Bucegi: Valea Obarsiei si Valea Doamnele

Data: 17 iunie 2012

Traseu: Vf. Omu – Valea Obârşiei – Stâna Doamnele – Valea Doamnele – Refugiul Bătrâna – Poiana Guţanu – Moeciu de Sus
Marcaje:+   
Timp: 10 ore – mers mai mult decât lejer – a se citi cu pauze multe şi dese :)

Echipa: Adina, Sebi, Cristi + me

Telefon rezervări Cabana Omu: 0744 567290

După ce îngheţasem bine de tot cu o seară înainte la apus, din cauza vântului, mi-am pus totuşi ceasul să sune pentru răsărit. Şi m-am şi trezit! Zău! Numai că încă era întuneric când m-am uitat pe geam din pat, şi am zis că mai stau un picuţ. Cred că vă e clar că un picuţul ăla numai un picuţ nu a fost, şi am adormit la loc :P Dimineaţă ne-am trezit pe la 7 sau 8, nu mai ştiu exact, şi m-am baricadat bine de tot, crezând că iar voi îngheţa de frig, dar culmea, nu mai bătea vântul deloc, şi era tare plăcut.

Aşadar după micul dejun am mers în spatele cabanei, adică cu faţa spre Valea Gaura, şi am admirat în tihnă peisajul. Nu de alta dar în 2010 când am mai dormit aici, nu am avut timp deloc să stau să mă relaxez un pic înainte de plecare, şi chiar mi-a părut rău. Să vii până aici şi să nu ai timp să te bucuri e chiar păcat.

 Vf. Omu (2507 m) – Valea Obârşiei – Stâna Doamnele (1700 m): 2h 30

La 9 şi un pic, după ce am fost mulţumită de timpul acordat relaxării :) am pornit la drum. Cumva din prea mult optimism pe care mă caracterizează uneori, am vrut să cred că astăzi traseul va fi mai scurt decât cel din ziua anterioară, însă avem să văd pe pielea mea cât de tare mă înşelam.

De la Vârful Omu am pornit la bandă albastră pe Valea Obârşiei. Destul de repede începe o coborâre destul de abruptă, moment în care am început să realizez cât de mult vom avea de urcat înapoi. Dar pe moment nu aveam de gând să contemplez la asta, aşa că m-am bucurat de minunăţia asta de vale.

Love is in the air :P

APĂĂĂĂ!!! Ah, da! Am uitat să vă zic! Azi nu am mai avut norocul de ieri, când nu simţeam căldura datorită faptului că bătea vântul. Acum, eram ca într-un cuptor. Şi nu era august, ci iunie. Şi plus de asta, nu mai aveam apă. La cabană apa, berea, şi orice alte licori magice se terminaseră. Tot era bine, că la micul dejun ne-am luat câte două ceaiuri şi ne-am hidratat un pic, dar apă pentru traseu.. n-am avut…aşa că nu aveam de ales decât să aşteptăm să ajungem la Cascada Obârşiei ca să alimentăm. Nu vă zic cam cât am ciulit urechile după zgomotul apei! Iar atunci când s-a făcut auzit… numai numai că nu ne-am aruncat cu capul înainte ca să ajungem mai repede. Nu de alta dar de când auzi apa şi până când ajungi la ea.. uneori nu e deloc puţin timp…

Când am ajuns aici, deşi nu făcusem decât vreo oră şi un pic (nu mai ştiu exact) eram super obosiţi. Aşa că după ce ne-am adăpat bine, am făcut şi o pauză de odihnă.

Cascada Obârşiei (locul în care izvorăşte Râul Ialomiţa).

Iarăşi oiţe pe traseu, iarăşi câinii ne dau pace

Mică mică da ridică :P (scuze de clişeu, nu am putut să mă abţin)

Odată ajunşi la drumul ce duce spre Hotel Peştera (care se zăreşte de multă vreme) facem spre dreapta (se văd nişte stâlpi de marcaj, mergeţi de-a dreptul spre ei şi dacă sunt cu triunghi roşu e de bine :) Aici înâlnim şi tot felul de animăluţe.. căluţi şi văcuţe (nimic neobişnuit până aici) şi….

porci! Porci negri! Şi nu orice fel de porci negri, ci porci negri ai dracu! De ce nu am nicio poză? Pentru că am fost cu toţii prea preocupaţi să ne ferim fundurile din calea lor, pentru că efectiv se năpustiseră pe noi, căci probabil intrasem pe teritoriul lor (în apropiere era un soi de stână) şi a trebuit să ocolim puţin ca nu cumva să ne trezim cu vreun porc agăţat de noi. Îmi şi imaginam cum mergem la spital:

-Ce problemă aveţi?
-Păi… m-am muşcat un porc…
-Un porc???? Mistreţ??
-Nu… un porc normal.
????
– Contează că era negru??? :)))

Nu mai zic că în timp ce Adina fugea pe unde vedea cu ochii de porc, la un moment dat ţipă că a dat de un craniu. Noi, mai în glumă, mai în serios, în timp ce fugeam, bineînţeles, întrebam “e de om???“. Ea zice că nu, e de oaie. A bun, acuma hai să fugim mai departe, că nu sunt sigură că porcului îi pasă prea tare dacă suntem oi sau oameni.

 Stâna Doamnele (1700 m) – Valea Doamnele – Refugiul Bătrâna (2150 m) – Poiana Guţanu – Moeciu de Sus (1100 m): 7 h

Odată scăpaţi din ghearele porcilor (sau copite, ce au ei, că cine mai ştie :)))))) am intrat pe Valea Doamnele. Chit că eram cam orbiţi de căldură, nu am putut să nu observăm multitudinea de “găurele” din stânci. La unele se vede clar că sunt făcute de mâna omului, mă întreb acum câte sute sau mii de ani în urmă??? Sau o fi mâna lui Bear Grylls? :)))))

Valea Doamnele are şi ea nişte cascade, printre care şi Cascada Doamnele, însă cursul apei este mai jos de potecă şi nu se pot vedea bine din cauza jnepenişului. E totuşi frumos să auzi apa în apropiere şi uneori să te adăposteşi la umbra jnepenilor.

Umbra însă devine din ce în ce mai scumpă la vedere o dată ce urcăm mai sus, tot mai sus :) Deja suntem efectiv tâmpiţi de atâta căldură, şi sleiţi de puteri.

Ne mai bucură însă privirile rhododendronul, care împânzeşte un versant întreg cu vreo jumate de oră înainte de a ajunge la Şaua Bătrâna.

În Şaua Bătrâna am ajuns cam pe la aceeaşi oră ca şi în ziua precedentă, adică în jur de 15:30 (parcă.. din păcate nu am pozele originale la mine ca să văd ora exactă)

După o mică pauză am început coborârea spre Poiana Guţanu, pe triunghi roşu.

Iniţial se merge pe o potecă îngustă, destul de plăcută, însă nu durează mult şi începe coborârea mai abruptă.

Ţin să spun că abia acum, după ce toată ziua m-a bătut soarele în cap, mi-am pus pălăria în cap. Păţită din martie, tot nu m-am învăţat minte. Şi asta din două motive: 1. M-a furat peisajul şi 2. Nu-mi place cum îmi să cu pălăria :)))))

Cu toate durerile de spate, de genunchi, cu toată insolaţia şi oboseala, această parte de traseu parcă mi-a plăcut cel mai mult. Mi-a adus aminte de coborârea din creasta Pietrei Craiului înapoi spre Plaiul Foii.

Peretele pe care îl lăsam în urmă m-a fascinat efectiv, şi deşi îmi venea să plâng din motivele mai sus enumerate, tot nu mă puteam opri din a face poze (sau din a-l bate la cap pe Cristi să facă).

Mda, recunosc, mai mult îl băteam pe el la cap, nu pot să nu recunosc, dat fiind că eu apar în poze :)))) Altfel o dădeam eu cumva de gard :P

Am de aici chiar mai multe poze decât pe tot traseul de azi.. abia abia am reuşit să selectez câteva…

A fost singura zonă din toţi Carpaţii din cât am văzut eu, care mi s-a părut pe moment că aduce uuuuun picuţ cu Dolomiţii. Fiind însă acum chiar aici în Dolomiţi, pot să spun că este o comparaţie destul de departe de adevăr :) Nu putem însă să negăm că avem şi noi munţi frumoşi :) Chiar dacă Dolomiţii sunt superlativul..

După o bună bucată de coborâre deja atinsesem un prag. Nu mă mai ţineau picioarele. Şi voiam să ajungem mai repede în Poiana Guţanu dar ia poiana de unde nu-i…

Traseul a fost mult mai lung decât mi-am imaginat, şi chiar dacă a fost foarte frumos, fiind ultima coborâre după un traseu de 2 zile atât de solicitant, deja nu mai aveam răbdare deloc.

Tot ce suna în capetele noastre era: Cât mai eeeee??????

Cel mai rău era că efectiv nu ştiam exact exact cât mai era….

Până la urmă am ajuns totuşi în Poiana Guţanu, însă nu ne-am putut opri, pentru că soarele încă era foarte puternic şi simţeam că ne omoară, aşa că a trebuit să continuăm până la intrarea în pădure.

Aici am făcut o mică pauză, deşi nu prea aveam loc să ne întindem, lucru de care aveam mare nevoie, dar tot ne-am scos un pic bocancii pentru că picioarele noastre urlau de durere.

Aici am realizat, computând în capul meu informaţiile pe care le aveam din diverse surse + harta mea, că nu mai avem chiar aşa de mult precum credeam. Aşa că ne-am trezit că iar facem pariu legat de ora la care ajungem. De data asta însă nu mai eram doar noi doi, au intrat şi Sebi şi Adina în pariu. Şi bineînţeles că nici eu şi nici Cristi nu am câştigat, ci Sebi, care a fost cel mai pesimist :P

Oricum, de fapt nu am mai făcut foarte mult, însă acea ultimă bucată de traseu prin pădure a fost criminală. Îmi venea să plâng (de fapt cred că mi-a dat o lacrima, două :))))) la câte mă dureau. Nici nu mai stau să le enumăr. La un moment dat efectiv am început să merg pe automat, nu mai gândeam, eram parcă telighidată. Când am început să aud apa, nici măcar nu ştiam dacă e apă sau nu, mă rugam doar să nu am halucinaţii. Din fericire chiar era apa şi când am trecut poduleţul peste apă şi am ajuns din nouă la forestier, am zis aleluia. De acolo au mai fost doar vreo 10 minute până la maşină, pe care m-am bucurat maxim să o văd!

Cam atât, cam mor de frig aici în cort, mi-au îngheţat mâinile pe tastatură şi mă şi doare spatele. Vă las cu harta promisă pe care o vedeţi mai jos, şi sper să aveţi un pică răbdare până când voi mai putea posta, deşi nu ştiu să vă spun când va fi asta… Urmează încă aproape 4 săptămâni de umblat hai hui în luna de miere, şi e tare greu să găsesc timp şi condiţii ca să pot posta. Dar nu uitaţi să urmăriţi concursul sony de pe Viajoa. V-am pupaaaaat!

Ziua 1 – Roşu
Ziua 2 – Verde

După cum vedeţi, ne-am alambicat un pic dar asta pentru că am vrut să vedem cât mai multe. Şi până la urmă, cu tot chinul, a meritat din plin! Am fost cu adevărat norocoşi!

7 comentarii:

  1. Buna Iulian!

    Cel mai usor ar fi Jepii Mari. Trebuie sa te intorci de la Omu pe la Babele, iar apoi continui pe banda galbena spre Piatra Arsa. Inainte de a ajunge la Piatra arsa ar trebui sa vezi un triunghi rosu spre stanga, o scurtatura care da in triunghiul albastru (jepii mari) pe care cobori pana in Busteni. Daca nu gasesti triunghiul rosu, nu-i problema, mergi pana la piatra arsa si vei gasi triunghiul albastru.

    De la Omu pana in Busteni probabil faci vreo 6-7 ore pe traseul asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *