România: M. Bucegi – Moeciu – Șaua Strunga – Omu – V. Obârșiei – Moeciu (iun 2012)

Data: 16 iunie 2012

Traseu: Moeciu de sus – Valea Bângleasa – Şaua Strunga – Şaua Batrâna – Vârful Omu
Timp: 10 ore – mers mai mult decât lejer – a se citi cu pauze multe şi dese :)

 

Iată-ne încă o dată spre Vârfu Omu, aşa cum mi-am dorit, măcar o dată pe an. Ca şi anul trecut, şi anul ăsta am ales partea dinspre Bran, căci tare frumoasă mai e. Şi fiindcă vroiam să văd cât mai multe, am ales un traseu foarte lung, chit că nu aveam încă pe anul ăsta antrenamentul pentru aşa ceva. Şi am cam plătit pentru asta… Ce mă enervează că în fiecare an pe timp de iarnă îmi cam pierd din antrenament…

 Moeciu de sus – Valea Bângăleasa – Şaua Strunga:  4 ore

Voi menţiona câteva chestii pe scurt, căci vorba aia… mă mărit peste 2 zile :))) şi timp nu prea e, şi nu de alta, dar înainte să plec vreau să fiu la zi. Am zis! :)

Să pornim. Dar înainte să pornim la picior, pornim cu maşina. De oriunde veniţi, e de mers până în Moeciu de Sus. Maşina se lasă unde se termină asfaltul :) Acolo e şi o barieră, loc de parcat berechet, în dreapta e şi un complex hotelier (parcă), nu aveţi cum să rataţi locul. Bariera era deschisă când am fost noi, şi cred că e mereu aşa. De altfel se mai poate înainte cu maşina pe Valea Bângăleasa, câci drumul e bun şi e loc de parcat şi mai încolo, dar noi am preferat să lăsăm maşina la barieră, unde încă era civilizaţie. Dar am văzut maşini lăsate şi mai încolo.

Valea Bângăleasa e superbă. Îmi plac la nebunie traseele care încep cu o mică plimbare prin pădure, pe la umbră, pe lîngă pârâu… Ce poţi să vrei mai mult?

În golul alpin ne aşteaptă o maaare surpriză!!!

Love is in the air :P

Poteca spre Şaua Strunga

Lipseşte galbenul :)

De la Piatra Craiului abia ne mai puteam feri privirea

Close up please, poate vedem vreo capră neagră din Crai :))

Privind spre Strungile Mari

– Parca acuma se vede şi mai frumos Craiul! Să mai fac o pozăăăăăă!

– Ştii că se vede la fel, nu?

Hopaaaa, oiţe!

2 secunde mai târziu… Zzzzzzzzz!!! Nap time!

Drumul spre Leaota prin Bucşa (cred)

Notice the lion face?

Atâta piatră n-am mai văzut decât în Piatra Craiului :) Ah, şi în Dolomiţi :)

M-a fascinat creasta asta! Tre s-o iau într-o zi la picior! :)

Soarele devenea din ce în ce mai puternic (era deja ora 13) dar nu mai conta… oriunde te uitai, totul era atât de frumos că uitai de orice neplăcere!

Ne apropiem de Şaua Strunga… cu paşi mici căci ne oprim la fiecare ca să pozăm :)

Şi iată că în sfârşit am am şi ajuns!

În Şaua Strunga am făcut o binemeritată pauză de masă şi odihnă. Cred că din jumate de oră cât vroiam să stăm, tot am stat vreo oră. Sau hai, 50 de minute :))

Parcă simt o privire că mă aţinteşte… Neeaaah, nu cred! :))))

Măgăruşi în Şaua Strunga

După odihna (vezi mai sus ce bine se relaxa Omul cu căţel la cap :)))) am dat să plecăm mai departe, spre Omu, prin Şaua Bătrâna. Dar ce să vezi, treci dacă ai pe unde….

 Şaua Strunga – Şaua Bătrâna – Vârful Omu:  5 h 30

O turmă de oi ne bloca drumul. Din fericire, n-am avut nicio problemă cu câinii, şi am trecut prin ele ca printr-un lan de porumb. Numai că porumbul mai behăia din când în când.

Din Şaua Strunga am ales traseul marcat cu bandă roşie spre Vârful Omu (pe săgeată scrie 5 ore). Atenţie că mai e o bandă roşie însă aceea duce spre Poiana Guţanu.

Din Şaua Strunga începem un mic urcuş care ne duce însă într-o altă lume parcă. Mi-am dat seama imediat că am avut iarăşi super intuiţie să aleg traseul ăsta, nu de alta dar e superb!!

Vremea, nu mai spun, era şi ea superbă! Ba mai şi bătea vântul un pic, şi astfel nu simţeam căldura. Am impresia că aici ne-am şi pus polarele pe noi.

Nu prea se vede din poze, nu? :)

Nu ştiu exact cum şi ce fel, dar această porţiune m-a făcut să îmi aduc aminte de Piatra Craiului.

Traseul între Şaua Strunga şi Şaua Bătrâna e cu suişuri şi coborâşuri, aşa că be prepared! :)

Deja a apărut Coştila ca să ne ghideze. Iar! Doamne cât iubesc releul ăsta! :)

Din păcate nu am reuşit să prind în poză, căci era foarte departe, dar mi-a plăcut tare mult să observ la un moment dat că reuşim să vedem chiar Sfinxul! A fost o surpriză foarte plăcută.

Alee cu flori

Cum să nu iubeşti poteca asta? Cum?

Scufia înjnepenită

Când am ajuns în Şaua Bătrâna mi-am dat seama imediat că aici mă voi reîntoarce. Cred că e cea mai frumoasă şa din Bucegi pe care am văzut-o până acum. “Fereastra” spre Piatra Craiului te lasă efectiv fără cuvinte, nu alta! Aş fi stat aici o mie de ani!

Ora la care am ajuns nu era favorabilă, adică soarele pica total aiurea, dar cu toate astea tot mi-a plăcut la nebunie! Aici se află şi refugiul Bătrâna care, fiind nou, e în stare destul de bună.

Cu greu ne-am desprins, dar a trebuit să plecăm spre Omu, căci deja eram cam în întârziere. Nu mă gândeam decât ca nu care cumva să rămânem fără mâncare, ca data trecută.

Însă mai întâi am avut o probă de foc de trecut, şi anume proba jnepenişului.

Poteca era extrem de îngustă, abia îţi făceai loc cu tot cu rucsac, aşa că nu era deloc o idee bună să nu ai măcar pantaloni lungi, dacă nu şi bluză cu mânecă lungă.

Dar parcă parcă se vede ceva, nu? Voi ce ziceţi??

Da., la maaare depărtare, se vedea Omu (nu în direcţia în care mă uit eu, să nu cumva să vă duc în eroare). Dar până acolo… mult mai era de tras.

După jnepeniş traseul a devenit destul de istovitor. Pantă după pantă, una mai pantă decât cealaltă, se succedau parcă la nesfârşit. Nici nu mai ştiu câte au fost, căci le-am pierdut numărul.

Picioarele se mişcau parcă din ce în ce mai în reluare, şi simţeam că nu mai am putere nici să mă duc pe mine, darmite şi rucsacul din spate.

Plus că ba era frig, ba era cald, nici nu mai ştiai ce să faci.

Pauzele erau din ce în ce mai multe şi mai dese, dar când am ajuns pe marginea Văii Gaura, parcă eram doar eu şi muntele. Aşa că mi-am permis o tandreţe :)

Cu toate astea, n-am putut să nu remarc faptul că mai erau vreo 3 mii de km până la Omu. Give or take 5 meters :))))

Dat fiind că această următoare poză este deja cu Coştila, făcută din faţa Cabanei pe înserat, vă daţi seama că de la poza anterioară până am ajuns n-am mai avut putere nici să apăsăm pe butonul amărât al aparatului ca să mai facem vreo poză.

Nu ştiu de unde am avut putere, căci a fost o continuă urcare mai mult decât obositoare, dar iată că până la urmă am reuşit, a treia oară, să ajungem la Omu. Victorieeeee (cu ultima suflare)!!!

După o masă pe care o aşteptam deja de cam multe ore, am reuşit cumva să mă ţin trează până la astfinţit. Nu de alta dar credeţi-mă, dacă mă aşezam în pat, acolo rămâneam. Am făcut asta de prea multe ori :P

De data asta însă m-am ţinut tare şi a meritat din plin!

Nici nu-mi vine să cred că poza asta, de exemplu, e făcută la aproape ora 22.

Fotografii meticuloşi ce şi-au cărat trepiedul până aici aveau de treabă

Ciudat e că nu erau foarte multe corturi acum la Omu. Când am fost în 2010, erau o mulţime, abia am mai avut loc să îl punem pe al nostru, dar pe de altă parte atunci era iulie, nu iunie. Şi în timp ce-mi îngheţau degetele pe aparat… începeam să înţeleg de ce.

Băi şi am vrut să îmi iau mănuşile…. Dar se pare că omu uită repede că acum 2 ani la fel i-au îngheţat mâinile pe cort în timp de îl punea… De fapt nu uitasem faptul, ci doar senzaţia.

Şi fix ca şi acum 2 ani, la ceas de seară băteau toate vânturile alea de se zice că se întâlnesc aici colea la Omu, timp în care eu cică vroiam să fac poze. La un moment dat efectiv a trebuit să fac o pauză şi să intru un pic în cabană ca să îmi revin, căci nu îmi mai simţeam vârful degetelor.

Dar cu toate astea, n-am putut să mă desprind până la final. Am stat împreună cu toţi ceilalţi şi am numărat secundele până când soarele a dispărut cu totul şi nu se mai vedea nicio geană din el.

A fost cea mai frumoasă seară la Omu, şi sper să mai am câte una cel puţin la fel de faină în fiecare an.

Data: 17 iunie 2012

Traseu: Vf. Omu – Valea Obârşiei – Stâna Doamnele – Valea Doamnele – Refugiul Bătrâna – Poiana Guţanu – Moeciu de Sus
Timp: 10 ore – mers mai mult decât lejer – a se citi cu pauze multe şi dese :)

După ce îngheţasem bine de tot cu o seară înainte la apus, din cauza vântului, mi-am pus totuşi ceasul să sune pentru răsărit. Şi m-am şi trezit! Zău! Numai că încă era întuneric când m-am uitat pe geam din pat, şi am zis că mai stau un picuţ. Cred că vă e clar că un picuţul ăla numai un picuţ nu a fost, şi am adormit la loc :P Dimineaţă ne-am trezit pe la 7 sau 8, nu mai ştiu exact, şi m-am baricadat bine de tot, crezând că iar voi îngheţa de frig, dar culmea, nu mai bătea vântul deloc, şi era tare plăcut.

Aşadar după micul dejun am mers în spatele cabanei, adică cu faţa spre Valea Gaura, şi am admirat în tihnă peisajul. Nu de alta dar în 2010 când am mai dormit aici, nu am avut timp deloc să stau să mă relaxez un pic înainte de plecare, şi chiar mi-a părut rău. Să vii până aici şi să nu ai timp să te bucuri e chiar păcat.

 Vf. Omu (2507 m) – Valea Obârşiei – Stâna Doamnele (1700 m): 2h 30

La 9 şi un pic, după ce am fost mulţumită de timpul acordat relaxării :) am pornit la drum. Cumva din prea mult optimism pe care mă caracterizează uneori, am vrut să cred că astăzi traseul va fi mai scurt decât cel din ziua anterioară, însă avem să văd pe pielea mea cât de tare mă înşelam.

De la Vârful Omu am pornit la bandă albastră pe Valea Obârşiei. Destul de repede începe o coborâre destul de abruptă, moment în care am început să realizez cât de mult vom avea de urcat înapoi. Dar pe moment nu aveam de gând să contemplez la asta, aşa că m-am bucurat de minunăţia asta de vale.

Love is in the air :P

APĂĂĂĂ!!! Ah, da! Am uitat să vă zic! Azi nu am mai avut norocul de ieri, când nu simţeam căldura datorită faptului că bătea vântul. Acum, eram ca într-un cuptor. Şi nu era august, ci iunie. Şi plus de asta, nu mai aveam apă. La cabană apa, berea, şi orice alte licori magice se terminaseră. Tot era bine, că la micul dejun ne-am luat câte două ceaiuri şi ne-am hidratat un pic, dar apă pentru traseu.. n-am avut…aşa că nu aveam de ales decât să aşteptăm să ajungem la Cascada Obârşiei ca să alimentăm. Nu vă zic cam cât am ciulit urechile după zgomotul apei! Iar atunci când s-a făcut auzit… numai numai că nu ne-am aruncat cu capul înainte ca să ajungem mai repede. Nu de alta dar de când auzi apa şi până când ajungi la ea.. uneori nu e deloc puţin timp…

Când am ajuns aici, deşi nu făcusem decât vreo oră şi un pic (nu mai ştiu exact) eram super obosiţi. Aşa că după ce ne-am adăpat bine, am făcut şi o pauză de odihnă.

Cascada Obârşiei (locul în care izvorăşte Râul Ialomiţa).

Iarăşi oiţe pe traseu, iarăşi câinii ne dau pace

Mică mică da ridică :P (scuze de clişeu, nu am putut să mă abţin)

Odată ajunşi la drumul ce duce spre Hotel Peştera (care se zăreşte de multă vreme) facem spre dreapta (se văd nişte stâlpi de marcaj, mergeţi de-a dreptul spre ei şi dacă sunt cu triunghi roşu e de bine :) Aici înâlnim şi tot felul de animăluţe.. căluţi şi văcuţe (nimic neobişnuit până aici) şi….

porci! Porci negri! Şi nu orice fel de porci negri, ci porci negri ai dracu! De ce nu am nicio poză? Pentru că am fost cu toţii prea preocupaţi să ne ferim fundurile din calea lor, pentru că efectiv se năpustiseră pe noi, căci probabil intrasem pe teritoriul lor (în apropiere era un soi de stână) şi a trebuit să ocolim puţin ca nu cumva să ne trezim cu vreun porc agăţat de noi. Îmi şi imaginam cum mergem la spital:

-Ce problemă aveţi?
-Păi… m-am muşcat un porc…
-Un porc???? Mistreţ??
-Nu… un porc normal.
????
– Contează că era negru??? :)))

Nu mai zic că în timp ce Adina fugea pe unde vedea cu ochii de porc, la un moment dat ţipă că a dat de un craniu. Noi, mai în glumă, mai în serios, în timp ce fugeam, bineînţeles, întrebam “e de om???“. Ea zice că nu, e de oaie. A bun, acuma hai să fugim mai departe, că nu sunt sigură că porcului îi pasă prea tare dacă suntem oi sau oameni.

 Stâna Doamnele (1700 m) – Valea Doamnele – Refugiul Bătrâna (2150 m) – Poiana Guţanu – Moeciu de Sus (1100 m): 7 h

Odată scăpaţi din ghearele porcilor (sau copite, ce au ei, că cine mai ştie :)))))) am intrat pe Valea Doamnele. Chit că eram cam orbiţi de căldură, nu am putut să nu observăm multitudinea de “găurele” din stânci. La unele se vede clar că sunt făcute de mâna omului, mă întreb acum câte sute sau mii de ani în urmă??? Sau o fi mâna lui Bear Grylls? :)))))

Valea Doamnele are şi ea nişte cascade, printre care şi Cascada Doamnele, însă cursul apei este mai jos de potecă şi nu se pot vedea bine din cauza jnepenişului. E totuşi frumos să auzi apa în apropiere şi uneori să te adăposteşi la umbra jnepenilor.

Umbra însă devine din ce în ce mai scumpă la vedere o dată ce urcăm mai sus, tot mai sus :) Deja suntem efectiv tâmpiţi de atâta căldură, şi sleiţi de puteri.

Ne mai bucură însă privirile rhododendronul, care împânzeşte un versant întreg cu vreo jumate de oră înainte de a ajunge la Şaua Bătrâna.

În Şaua Bătrâna am ajuns cam pe la aceeaşi oră ca şi în ziua precedentă, adică în jur de 15:30 (parcă.. din păcate nu am pozele originale la mine ca să văd ora exactă)

După o mică pauză am început coborârea spre Poiana Guţanu, pe triunghi roşu.

Iniţial se merge pe o potecă îngustă, destul de plăcută, însă nu durează mult şi începe coborârea mai abruptă.

Ţin să spun că abia acum, după ce toată ziua m-a bătut soarele în cap, mi-am pus pălăria în cap. Păţită din martie, tot nu m-am învăţat minte. Şi asta din două motive: 1. M-a furat peisajul şi 2. Nu-mi place cum îmi să cu pălăria :)))))

Cu toate durerile de spate, de genunchi, cu toată insolaţia şi oboseala, această parte de traseu parcă mi-a plăcut cel mai mult. Mi-a adus aminte de coborârea din creasta Pietrei Craiului înapoi spre Plaiul Foii.

Peretele pe care îl lăsam în urmă m-a fascinat efectiv, şi deşi îmi venea să plâng din motivele mai sus enumerate, tot nu mă puteam opri din a face poze (sau din a-l bate la cap pe Cristi să facă).

Mda, recunosc, mai mult îl băteam pe el la cap, nu pot să nu recunosc, dat fiind că eu apar în poze :)))) Altfel o dădeam eu cumva de gard :P

Am de aici chiar mai multe poze decât pe tot traseul de azi.. abia abia am reuşit să selectez câteva…

A fost singura zonă din toţi Carpaţii din cât am văzut eu, care mi s-a părut pe moment că aduce uuuuun picuţ cu Dolomiţii. Fiind însă acum chiar aici în Dolomiţi, pot să spun că este o comparaţie destul de departe de adevăr :) Nu putem însă să negăm că avem şi noi munţi frumoşi :) Chiar dacă Dolomiţii sunt superlativul..

După o bună bucată de coborâre deja atinsesem un prag. Nu mă mai ţineau picioarele. Şi voiam să ajungem mai repede în Poiana Guţanu dar ia poiana de unde nu-i…

Traseul a fost mult mai lung decât mi-am imaginat, şi chiar dacă a fost foarte frumos, fiind ultima coborâre după un traseu de 2 zile atât de solicitant, deja nu mai aveam răbdare deloc.

Tot ce suna în capetele noastre era: Cât mai eeeee??????

Cel mai rău era că efectiv nu ştiam exact exact cât mai era….

Până la urmă am ajuns totuşi în Poiana Guţanu, însă nu ne-am putut opri, pentru că soarele încă era foarte puternic şi simţeam că ne omoară, aşa că a trebuit să continuăm până la intrarea în pădure.

Aici am făcut o mică pauză, deşi nu prea aveam loc să ne întindem, lucru de care aveam mare nevoie, dar tot ne-am scos un pic bocancii pentru că picioarele noastre urlau de durere.

Aici am realizat, computând în capul meu informaţiile pe care le aveam din diverse surse + harta mea, că nu mai avem chiar aşa de mult precum credeam. Aşa că ne-am trezit că iar facem pariu legat de ora la care ajungem. De data asta însă nu mai eram doar noi doi, au intrat şi Sebi şi Adina în pariu. Şi bineînţeles că nici eu şi nici Cristi nu am câştigat, ci Sebi, care a fost cel mai pesimist :P

Oricum, de fapt nu am mai făcut foarte mult, însă acea ultimă bucată de traseu prin pădure a fost criminală. Îmi venea să plâng (de fapt cred că mi-a dat o lacrima, două :))))) la câte mă dureau. Nici nu mai stau să le enumăr. La un moment dat efectiv am început să merg pe automat, nu mai gândeam, eram parcă telighidată. Când am început să aud apa, nici măcar nu ştiam dacă e apă sau nu, mă rugam doar să nu am halucinaţii. Din fericire chiar era apa şi când am trecut poduleţul peste apă şi am ajuns din nouă la forestier, am zis aleluia. De acolo au mai fost doar vreo 10 minute până la maşină, pe care m-am bucurat maxim să o văd!

Cam atât, cam mor de frig aici în cort, mi-au îngheţat mâinile pe tastatură şi mă şi doare spatele. Vă las cu harta promisă pe care o vedeţi mai jos, şi sper să aveţi un pică răbdare până când voi mai putea posta, deşi nu ştiu să vă spun când va fi asta… Urmează încă aproape 4 săptămâni de umblat hai hui în luna de miere, şi e tare greu să găsesc timp şi condiţii ca să pot posta. Dar nu uitaţi să urmăriţi concursul sony de pe Viajoa. V-am pupaaaaat!

Ziua 1 – Roşu
Ziua 2 – Verde

După cum vedeţi, ne-am alambicat un pic dar asta pentru că am vrut să vedem cât mai multe. Şi până la urmă, cu tot chinul, a meritat din plin! Am fost cu adevărat norocoşi!

0

6 comments

  1. Chiar asteptam jurnalul asta al tau, ca mi-era tare dor sa (re)vad Bucegii vara, macar in poze! O sa ii vad cel mai probabil live din nou iarna:D!

    Pe Valea Bangaleasa n-am fost niciodata. Astept cu nerabdare continuarea, partea mai alipna a traseului :p!

  2. Ce fain…si eu duminica m-am saturat de piatra (inclusiv bolovani giganti) :))))…de data asta nu am mai tras nici o tranta..foarte fain…eu la Omu am ajuns numai de la Babe…dar e mult mai fain pe unde ai fost u :D.

  3. nu pot sa cred … tot pe 16.06 am trecut si noi la vf. Omu, unde am mancat cea mi buna fasole cu carnati (pe bune)…deci am fost la un pas sa ne revedem pe munte …

  4. Până în golul alpin sunt cam 3 ore jumate, cam aşa, nu mai ştiu exact, şi nu am pozele originale la mine ca să verific orele. Daca nu te duci foarte curând, mai intreaba-ma in august, pe mail :)

Leave a Reply

Your email address will not be published.