesc şi ei de culcare, mai ales că unul dintre ei mă văzuse că mă băgasem sub paturi şi din 3 în 3 minute spune “guys, com’on, people are already trying to sleep”. Se pare că sunt destul de simţiţi, şi după o mică discuţie de copii neastâmpăraţi, sunt şi ei răpuşi de oboseală şi cad laţi. Şi uite aşa am dormit în cameră cu încă vreo 24 de suflete fără noi. Putea fi şi mai rău, puteau fi 38 de suflete în afară de ale noastre :)

Nici noi n-a trebuit să numărăm vaci ăăăă pardon, oi ca să adormim :) Noapte bună! Mâine avem în faţă o nouă zi grea de TMB şi multe încercări.

Va urma.

Tour du Mont Blanc este unul dintre cele mai cunoscute trasee de lungă distanţă din Europa, parcurs anual de aprox. 10.000 de oameni. Este un circuit impresionant, care înconjoară Masivul Mont Blanc şi traversează 3 ţări diferite pe parcurs: Italia, Franţa şi Elveţia. Circuitul se desfăşoară, ca altitudine, între 1000 m şi 2665 m, are 170 de km, adună 10.000 metri de ascensiune şi coborâre, şi se face, în principiu, în 10/11 zile.Despre (aproape) absolut tot ce vreţi să ştiţi despre acest tur (ce este, cum se face, cât costă, când se face, ce îţi trebuie, în câte zile se face etc.) găsiţi în articolul pe care l-am scris deja pe Viajoa.ro: Tour du Mont Blanc – un vis împlinit.
Utile:

 

1. Cazare:

  • Rifugio Maison Vieille (pe Tour du Mont Blanc, în Italia): 42 euro / noapte / persoana pentru demipensiune, in dormitor comun
  • Refuge les Mottets (pe Tour du Mont Blanc, în Franţa): 39 euro / noapte / persoana pentru demipensiune, in dormitor comun

2. Hartă Tour du Mont Blanc: 12 euro – am cumpărat-o din Courmayeur

Mulţumim pentru susţinere Sony, Kingston, Portbagajul.ro (Inchireri portbagaje), Casa de traduceri (casadetraduceri.ro), cat si prietenilor care ne-au primit la ei acasă sau ne-au împrumutat echipamente montane: Mihai Mares (outdoor-events.ro), Ana Maria Chitoiu, Florin Sasca, Dan Chitila (danchitila.ro) si Daniel Ionescu.

4 comentarii:

  1. Hello!
    Alexandra, am citit toate povestirile tale de pe blog si sunt chiar minunate! Nu-si au locul insa “shit”, “fuck”, “mishto”, “nasol”… nu te prind, par sa fie dintr-un alt film!
    Succes!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *