Eurotrip 2012 – ziua 9: Acoperisul Germaniei

Ziua 9, Miercuri, 18 iulie 2012: Ascensiune pe cel mai înalt vârf din Germania
Traseu: Cabana Hollentalanger (Hollentalanger hutte) 1387 m – Vf. Zugspitze (2963 m) (7 ore)

Dimineaţă când m-am trezit m-am gândit că afară trebuie să fie vreo -15 grade. Atâta de frig îmi era. Lumea începuse demult să se foiască prin cameră când mi-a sunat mie telefonul la ora 6. Mi-am dat seama că nu prea am dormit bine, pentru că nu fusese nici în cursul nopţii suficient de cald pentru mine. Am dormit cam chircită, aşa că aveam o stare “maximă”, numai bună de urcat 1600 de metri până pe vârf.

Aici sub cel mai înalt vârf din Germania, micul dejun se dă la ora 6. Mai bine îmi dădeai una în cap. Mi-a luat cel puţin un sfert de oră ca să îmi fac curaj să ies de sub pătură şi să mă duc la baie, să mă spăl cu apă rece pe frigul ăla. Dar n-aveam de ales.

Chiar nu îmi dădeam seama cum unii dintre colegii de cameră s-au mobilizat să se trezească înainte de ora 5, şi să plece deja pe traseu când eu încă dormeam. Din păcate pentru noi, ştiam că sunt mult mai deştepţi :)) Au făcut asta ca să nu urce o dată cu toată gloata, şi să nu îi prindă soarele puternic încă pe traseu.

Nici noi n-am plecat cu toată gloata, dar asta pentru că i-am lăsat pe toţi să plece înaintea noastră :)) Nu neapărat voit, ci pentru că nu m-a lăsat inima să îmi pun ceasul la 5:30, să apucăm să ne strângem catrafusele înainte de micul dejun, şi apoi după masă să ne uşchim pe traseu.

Aşa că am făcut rucsacurile după micul dejun. Numai bine că toată lumea a plecat până am fost noi gata, dar oricum, nu e ca şi cum îmi făceam griji că mă încetineşte gloata, dat fiind că sigur mergeau toţi mai repede ca mine :))

Când am pornit din faţa cabanei, era deja ora 7:20. Staţia meteo arăta 10 grade afară, şi am o poză în care arăt de parcă vreau să omor pe cineva. Dar dat fiind că eu eram singurul “vinovat” că ne aflam acolo, nu prea aveam ce să fac :))

Acuma, sper că ştiţi de glumă, toate astea erau gândite sub influenţa frigului, care pe mine mă afectează foarte tare. Dar făcând abstracţie de frig, eram foarte fericită că mă aflam acolo şi abia aşteptam să atac via ferratele, să păşesc prima dată pe un gheţar, şi să facem poza de vârf! :)

Dar până una alta era frig. Şi colţarii erau aşaaa de grei!!! Iar drumul până suuuuuus, pare atât de lung! De la cabană se şi vede unde trebuie să ajungem, ceea ce nu pare foarte departe, dar totuşi… este!

Am căutat chiar o poză aeriană pe care să fie trecut traseul, şi am găsit asta:

Aici nici măcar nu se vede cabana, e ceva mai jos, Brett fiind prima porţiune de ferrată pe care am făcut-o, până la care am mers vreo oră de la cabană. Iar când te uiţi de la cabană spre vârf, nu îţi dai seama cât de lungă e porţiunea dintre Brett şi gheţar, pentru că Brett e o faţă destul de verticală, şi nu te lasă să vezi prea mute dincolo de ea.

Anyway, revenim. Am plecat de la cabană cu ambii pantaloni pe mine, pentru că efectiv nu eram în stare să mi-i dau pe ăia de polar jos, şi să mi-i pun pe cei de trekking în schimb. Aşa că i-am pus peste :)))

Asta ca să fac rocada peste juma de oră, căci de, mă încălzisem de la efort :P Din păcate am ajuns imediat să ne dorim să fi plecat o dată cu ceilalţi, nu de alta dar ştiau ei ce ştiau.

Soarele ne-a ajuns foarte repede, aşa că n-am apucat să urcăm la umbră decât foarte puţin. Şi deşi când am plecat era extrem de frig, imediat ce a început să ne bată soarele în cap, a devenit extrem de cald.

Deh, aşa-i la munte :)

După cam o oră, cum ziceam, am ajuns la prima porţiune de via ferrata. Aici am pierdut vreo jumate de oră, pentru că hamul lui Cristi nu ştiu ce naiba avea dar era răsucit în aşa fel încât nu îi stătea cum trebuie şi mă zgâria pe creier. Aşa că m-am apucat să îl învârt să văd ce naiba are. Dar orice îi făceam, tot nu era corect. Aşa că i-am desfăcut toate chingile, nu de alta dar îmi venea să dau cu el de pământ. Vedeam cum e al meu, care era corect, şi era ca o problemă din aia de matematică enervantă pe care, pe oricâte părţi ai suci-o, nu îţi iese.

Abia după ce am desfăcut tot, mi-am dat seama ce era în neregulă cu el, şi acu dă-i şi leagă-l la loc. M-am enervat un pic, mai întâi pentru că nu reuşeam să îl desluşesc, şi apoi pentru că am pierdut destul de mult timp preţios, pe căldurile alea.

Dar o dată ce m-am urcat pe stâncă, am uitat de tot. Am ajuns destul de repede la scara pe care o văzusem atâta în poze, aproape verticală. Sub tine, hăul.

Apoi a urmat încă o porţiune pe care o savurasem din imagini, unde tot aşa, ai sub tine hăul, numai că pe stânga :) Cristi a şi filmat un pic, dacă sunteţi curioşi.

După Brett, a urmat un lung drum până la începutul gheţarului. Abia aşteptam să ajung la el, şi să îmi pun colţarii în picioare, ca să nu îi mai car în spate, că mă omorau! Spatele meu urla deja de durere.

Plus că aveam senzaţia că o dată ajunşi pe gheţar, din cauza zăpezii avea să ne fie mai răcoare, dar era doar o senzaţie.

Cu ceva emoţie, mi-am pus pentru prima oară colţarii în picioare. Erau cu prindere universală, aşa că după ce mi i-am pus prima dată, a trebuit să mă opresc din nou după vreo 10 minute, să mi-i mai prind o dată, pentru că dacă nu sunt strânşi la maxim, se mişcă la fiecare pas şi e super enervant. Atâta doar că nu e deloc comod să te opreşti pe gheţar să faci asta.

Alexandra Rosu

Mersul ăsta pe gheţar a fost foarte similar cu a merge pe zăpadă. De fapt, chiar vorbisem cu o tipă seara precedentă la cabană, şi îmi spusese că nu îşi luase colţari, ci doar nişte chestii antiderapante de pus pe bocanci. Adevărul e că şi eu citisem că nu e cine ştie ce gheţarul ăsta, şi că în mod normal e o potecă făcută deja în zăpadă pe care merge toată lumea, crevasele sunt la o oarecare distanţă, şi că uneori nu e musai să ai colţari. Însă e recomandat. Şi pentru mine, dacă e recomandat, mai bine îi car, chiar dacă îmi rup spinarea.

De pe gheţar priveliştile ce rămâneau în spatele nostru erau deja formidabile. Mă opream de multe ori, fie de oboseală, fie ca să mai trag cu ochiul în urmă. Deja eram răsplătiţi peste măsură pentru efort.

La finele gheţarului este un spaţiu foaaarte mic în care vreo 3-4 oameni se pot opri să îşi dea jos colţarii şi să se urce pe stâncă.

Peste tot unde am citit despre traseul pe faţa nordică spre Zugspitzee (cel pe care ne aflăm noi) spune că trebuie mare grijă la trecerea de pe gheţar pe faţa stâncoasă, pentru că aici au loc mereu accidente şi e cea mai delicată porţiune a traseului.

Din cauză că anual gheţarul scade în volum, acesta se retrage de pe stâncă, şi la contact se formează un spaţiu în care poţi să cazi binemersi.

Din motivul ăsta, vechea trecere nici nu mai poate fi abordată, pentru că nu ai efectiv cum să sari de pe gheţar pe scara metalică ce era utilizată în trecut.

Vechea scară                           Retragerea gheţarului de pe stâncă

Aşadar s-a făcut o nouă trecere, un pic mai sus, însă aici nu e o scară, ci doar un cablu, şi e destul de dificilă porţiunea asta, până te intersectezi cu traseul vechi. Ne-am asigurat ca lumea, pe fiecare lungime de cablu, şi am fost extrem de atenţi, căci nu vroiam să ne întoarcem acasă mai repede decât era cazul.

După, lucrurile au fost ceva mai uşoare, şi ne mai asiguram doar din când în când, când devenea mai strâmtă sau abruptă treaba.

Up we go!

People are so smaaaall…                         from up here…

Alexandra Rosu
 Suntem urmariţi! :))
Uneori depăşiţi…
Dar de ce te-ai grăbi când poţi savura fiecare pas? Sau mai bine zis fiecare priză?

Dacă sunteţi curioşi, am făcut şi o mică filmare, când mă căţăram eu la un moment dat. Dacă faceţi bineînţeles abstracţie de faptul că se aude Cristi gâfâind, şi aparatul este întors invers :P e chiar interesant.

De aici vârful era deja muuult mai aproape, însă tare am mai pătimit. Căldură, efort, rucsac nu tocmai uşor, traseul muult mai lung decât anticipasem.. toate ne afectaseră câte un pic. Aşadar cam în punctul ăsta deja eram cam terminaţi.

Cumva însă mai găseam putere să ne şi bucurăm de experienţă şi de peisaje, care erau cu adevărat desprinse parcă din altă lume. Nu mai zic de vreme… care după cum vedeţi a fost superbă, mare noroc am avut!

Alexandra Rosu
 Rămăsesem un pic înmărumurită pentru că deja puteam vedea…
Imensul lac Eibsee
Venim de pe Valea iadului (Hollental)
Alexandra Rosu

Ultima porţiune a fost cumplită. Simţeam că vârful se îndepărtează de noi, şi că fiecare pas e milimetric. Erau deja multe ore de când părăsisem cabana, şi până acum ar fi trebuit să tot ajungem.

Faptul că vedeam stâlpul auriu de pe vârf de ceva vreme nu ne ajuta. Iar acum, când eram atât de aproape, mintea parcă ne juca feste. Când am ieşit de pe gheţar am estimat că mai facem o oră până pe vârf, dar de fapt am făcut două. A fost foarte demoralizant.

Însă şi când am ajuns…. nu pot să vă explic sentimentul! A fost cel mai mare mix de sentimente pe care l-am simţit vreodată pe munte.

Alexandra Rosu

Eram în acelaşi timp:

  • extaziată că am ajuns
  • sleită de puteri de la căldură şi efort
  • şocată să văd cât de mulţi oameni erau acolo şi ce mic e spaţiul
  • extaziată că am ajuns (ah, stai, am mai zis asta o dată :)))

Dar aşa era. După primul pas făcut pe vârf, când am simţit că-mi dau lacrimile atât de emoţie, cât şi de bucurie amestecată cu sentimentul „O Doamne, că greu a mai fost”, am uitat de absolut tot. Nu mă mai durea spatele, nu îmi mai era cald, nu nimic. Eram doar foarte fericită.

Atât de fericită încât m-a ţinut vreo 2 ore euforia, şi abia după astea 2 ore mi-am dat seama că pe vârf am uitat să scot drapelul. Am fost destul de tristă când mi-am amintit, dar deja era prea târziu. Plecasem de pe vârf şi nu mai era chip să ne întoarcem.

Dar să o luăm pe rând.

Pe vârf am stat cred că maxim 5 minute. Ca să înţelegeţi mai bine: Zugspitze este un vârf pentru toată lumea. Germanii E nebuni! Au făcut 2 telecabine care ajung pe cel mai înalt vârf al lor, deci oricine poate ajunge aici. Atât doar că de unde te lasă telecabina şi până pe vârf ai de parcurs o porţiune reală de via ferrata, care arată cam aşa:

Nu e ceva foarte complicat, e foarte scurtă, însă de la tot frecuşul care are loc acolo (nu ştiu câţi oameni se cocoţă pe vârf în fiecare zi, dar acum sigur au fost câteva mii), prizele sunt foarte bine lustruite şi deci alunecoase. Aşadar atunci când pui mai ales piciorul undeva, trebuie să fii foarte atent, că poţi cădea foarte uşor. De aceea eu am concluzionat destul de repede că acolo e mult mai riscant decât tot traseul pe care venisem noi :)

Anyway, pe vârf abia am apucat să facem 3 poze, nu de alta dar era o nebunie. Locul e foarte mic, nu încape multă lume, şi toată lumea vrea. Normal, nu? Şi ca să nu fii nesimţit şi să strici pozele altora, faci şi tu câteva şi pleci, ca să faci loc altor oameni să vina.

Ceea ce am făcut noi. Asta nu înseamnă că toată lumea gândeşte aşa, nu de alta dar pozele noastre sunt photoshopate, cum s-ar zice, pentru că un retardat a ţinut să ne strice poza şi să apară şi el în ea. Şi nu o dată, ci de FIECARE dată. Şi se şi uita la obiectiv, nu e ca şi cum a ieşit în poză din greşeală.

A fost destul de stresant, şi probabil de aia am şi uitat de steag, nu de alta dar am fugit destul de repede.

Ideea e că ştiam asta. Ştiam că urci liniştit pe traseu atâtea ore în pace, nu te stresează nimeni, totul e minunat, nu vezi niciodată telecabina de pe traseu, dar pe urmă când ajungi pe vârf ai un şoc la cât de aglomerat e şi cât de multă lume mişună pe acolo.

Pentru că nu e doar staţie de telecabină acolo, e o nebunie completă, o structură construită pe vreo 3 sau chiar 4 etaje, cu restaurante, terase, muzeu, etc, etc, de te ia de cap, nu alta.

Eu am simţit că o iau razna efectiv cu atâtea în jur. O dată ce ne-am dat jos de pe vârf, Cristi a rămas la coadă (!!) să ia o bere şi eu am mers să caut toaletă şi să văd despre ce e vorba. Am făcut câteva poze, am luat o vedere şi un magnet, nu mai ştiu ce am făcut eu pe acolo şi… la un moment dat văd că lucrurile sunt muuult mai complicate decât credeam. De fapt aud. În boxe oamenii erau chemaţi la telecabină.

Trebuia să faci REZERVARE ca să cobori cu telecabina. Adicătelea, nu era de ajuns să îţi cumperi bilet, mai trebuia să mai faci ceva. Am găsit un nene la o gheretă, şi m-am dus să îl rog să mă lămurească şi pe mine care e demersul, că simţeam deja că ameţesc.

Şi uite aşa am aflat că la telecabina principală care te duce la Eibsee şi apoi în Hammersbach (cu care vroiam noi să coborâm) trebuia să aşteptăm vreo 3 ore, căci era o coadă imensă (de aceea se şi făceau rezervări, ca să nu stai la coadă, ci să te duci să faci ce vrei şi când venea rândul tău, te anunţau să te duci la cabină, în funcţie de litera la care rezervasei). Daaaar, mai exista o cabină pe care o puteam lua până la gheţarul de pe partea cealaltă, şi de acolo coboram în Hammersbach cu trenul. Daaaar, ultima cursă pleca în 20 de minute. Say whaaaaaaaat? Păi şi de unde iau bilet? Şi cum fac? Aoleu ? Dar o prindem? Mai e timp??? Fuuuck!

Eu care ştiam că pentru a ajunge înapoi la Cristi aveam zece mii de scări de urcat, de făcut slalom printre zece mii se oameni.. mi-am dat seama că o să fie ca la 100 de metri garduri. Numai că eu avea mai mult de 100 m de făcut prin nebunia aia.

Cumva am reuşit repede să merg să cumpăr biletele (o căruţă de bani), să fug la Cristi să îi spun că tre să ne luăm zborum (săracu abia a apucat să dea berea pe gât) şi să fugim împreună înapoi la telecabină. Am prins-o la fix.

Cu asta nu am coborât decât 375 m altitudine, până la Zugspitzplatt, unde şade frumos capătul liniei ferate. Da, ştiu, şi eu am fost şocată prima dată. Dar germanii E nebuni, cum ziceam. Au săpat frumos în munte şi au adus aici, la 2588, un tren. Mă rog, e mai mult ca un tramvai aşa, dar tot pe şine e :) Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre Zugspitzbahn, citiţi aici.

Cu el am coborât şi noi, dar nu înainte de a ne relaxa un pic pe nişte şezlonguri. La tren însă a trebuit să mai aşteptăm vreo jumate de oră, pentru că cel pe care puteam să îl prindem era deja full cu cei ce coborâseră cu telecabinele dinaintea noastră.

Stând pe peron, n-am putut să mă abţin să nu întreb pe cineva de ce e ATÂT de aglomerat, pentru că deja suspectam că am nimerit o sărbătoare germană sau ceva. Am găsit nişte tineri germani, echipaţi cu kituri de via ferrata ca şi noi, care la întrebarea noastră au răspuns foarte exasperaţi şi ei, că aşa e MEREU când e vreme bună. Cum ziceam, ferestre de vreme aşa de bună nu sunt chiar de 7 ori pe săptămâna, aşa că imediat ce lumea care e venită în concediu în staţiunile din apropiere vede că e rost de urcat, hop se urcă în tren sau în telecabină şi urcă sus. Asta în condiţiile în care preţul e exorbitant. Noi numai pe coborâre ni s-a părut că am dat o avere, darmite dacă luam dus-întors! Doamne fereşte!

Aşadar nu, nu era nicio sărbătoare, ci doar o zi obişnuită de vară cu vreme bună. Era miercuri. Nici nu vreau să îmi imaginez cum e în weekend.

Drumul cu trenul  a durat peste o oră, ceea ce a fost destul de stresant pentru mine căci nu aveam semnal şi aşteptam un telefon important.

Cei de la Radio Guerrilla vroiau să mă sune, şi stabilisem cu ei ora 17 sau ceva de genul ăsta, şi eu am stat cu ochii pe ceas şi pe semnalul de la telefon ca pe butelie. Noroc că fix când trebuiau ei să sune ne-au dat jos din tren, cu o staţie înainte de destinaţie,  pentru că trebuia să schimbăm garnitura de tren. Şi din fericire acolo era semnal. Înregistrarea, dacă sunteţi curioşi, o voi posta undeva săptămâna viitoare cred.

Noi odată ajunşi înapoi la maşină, ne-am bucurat încă o dată de reuşită, şi am pornit în căutarea campingului care ştiam că există în zonă. Dacă vă interesează, îi găsiţi locaţia pe harta de mai jos. După ce am campat, am fugit repede în oraş ca să mâncăm ceva ca lumea. Garmisch-Partenkirchen este un orăşel cu un centru vechi tare carismatic, şi mi-ar fi plăcut să fac ceva poze, dar am plecat la plimbare relaxaţi, fără aparatul foto.

O masă copioasă şi un duş lung mai târziu, am stins lumina de la frontală şi am închis ochii, cu un zâmbet larg de tot pe buze.

A doua zi aveam să pornim din nou spre Italia, că tare ne era dor de ea. Nu o mai văzusem de aproape 2 zile :)


Vizualizaţi Honeymoon Ziua 9 pe o hartă mai mare

Utile:

1. Parcări:

  • Hammersbach, parcare unde poţi lăsa maşina dacă pleci spre Vf. Zugspitze: aprox. 4,5 euro / 24 ore

3. Cazare:

  • Cabana Hollentalanger (Germania), pe traseul spre Vf. Zugspitze: 20 euro / noapte / persoana in dormitor comun
  • Camping Grainau, aproape de Hamersbach şi Garmisch-Partenkirchen, 20 euro / noapte pentru 2 persoane + cort

4. Bilete:

  • Coborâre de pe Vf. Zugspitze cu telecabină + tren sau 2 telecabine: 28 euro / persoană
Mulţumim pentru susţinere Sony, Kingston, Portbagajul.ro (Inchireri portbagaje), Casa de traduceri (casadetraduceri.ro), cat si prietenilor care ne-au primit la ei acasă sau ne-au împrumutat echipamente montane: Mihai Mares (outdoor-events.ro), Ana Maria ChitoiuFlorin Sasca, Dan Chitila (danchitila.ro) si Daniel Ionescu.

13 comentarii:

  1. Acum am inteles de ce Fagarasul e plin de nemti :). Sa vezi ce tacaniti sunt elvetienii, au un tren care urca pana la 3700 de m daca nu gresesc. Si inca ceva, ma bucur ca asculti Guerrilla cu doi de r si doi de l :)

  2. Da, stiu de Jungfrau din filmul North Face :) E tot cogwheel train, ca si cel din Germania. Nu stiu cum se traduce in romana chestia asta.

    Aia da, is si mai nebuni :)) Da e si mult mai scump, daca tot e cea mai inalta statie de tren din Europa…

    Da… ascult Guerrilla cu doi de r si doi de l da uite ca imi scapase un r. Am corectat :P

  3. Eu nu m-am mirat prea tare, Germania e o tara foarte frumoasa :)
    Dar oricum, cam tot ce inseamna munte e frumos, intr-un fel sau altul :)

    Da, a fost foarte frumoasa portiunea cu scara metalica :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *