Ce greseala NU o sa mai fac niciodata pe munte

Data: 17-18 martie 2012-04-30

Traseu:

sâmbătă: Cota 2000 – Şaua Lăptici – Padina ( : 3h)

duminică: Padina – Şaua Cocora – Babele (  + Plaiul lui Păcală/nemarcat: 5h15)

Telefon Cabana Padina: 0788 207 553; 0729 079 757; 0729 469 697

Aţi făcut vreodată o prostie maaare mare de tot, după care aţi stat şi v-aţi întrebat “Doaaaamne, oare cum am putut fi atât de neghiob?”? Ei, cam aşa am păţit noi în urma unei ture la Padina, care de altfel n-ar fi trebuit să prezinte nicio problema.

Dar să încep cu începutul. Al treilea weekend din martie se anunţa cu vreme super bună, aşa că am zis să profităm numaidecât de ea, pentru că nu se ştia dacă mai prindem aşa ceva până la finele lunii. Ca și data trecută, am încercat să mergem la Diham. Însă am sunat la cabană, chiar de marţi parcă, şi surpriză. Toate locurile erau ocupate. Chestie care m-a bosumflat destul de tare, pentru că nu aveam niciun plan B. Nimic, nimic. Am stat eu şi am contemplat un pic ideea de a merge doar o zi, dar până la urmă m-am răzgândit şi am apelat la prietenii noştri Raluca şi Emil pentru o soluţie salvatoare ca să mergem undeva împreună. Oriunde. Numai să mergem.

Şi uite aşa sâmbătă dimineaţă eram în tren spre Sinaia. Ne hotărâsem să mergem la Padina, şi nu doar noi 4, ci şi cu Andreea şi Andi. Eram destul de nerăbdătoare. Nu mai făcusem o tură ca lumea de mai mult timp, îmi era dor de o cabană, de sobă, de stat la poveşti de munte şi nu numai… şi cum vremea se anunţa bună, abia aşteptam să revăd platoul. Cumva, mereu îmi e dor de el.

Prima dată când mersesem la Padina fusese în 2009, când am fost la atelierul organizat de Carpaţi.org, care mi-a prins tare bine. Atunci am coborât pe Furnica, cu trecere pe la Piatra Arsă, şi ne-am întors a doua zi prin Şaua Lăptici. De data asta am ales să facem invers, adică să coborâm spre Padina prin Şaua Lăptici. Zis şi făcut. Am luat telecabina din Sinaia, iar de la cota 2000 am pornit în jos pe marginea pârtiei de sub noul telescaun.

 Cota 2000 – Şaua Lăptici – Padina (1509 m) : 3h

Dar asta nu înainte de a lăsa scrisoarea mea la baza salvamont cota 2000 Sinaia, căci acolo era cel mai important de dus, dat fiind că aici, pe Valea Soarelui, am avut accidentul de schi în anul 1997, şi eroii mei probabil de la baza asta au venit.

Acelaşi câine cu codiţe pe care l-am văzut şi în 2009, acum tolănit la soare

Telescaunul nou arata foarte bine, totuşi nu ne-am dat seama de ce mergea cu spatele. În fine..

Cu puţină orientare, ne-am dat seama că staţia de jos a telescaunului, la care aveam să ajungem, e fix pe traseul nostru. Drept dovadă, aici întâlnim şi primele indicatoare.

Am stat un pic să ne gândim dacă să mergem pe la Bolboci, că tot aveam o grămadă de timp la dispoziţie, dar ne-am dat seama imediat că ar dura mult prea mult traseul şi nu avea rost. Aşa că am continuat spre Padina, pe bandă roşie. Cică mai avem vrem 2 ore.

Peisajele au fost minunate pe parcurs, şi ne-am bucurat de ele la maxim. Ca să nu mai zic că era şi mult mai cald decât ne-am fi gândit, şi s-a dovedit că mă îmbrăcasem mult prea gros pentru aşa condiţii.

Chiar dacă rucsacul meu era foarte uşor, după intrarea în pădure, unde am înotat un pic în zăpada mare, dar moale totuşi, au început iarăşi durerile de spate. Pe ultima porţiune de traseu, de la căldură şi de la durere, am zis că leşin, nu alta. Abia mai mişcam un picior în faţa celuilalt, şi am rămas ca de obicei ultima, drept pentru care la fiecare 2 minute mă uitam în spate, ca nu cumva să vină moş martin să mă muşte de fund :))

Cu un mare efort mi-am adunat până la urmă ultimele puteri şi am reuşit să ajung la cabană, concluzionând c ă am făcut kinetoterapie 1 lună jumate degeaba, că durerile mele erau tot acolo, la loc de cinste. Hmmm, tre să fac ceva în privinţa asta.

Anyway, până aici, toate bune şi frumoase. Cum am dat de căldurica din cabană, ne-a luat, desigur, somnul. Asta după masă, bineînţeles. Aşa cum v-am mai zis şi în alte rânduri, orice aş face, după ce ajung la o cabană, sunt ispitită fără scăpare de pat, şi dacă mai e şi iarnă şi lemnele trosnesc în sobă… sunt pierdută definitiv. Mă rog, vreo 2 ore :P Apoi sunt super fresh, drept urmare mai pe seară am încins un joc de cărţi de pomină.

Din păcate după ce ne-am trezit am văzut primul rezultat al prostiei noastre. Eram arşi pe faţă. Ba Cristi mai şi purtase ochelari, şi avea urme pe faţă de ziceai că e Robin. Iar eu Batman, în varianta roşie :))

Faţa mea se asorta perfect cu polarul meu roşu ca focul, dar ce era să mai facem? Nimic. Pe la 10 ne-am culcat şi gata.

A doua zi dimineaţă ne-am înhămat la urcarea înapoi la telecabină, pe bandă albastră, adică cu trecere pe la Hotel Peştera.

 Cabana Padina (1509 m) – Şaua Cocora (1945 m): 3h 30

Ziua era la fel de însorită ca şi precedenta, dar deşi ne-am dat seama că ne vom prăji şi astăzi, din nou nu am făcut nimic. Cremă de soare nu aveam, pălării nici atât, deci… Dumnezeu cu mila

Prima parte de traseu a fost însă foarte ok şi ferită de soare. Am trecut mai întâi pe lângă Peştera Ialomiţei, pe lângă biserică, de unde răsuna slujba de duminică, şi am ieşit în drumul care duce spre Hotel Peştera.

Înainte de treptele de dinainte de Peştera însă, sunt nişte case pe stânga, iar în faţa uneia am găsit doi prieteni foarte buni. Nu prieteni de-i noştri, ci prieteni între ei.

Acuma mai ziceţi voi că dragostea nu învinge orice barieră! :)

După Hotel Peştera a început urcarea prin pădure. Greu greu la deal, dar mă bucuram că eram măcar prin pădure şi nu mă ardea soarele pe faţă.

Dar tot degeaba, pentru că după ce am ieşit din pădure, nu numai că soarele ne bătea direct în faţă, dar era şi foarte cald. De aici a început chinul. Începuse iar să mă doară şi spatele… logic… soarele dogorea de zici că era august mai degrabă, şi nu martie, iar noi.. ca două floricele.. nu aveam niciun fel de protecţie, cum vă ziceam.

Şi atunci cum naiba să mai reuşeşti să te mai bucuri de tură, de munte, să peisaje, de companie… de vreo ceva? Am încercat totuşi să ignorăm toate astea, şi am făcut ca de obicei poze, după priceperea fiecăruia, doar doar om putea prinde în cadru ce frumuseţi ne era dat să vedem. Cu ochii mijiţi, ce-i drept, dar le vedeam. Şi pentru asta nu regret că am fost în tura asta. Pentru ce a urmat însă… nu mai sunt sigură că n-a existat un moment în care am zis “băi frate, da nu mai bine stăteam eu acasă weekendul ăsta???”.

Ce a urmat? Încă nimic grav. Deşi traseul mi se părea că mai mult se lungeşte pe măsură ce înaintam, în loc să se scurteze, am înaintat cu cât spor am putut eu, că doar ce era să fac? Nu puteam rămâne acolo. Aş fi dat orice să ies cumva din bătaia soarelui, să mă lase un pic să respir, să vină un nor ceva, orice! Numai să îl acopere! Cred că a fost pentru prima dată de când merg pe munte când mi-am dorit să fie vreme rea (sau măcar mai puţin bună). Aş fi dat orice pentru un nor, oriceee!

Dar n-a fost să fie. Soarele parcă ne făcea în ciudă! Na! Te-ai rugat atâta pentru vreme bună, acu ia de-aici, şi satură-te!

Mergeam cu capul plecat şi mă gândeam la toate articolele pe care le-am scris despre munte, la lista mea de echipamente pe care o respect de fiecare dată, la articolul cu ce să iei cu tine pe munte, care e unul dintre cele mai citite articole ale mele, şi la câte sfaturi am dat de-a lungul timpului începătorilor sau oricui mi le cerea. Şi în minte nu-mi venea decât o singură întrebare: “Doaaaamne, oare unde mi-a fost capul?”.

Cu toate astea am reuşit însă să adun putere să ma şi simt bine pe alocuri şi să şi merg mai departe. Ba undeva pe traseu am avut chiar şi o surpriză foarte plăcută, şi anume m-am întâlnit cu prietenii noştri Mihai, Ovidiu şi Cornelia, care erau într-o tură foarte frumoasă de schi. Am stat un pic de vorbă, dar a trebuit să fugim mai departe, căci ceilalţi ne aşteptau. Gândindu-ne ulterior la acest moment, ne-am dat seama că soarele deja apucase să aibă un efect negativ şi asupra gândirii noastre, pentru că văzusem că ei aveau cremă de soare, dar efectiv nu ne-a dat prin cap să le cerem un strop să ne dăm şi noi. Asta a fost a…. nu ştiu câta greşeală.

Şaua Cocora (1945 m) – Babele (2206 m): 1h 30 (nemarcat)

După ce ne-am despărţit de ei, am mai înaintat un pic şi ne-am hotărât să mergem spre Babele în loc să mergem spre Cota 2000, din nouă motive: 1. Eu nu mai vroiam să merg cu soarele în faţă (în mintea mea eu chiar credeam că va fi o soluţie salvatoare) şi 2. Nu mai trebuia să urcăm monstruleţul de Furnica.

Aşa că toată lumea a fost de acord să facem aşa. Nu ştiam însă drumul, pentru că pe acolo nu e chiar un traseu, e doar drumul de vară, pe care am crezut că îl vom dibui.

De dibuit am dibui noi ceva, dar doar începutul drumului, după aceea… cam pauză. Totul era acoperit de zăpadă. Pe o bună bucată de drum însă am reuşit să ne dăm seama cam pe unde ar fi, dar la un moment dat.. am ajuns la un dead end. Şi aici am mai făcut o ultimă greşeală, care ar fi putut să mă coste mult.

La un moment dat nu am mai ştiut pe unde să o luăm. În faţă nu aveam şanse să mergem, iar în stânga aveam ceva de urcat. Aşa că Cristi a urcat un pic să vadă dacă e o idee bună să o luăm pe acolo, asta ca să nu urcăm toţi degeaba. Şi atunci mi-a venit mie ideea genială să mă desprind de grup, şi am luat-o înainte ca să văd dacă se poate şi pe sub dealul respectiv. Mi se părea mie că s-ar putea. Însă nu vedeam din prima capătul drumului pe care vroiam să pornesc, pentru că făcea o curbă. Drept urmare, după ce am înaintat eu singură vreo 5 minute, nu numai că mi-am dat seama că tot dead end era, ci m-am şi trezit singură. Pe Cristi nu îl vedeam pentru că mă aflam la baza deluşorului pe care urcase el, iar pe ceilalţi nici atât, pentru că erau în spate, pe după deluşor cum ar veni. Moment în care m-am panicat.

Da rău de tot.

Atunci mi-am dat seama că n-ar fi o idee bună să merg vreodată singură pe munte, la cât de fricoasă sunt. Dar din păcate nu asta era acum problema, ci faptul că toate gândurile îmi erau afectate de cât m-a bătut soarele în cap. Eu nu prea sunt predispusă la insolaţie de obicei, însă acuma deja simţeam că mă afectase cam tare. Am început să alerg prin zăpadă de frică, numai să ajung mai repede la cineva. Zăpada nu era chiar la acelaşi nivel peste tot, aşa că mă afundam destul de mult pe alocuri, şi nu era deloc uşor să alerg. Mai nasol a fost când am văzut o urmă de urs, şi nişte excremente, moment în care m-am panicat şi mai tare, dacă era posibil. Gândindu-mă apoi, chiar dacă a părut extrem de real, cine ştie dacă nu cumva am avut şi halucinaţii. Nici nu mai contează. Cert e că atunci când am ajuns în final sus, la Cristi, m-am prăbuşit pe jos ca un copac retezat şi respiraţia mi-a revenit la normal abia după vreo 10 minute.

Abia, dar ABIA atunci mi-a dat în minte să îmi pun pe cap un tricou, pentru că efectiv nu mai suportam să simt cum mă bate soarele pe frunte. Dar la ce bun? În maxim 30 de minute am ajuns în sfârşit la Babele, cu ultimele puteri, după 5 ore şi un sfert de traseu, din care mai mult de jumate au fost printr-un soare extrem de hain. De ce nu mi-am pus eu tricoul ăla în cap de la bun început… nu ştiu!!!

Din păcate, tura s-a terminat aici, dar chinul nostru nu. Seara când am ajuns înapoi în Bucureşti ne-am luat doftorii de la farmacie, căci ştiam că va fi crunt a doua zi. De fapt, deja începuse să ne usture rău.

Luni dimineaţă însă, când ne-am trezit, surpriză! Nu numai că eram roşii ca racul, şi ne ustura ca naiba, dar ne şi umflasem un pic la faţă. Eu eram un pic mai avariata decât Cristi. Dar zic eh, lasă că până mâine ne trece.

Dar… marţi dimineaţă când m-am trezit, am avut o surpriză şi mai mare. Toată umflătura pe care o aveam pe partea dreaptă a frunţii (că acolo mă bătuse soarele mai tare) îmi coborâse pe ochiul drept, şi era atâta de umflat încât nu mai vedeam deloc cu el. Aşa că n-am avut încotro şi m-am prezentat frumos la urgenţe, unde am stat ca o floricică pe pat vreo 4 sau 5 ore (nici nu mai ştiu, de la un moment dat le-am pierdut numărul) cu perfuzii.

M-am simţit ca ultima retardată sub vorbele şi ochii acuzatori ai “domnului amabil” de la triaj. Noroc că printre medicii de la urgenţe mai era o doamnă avariată de la soare, aşa că nu eram singura tâmpită de acolo. Din păcate eu probabil că eram singura tâmpită dintre noi două care nu mergea pentru prima dată la munte, şi de la care ai putea avea nişte pretenţii.

Să îmi aud numele în difuzor alături de cuvintele “urgenţe majore” chiar n-a fost deloc amuzant.

Ce să mai zic… mi-a fost şi mi-e o ruşine de mi-a venit şi îmi vine să intru în pământ. Dar am zis că las toată ruşinea la o parte şi vă povestesc şi vouă despre prostia pe care am făcut-o, ca nu cumva să păţiţi şi voi la fel.

De ce am făcut-o? Nu ştiu să vă spun exact… Poate m-am entuziasmat prea tare că nu mai fusesem de mult la munte şi nu mai puteam de nerăbdare aş că m-a luat valul…

Poate m-am grăbit cu rucsacul şi nu m-am uitat pe listă când l-am făcut.. Nu ştiu.. A fost o combinaţie dintre toate astea, şi uite aşa am plecat cu capul în nori la munte, fără să mă gândesc un moment că soare+ zăpadă pe jos = arsuri de gradul I pe faţă, chiar dacă e iarnă. Fizica a fost simplă. Soarele ne-ar fi ars oricum, având în vedere cât de tare bătea, dar faptul că pe jos era zăpadă şi razele se reflectau în ea şi erau proiectate direct pe faţa noastră, a amplificat mult situaţia.

Nu vă mai dau sfaturi, că nu mă mai simt în stare, doar vă rog: nu uitaţi acasă niciodată crema de soare şi ceva de pus pe cap, că nu e de glumă!

Promit să nu mai fac nici eu prostia asta niciodată! Lăsând toate astea la o parte, tura a fost super mişto! Dar… aş mai pleca încă o dată în tura asta fără cremă şi pălărie? Nooo way!!!!!!!

14 comentarii:

  1. In primul rand tin sa spun ca pozele sunt superbe!

    In al doilea…intr-adevar destul de nasoala experienta cu soarele si mai ales urmarile. Au trecut acum, macar ai invatat ceva pt data viitoare.

    Experienta cu soarele am avut-o si eu intr-o vara,cand am ajuns acasa rosie ca racul iar a doua zi la serviciu nu stiam cum si in ce fel sa acopar. Aratam ca iesita din cuptor si mai lucram si in front-office :)).Asa ca de atunci am cu mine mai mereu creme de protectie solara in rucsac.

  2. munte1971@yahoo.com

    Alexandra,
    Regret suferintele prin care ai trecut dar e o experienta care iti va prinde bine pe viitor.
    Iti dau doua sugestii:
    1. Pentru durerile de spate iti recomand o ARTA martiala numita:ki-aikido (gasesti informatii pe net). Pe mine m-a scapat de durerile de spate dupa 6 luni de practica. Plus ca e nonviolenta si extrem de placuta.
    2. In lipsa unei creme pentru protectia solara folositi cu incredere….noroiul. Un pumn de pamant amestecat cu apa, intideti “tina” pe fata si protectia este garantata, chiar daca aratati ca niste soldati din trupele speciale.

    Numai bine,
    Marius

  3. si noi ne am prajit week end-ul asta :( fara crema fara palarii, a doua zi de traseu am crezut ca mor, mi am pus un tricou in cap dar tot a fost nasol rau… nu ne asteoptam la asa caldura mare :(
    asta e… cat traim invatam…

  4. Of-of:( Cum nu ne-am gandit sa va intrebam daca voi nu aveti probleme, mai ales ca si in grupul nostru am avut mici arsuri solare cu toata crema pe care o aveam la noi in cantitati industriale.
    Aniway, pentru viitor sunt cteva variante pentru protectie impotriva arsurilor:
    1. crema solara Piz Buin Mountain spf50 (sunt printre putinii care au produse de acest gen dedicate zonelor montane)- produsul ne-a fost recomandata de catre un prfesionist al muntelui, Marian Anghel. Gasesti si la noi cred, insa in Fanta cu siguranta.
    2. Un buff mai special: NEW INFINITY BUFF, pe care poti sa il porti ”arabian style” peste o sapca cu cozoroc. Reteta testata cu succes la 35 grade in Macin:)
    3. Iarna poti purta chiar o cagula. Sunt anumite cagule dintr-un material foarte vaporos. Desi vei arata ca si spider man, varianta a fost testata cu succes chiar in tura cu pricina cand ”cremurile” nu au mai facut fata:)
    Multumim pentru articol! Oportun si educativ. Putini au curajul sa dezvaluie si intamplarile mai putinfericite din spatele unor fotografii superbe de munte :)

  5. Pentru protectie de soare (ochi si fata): se ia un tricou, (se poate si uda daca e chiar f. cald) se taie doua fante pt. ochi apoi se infasoara capul si fata cu el.

    Pentru arsuri: nu mergeti la urgente! Acolo te trateaza doar cat sa nu mori. Mergeti la Spitalul de arsi (http://www.arsuri.ro/) Valabil pt. Bucuresti, in tara ar trebui sa fie sectii de aceasta specialitate pe la spitalele mai mari.

  6. hehe, am si eu cateva amintiri legate de acest week-end, de fapt legate de urmarile lui…

    – am inveselit juma’ de garnitura de metrou cu moaca mea
    – am avut mare succes la baietii de la spalatoria auto de langa statia de autobuz
    – o mica durere de cap, arsita …

  7. O tura foarte frumoasa si cu peripetii..chiar daca mai putin placute. Eu am o deviza..sa-i zicem asa..mai ales cand merg cu prieteni mai putin experimentati: sa ajungem toti in siguranta acasa.
    Acum..la arsuri..asta e, ce s-a intamplat, s-a intamplat. In schimb pot sa-ti recomand ceva pt durerile de spate. Am suferit si eu, stiu ce inseamna…nu inlocuiesc artele martiale..sau o gimnastica zilnica…dar functioneaza.
    Ar fi bine sa faci un tratament cu ulei de peste…vreo 2 saptamani…oricum e bun si la incheieturi si tendoane..si alea pe munte au uzura mare :D
    Se gaseste peste tot..pastile sau sticlute.. Eu practic de multe vreme ciclism si obisnuia sa ma supere vertebrele..dar am scapat cu asta.

  8. Buna. In primul rand multumim pentru articol si pentru curajul de a povesti aceste lucruri. Multi dintre noi tindem sa nu tinem cont de posibilele pericole pe care muntele poate sa le scoate in fata noastra.
    Si pentru ca vad ca s-a deschis subiectul cu durerile de spate si eu am probleme destul de mari cateodata (5 hernii intraspongioase) si tot ce am primit ca sfat de la doctor a fost sa ma protejez. De asta daca exista sfaturi pentru protectia in ture mari as fi si eu bucuros sa le primesc

  9. Multumesc tuturor pentru sfaturi si vorbele bune! Si scuze pentru intarzierea cu care raspund.
    Sa le luam pe rand:

    @Larisa: Clar am invatat ceva! Si eu o sa am de acum incolo crema in rucsac, no matter what!! :)

    @Marius: Mersi pentru sfatul cu ki-aikido. O sa iau asta in considerare daca nu va functiona tratamentul pe care mi l-a recomandat medicul. E foarte buna treaba si cu noroiul. Din pacate atunci nu aveam de unde sa facem rost de noroi, caci era doar zapada :P iar pe viitor, chiar nu mai planific sa uit crema acasa :) Dar nu voi uita de noroi! :)

    @Alvera: Da… de data asta sincer preferam sa nu am ce povesti :P

    @Mihaela: Imi pare rau ca si voi ati indurat chestia asta… Unde ati fost?

    @Ovidiu: Ce chestie! Nu stiam ca exista creme solare speciale pentru munte. Mersi pentru sfaturi si nu numai! :)

    @FNP: Uite nu m-am gandit la spitalul de arsi. Mersi ca mi-ai zis, dar sincer sper sa nu trebuiasca sa ajung acolo niciodata! Mi-am invatat lectia! Dar asa e, la spitalul universitar, unde am fost eu, nu mi-a dat absolut nimic doctorul, nicio crema, nimic…desi a constatat ca am arsuri de gradul I pe fata. Ca sa nu mai zic ca prima data mi-a pus perfuzie cu calciu (bataie de joc) si abia apoi, cand a vazut ca nu mi se dezumfla ochiul (duuuuh) mi-a mai pus o perfuzie cu hidrocotizon hemisuccinat (daca ma intreba, ii spuneam din prima ce sa imi puna, si nu mai pierdeam ore intregi de aiurea pe la spital..).

    @Andreea: da.. am fost surori de suferinta! Imi imaginez ca nici tie nu ti-a fost prea bine…

    @Calin: Da, din pacate noi am trecut demult de stadiul “mai putin experimentati”.. de asta zic ca a fost mare rusine pentru mine.. Interesant cu uleiul de peste! Mersi! Am notat! :)

    @Mirciuhippy: Eu am alte probleme, nu cu hernii, deci nu stiu ce sfaturi sa iti dau, dar iti recomand medicul la care am fost eu, pentru ca iti garantez ca nu iti spune doar “sa te menajezi”. Asta e o prostie, am fost si eu la alt medic prima data, si tot asa, nu mi-a acordat atentia cuvenita. Acuma medicul meu nu stiu daca iti va prescrie si tie ce mi-a prescris mie, dar am o banuiala ca si tu ai beneficia de kinetoterapie si fizioterapie, cel putin. Este Dr. Diaconescu de la Filantropia. Iti dau si un nr. de tel daca imi dai un mail.

  10. fff fain blogul alexandra…noi am ajuns la cabana Diham de 8 martie, si de la Poiana Izvoarelor pana la Diham noi am facut poteca prin zapada…a fost o experienta extraordianara!

  11. Eu nu am patit-o cu pielea, dar cu ochii am avut probleme dupa o iesire de iarna in care mi-am uitat ochelarii de soare acasa. Vedeam totul in rosu. Nasol rau.
    De atunci am la mine iarna ochelari de soare si cagula, iar daca situatia devine critica, schimb cu ochelarii de schi cu lentila dubla.

    • Da, chiar nu e de joaca, nici cu pielea, nici cu ochii. Iarna poate aparea oftalmia, care in cazuri extreme poate afecta permanent ochii.
      De aceea e obligatoriu iarna sa purtam ochelari de soare care chiar sa fie buni, nu chinezarii :)
      Thanks for sharing! :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *