Abracadabra pe platoul Bucegi (Babele – Costila)

Data: 29 decembrie 2011

Traseu: Babele – Releul Coştila + stâlpi fără marcaj – 1 h 30 min) şi retur, în total aprox. 3 ore.

Acesta a fost al treilea an consecutiv când ne-am aflat pe data de 29 decembrie pe platoul Bucegi. Gata, e tradiţie!

În 2009, pe 29 decembrie, am încercat să ajungem la Crucea Caraiman. Atunci am pornit la drum de la Cota 2000, la care am urcat cu telecabina din Sinaia, şi a rămas doar la stadiul de vis, pentru că nu am reuşit să ajungem decât până la Babele, de unde a trebuit să ne întoarcem. Întreaga peripeţie o puteţi citi aici.

În 2010, întâmplarea a făcut ca vremea să fie bună chiar în aceeaşi zi, şi de data asta am ajuns la Cruce, moment în care tradiţia s-a înfiripat în capul meu. Cum ziceam şi anul trecut, poate vom reuşi să menţinem cumva tradiţia, dar nu ştiu dacă nu vom migra şi spre alţi munţi. Deocamdată ştiu sigur ca anul acesta sigur aş vrea să fiu tot pe platou pe 29 decembrie.

De data asta, adică anul trecut pe 29 decembrie 2011, am ales să facem o plimbare până la Releul Coştila. De nenumărate ori în traseele noastre, mai ales în Bucegi, dar şi în Baiului, ne-a fost călăuză. Chiar cea mai bună călăuză ever ever, drept pentru care eu iubesc releul ăsta. Zău! Aşa că mi-am pus în cap să mă duc să-l iau în braţe, nu de alta dar niciodată nu l-am văzut de aproape.

Zis şi făcut. N-a fost însă prea uşor. Cu o zi înainte, stabilisem o reuniune cu colegii din şcoala generală, dintre care cu unii nu mă văzusem de vreo 12 ani, deci nu se putea să lipsesc. Degeaba am stat eu cu ochii pe vreme ca pe butelie în zilele premergătoare, cu speranţa să fie frumoasă vremea pe 30 decembrie (tot tradiţie era! am zis!) dar nu frate! Ca un făcut, singura zi frumoasă care se anunţa era 29 decembrie.

Aşa că, am făcut bine şi m-am dus la reuniune, m-am culcat pe la vreo 1 (cred) şi m-am trezit pe la vreo 5 jumate ca să plecăm de la Galaţi spre Buşteni. Nu de alta dar ca să şi avem timp de traseu, ca să prindem ultima telecabina înapoi jos.

Dar fiindcă mi-am dorit foarte mult, na că am şi reuşit, şi undeva pe la ora 12 (nu mai ştiu exact) eram sus pe platou, cu o vreme super în faţă. Asta nu înainte de a trece iarăşi cu telecabina printr-o mare de nori, ca şi anul trecut, lucru de care mă bucur de fiecare dată ca un copil mic. Ca să nu mai zic ce fericită eram că iarăşi intuiţia mea nu a dat greş nici acum, şi a fost soare sus, aşa cum am bănuit de jos, că norii care acopereau Buşteniul nu erau decât o mare de nori staţionară pe la aprox. 1700 de metri. Încep să le miros pe năzdrăvanele astea de mări de nori! Hehehe!

Sus, cum ziceam , cerul e albastru, soarele e cu noi. Peretele Caraimanului e mai frumos ca niciodată (asta zic mereu, nu mă luaţi în seamă :)) şi se vede că se lăfăie dimineaţa la soare, că nu prea stă zăpada pe el.

 

Ultima telecabină e la 15:45 aşa că ne-am urnit repede din loc.

Nu ne mai abatem înainte decât un pic pe la Sfinx şi apoi fugim spre Coştila. La o parteeeee, veniiim!

Da nicio grijă, nu ne stătea oricum nimeni în cale :)) În faţă nu se vedea decât al nostru Coştila, falnic ca de obicei (ar fi şi culmea altfel).

Şi cum mergeam noi aşa flu flu, lala lala la.. hopa, în nici 5 minute.. ia Coştila de unde nu-i! A dispărut!

Nu-i nimic zic, e trecător, mergem mai departe. Ce? Ne-a făcut pe noi nişte ceaţă? Păcat că în faţă… începe urcuşul nene..

Şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i.. până când ne trec toate apele, de zici că e aprilie, nu decembrie, dar în faţă nici că se vede vreo ceva. Şi nici în spate. Acu nu vă imaginaţi că era cine ştie ce urcuş. Doamne fereşte! Doar că lenea de după Crăciun era mare :P

Tocmai era să mă iau de griji, hop, răsturnare de situaţie iar. Coştila se arată pe ultima sută de metri, ca nu cumva să uităm care ne e ţinta şi să ne pierdem.

Miraj!

Foarte aproape de Coştila avem şi un alt mare noroc: prindem o fereastră în nori chiar în dreptul Vârfului Omu, pe care l-am reperat numai decât, însă tot norocul n-a ţinut decât 2 minute, cât am avut timp tras câteva poze şi pe urmă puf! Ca la semnul unui magician, a dispărut ca şi cum n-a fost niciodată acolo.

La fel s-a întâmplat şi cu Coştila, numai că noi deja legasem caii la poarta lui şi nu mai era problema să nu-l vedem. Deşi nu m-aş fi mirat dacă ar fi fost aşa, la cât de deasă era ceaţa.

Aici este o unitate militară de fapt, şi cică n-ar fi voie să te apropii, dar la cât de pustiu era acum… nu cred că s-a supărat nimeni. Şi oricum, n-am făcut niciun rău. Vara însă am impresia că e cineva aici…

Nu m-am sfiit tare şi mi-am făcut rapid damblaua! Coştila e mumoooos, aşa că l-am luat în braţe :P Hmmmm… cam rece însă! Nu prea mi-a împărtăşit sentimentele! :))

Înainte de a pleca, căci nu prea avea rost să zăbovim mult pe aici, plus că mi-era să nu se strice vremea şi mai tare, am văzut cu ochii mei pentru prima dată una dintre “minunile muntelui”.

Am rămas înlemnită când am văzut, şi pentru că nu era foarte clar şi m-am frecat de multe ori la ochi ca să mă asigur că nu am halucinaţii, dar a fost cât se poate de real. Nu vă mai ţin în suspans, este vorba de spectrul Brocken.

Fascinată, am făcut o poză efectiv în gol, pentru că abia îl vedeam cu ochiul liber, darmite prin obiectiv, dar chiar am avut noroc. Poza este procesată ceva mai mult, ca să se poată vedea cât mai bine. Vă sfătuiesc să priviţi monitorul din mai multe unghiuri, ca să vedeţi cât mai bine. Eu când mă uit de jos se vede cel mai clar.

Ce este acest fenomen şi când apare? Este vorba de fapt de umbra mărită a observatorului, proiectată pe suprafaţa superioară a norilor opuşi faţă de soare. Se întâmplă doar în anumite condiţii, dar în general când te afli înconjurat de multă ceaţă. Cum eram noi acum de altfel.

Degeaba am încercat să i-l arăt şi lui Cristi, că nu l-a văzut. Şi probabil că dacă nu citisem şi nu văzusem poze cu acest fenomen înainte, nici eu nu l-aş fi observat. Consider că am fost super norocoasă, chiar dacă în alte ocazii spectrul poate fi văzut de zeci de ori mai vizibil şi mai fascinant. E cu adevărat ceva special, ca un fel de răsplată din partea muntelui.

Puteţi citi una alta despre Spectrul Brocken pe Wikipedia şi pe blogul dlui Mititeanu.

La întoarcere am orbecăit mult prin ceaţă, dar din fericire nu era chiar white out şi am urmat traseul fără niciun incident.

Cu cât ne apropiam de telecabină, ieşeam încet încet din ceaţa grea, iar când am ajuns la final, aici deja peisajul căpătase cu totul şi cu totul alte forme, alte lumini, alte culori, aşa că am tras muuulte multe poze, din care vă arăt, desigur, doar câteva.

Ce pot să mai zic? A fost o plimbare foarte frumoasă şi chiar deosebită, care ne-a completat de minune tradiţia de 29 decembrie şi…. sper doar ca anul acesta să sărbătorim al 4-lea an pe 29 decembrie pe platou, şi…. cine ştie? Poate în al cincilea o să ajungem până la Omu… dar până atunci… multe o să mai aibă baba să vă povestească.. :)))

11 comentarii:

  1. Eh, chiar daca au trecut ceva luni de la Craciun, pica bine…pica numa bine. Frumoasa tura si da, ai fost binecuvantata de munte ca ti-a aratat una dintre multe sale comori…mai putin stiute si intelese.

  2. Se vede foarte clar spectrul tau, esti cu mana pe declansator si cu falca picata in poala, am dreptate? Daca ar fi fost si mai ceata (94% umezeala la soare si 97% aer cald la umbra) te-ai fi reflectat de n-ai mai fi stiut care pe care fotografiaza. “Lui” cum i-o fi iesit poza?!

  3. Mi-ai adus aminte ca mi-e dor de Bucegi :)!
    Foarte faine imaginile, mai ales cea cu tine si releul in ceata.

    La Omu iarna si eu visez de mult sa ajung, insa n-am prins vreme buna niciodata, plus ca mi-e cam frica sa nu ma duc pe Cerdac la vale :)). Dar poate intro zi…..cine stie….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *