Dolomiti, love at first sight – ziua 1: Sassolungo

Muntii Dolomiţi, ziua 1: 9 septembrie 2011

Zbor Băneasa – Milano Bergamo
Cu maşina: aeroport Bergamo – Bolzano – Passo Sella
Cazare la Rifugio Passo Sella (cabana)
Traseu: Il giro di Sassolungo (Turul Sassolungo): 3h 30

Masiv: Sassolungo (Lungkofel)
Punct de plecare: Passo Sella
Tip traseu: trekking, circuit
Dif. Nivel: + 200 m (dacă se ia telegondola la urcare), – 700m


Visul Dolomitian a început acum fix un an. Atunci am aflat prima dată ce înseamnă via ferrata. Auzisem mai demult de termen, dar nu mă interesasem niciodată să aflu ce e cu via ferrata asta. Nu mai ştiu care a fost “trigger-ul” dar pe urmă totul s-a întâmplat aşa de repede încât în vreo săptămâna sau două deja plătisem două bilete de avion spre Milano pentru septembrie. Atunci mi se păreau o veşnicie cele aproape 7 luni cât aveam de aşteptat şi tot căutam pe net informaţii şi poze despre Dolomiţi, disperată de cât de frumos e acolo… dar până la urmă timpul a trecut destul de repede.

Tot ce pot să mai spun acum despre faza de planificare e că această mini-vacanţă de 4 zile în Dolomiţi a fost cel mai greu de planificat din toate vacanţele mele de până acum. Chiar şi road-trip-urile de câte 2 săptămâni prin ţară au fost mai uşor de planificat. Totul despre procesul, chinul şi nebunia planificării am scris deja pe viajoa.ro şi dacă vă interesează să aflaţi cam cum să vă planificaţi vacanţa în Dolomiţi, citiţi vă rog aici. Nu are rost să mai repet aici toată povestea. Să încep darmite cu începutul primei zile, zic!

N-aş vrea să o lungesc mult cu introducerea dar dimineaţă era să pierdem avionul sau era să plec singură. Când am ajuns la aeroport era o coadă imensă la passport control (pe care n-am mai prins-o niciodată). Când am ajuns la passport control deja mai erau doar 30 de minute până la decolare şi mai aveam de trecut şi poarta de scanare. Acolo s-a produs “the split”. Eu m-am aşezat la o coadă şi Cristi la alta şi întâmplarea a făcut ca eu să trec de passport control şi ulterior şi prin scanare, şi Cristi… ia-l de unde nu-i. M-am dus la poarta de îmbarcare şi nu mai era nimeni pentru zborul nostru. Toată lumea era deja în autobuz. Ultimul autobuz. Tipul de la gate mi-a zis rapid să urc iar eu disperată: “păi ştiţi…. mai este cineva cu mine dar a rămas în urmă!!!”. “Nu contează, o să vină. Mergeţi!”.

Şi uite aşa m-am urcat în autobuz singură. Şi stai şi uită-te la uşă, uită-te la ceas, uită-te la uşă, uită-te la ceas… Aaaaaaaaaaaa!!!!!! Mă apucaseră toate alea. Mai erau 15 minute până la decolare. Până la urmă n-am mai rezistat şi mi-am deschis telefonul (ceea ce a durat o sută de ani, de ce naiba l-am închis, nu puteam să-l închid în avion???) şi în timp ce se deschidea mă rugam să nu-şi fi închis Cristi telefonul.

După o mie de ani, cum ziceam, mi s-a deschis telefonul şi l-am sunat. Sună!!!!! Yeeeeey! Răspunde.
– Ce faci??? Unde eşti???
La passport control. Nu am trecut.
– Cuuuuuuuuuuuum??????????
Nupotsăcredeusuntdejaînautobuzşisepregăteştesăpleceşimaisuntdoar15minutepânăladecolare!!
Eştinebun??? Bagă-te-nfaţăşispune-lecăpierziavionulcenaiba!!!!!!
TunuîţelegicăeusuntînultimulautobuzşisepregăteştesăpleceOMGtocmais-auînchisuşileşiaplecaaaaaaaaat!!!!!!
Bagă-te-nfaţăăăăă!!!

Cred că vă este clar că nu mai făceam pauză între cuvinte şi nici aer nu mai aveam.

Autobuzul m-a lăsat la gura avionului şi cu ochi de câine am mers la stewardeză:
– Stiţi… snif snif… prietenul meu nu a reuşit să prindă autobuzul ăsta, mai are cu ce veni?
Stewardeza cu zâmbetul neclintit de pe faţă îmi zice:
– Da, o să vină.

Să mori tu? Da eşti sigură?? Da ţi-ai băga mână în foc pentru asta? Mnu, nu, ţi-ai scoate capul pe uşă în timpul zborului pentru asta??? Evident, just thoughts in my head. Tanti, eu până nu-l văd că intră pe uşa aia, eu nu te cred!

Nu ştiu cum am reuşit să stau pe scaun încă vreo 5 minute, dar cert e că după ceva timp îl văd cum se dă lejer jos lângă avion dintr-un minivan cu încă vreo 3 întârziaţi. Deci morala: Dacă întârzii vii ca boieru. Nu???? Cum e asta corect domle? În fine…

Trec peste faptul că la închirierea maşinii iar am avut un şoc, pentru că ne-a cerut biletul de întoarcere de avion pe care nu îl aveam printat (logic!!! că nu îmi trebuia!!) şi a durat un pic până am rezolvat-o şi pe asta. Cert e că până la urmă ne-am descurcat. Dacă vreţi să râdeţi un pic, tot pe viajoa am scris şi despre asta.

De aici de la aeroportul Milano-Bergamo până în Dolomiţi au mai fost doar 3 ore jumătate. Drumul este compus aproape în totalitate din două autostrăzi, deci am ajuns destul de repede, dar peisajul pe autostradă este cat de poate de dezolant. În timp ce mergeam, pe nişte călduri de vară mai degrabă, şi nu de toamnă, pentru că ne-am ales cu o jucărie de Fiat Panda fără aer condiţionat, mă gândeam în sinea mea: băi, da urât tare e pe aici…

Nimic, dar absolut nimic de pe acest drum nu dă de gol şocul pe care îl ai când ajungi prima dată în Dolomiţi. Pentru noi a fost efectiv un şoc, pentru că nişte munţi atât de frumoşi… sincer nu am mai văzut în viaţa mea. Da, ok, recunosc, nici nu prea aveam cu ce sa îi compar decât cu Carpaţii noştri şi cu Rila din Bulgaria, pentru ca era prima data când vedeam Alpii, dar totuşi…. Am rămas efectiv mască atunci când am dat prima data ochii cu Dolomiţii. And it was love at frst sight! :) 

Cam după ce am intrat pe Val Gardena (porţiunea între Ponte Gardena şi Selva din Val Gardena, vezi harta de la final) am început să ne minunăm. Ne grăbeam, aşa că nu am oprit la primul “WOW” şi nici la al doilea, dar la un moment dat nu am mai rezistat şi am tras pe dreapta. Cred că undeva în Santa Cristina sau în Selva am făcut poza asta, nici nu mai ţin minte la cât de entuziasmată eram.

N-am stat nici 2 minute că trebuia să ne grăbim. De ce? Pentru că voiam să ajungem în timp util la Rifugio, să facem un traseu şi să ajungem şi la masă.

De cazat aveam să ne cazăm pentru două nopţi la Rifugio Passo Sella, la 2150 m, care de fapt este o cabană, dar la ei acestea se numesc “rifugio”. Au şi ei dormitoare comune ca la noi, dar şi camere de 2 persoane, care costă ceva mai mult. Noi aveam rezervare la dormitor.

Prima poză cu Masivul Sassolungo sub care aveam să dormim 2 nopţi şi în care voiam să facem astăzi traseu (poză făcută din mers)

Eu conduceam, iar Cristi făcea poze. Eram tare invidioasă, pentru că eu nu puteam decât să trag foarte puţin cu ochiul, căci drumul era deja gen Transfăgărăşan: strâmt şi sinuos, şi trebuia să am grijă. De fapt mult mai strâmt ca la noi, drept pentru care când venea din sens opus un autobuz sau o maşină mai mare nu ştiam cum să mă fac mai mică. Deşi mai mică decât Panda în care eram nu ştiu dacă era posibil să mă fac :)))

Când am ajuns la Rifugio ne-a întâmpinat un tip foarte amabil, care mai întâi ne-a condus la dormitor. Ne-a întrebat dacă avem sheets şi am zis că nu. Pe urmă pe baza preţului pe care i-l spusesem eu şi a unor neînţelegeri pe care pe moment nu le-am înţeles, dar mai târziu le-am pus cap la cap, s-a răzgândit şi ne-a dus la o cameră cu un pat dublu. Noi: ah, super! N-am stat să ne gândim prea mult aşa că i-am zis că noi ne uşchim pe munte şi am întrebat dacă e ok să plătim când ne întoarcem. A zis că da şi duşi am fost, nu înainte să cumpărăm nişte apă. Astăzi nu aveam să facem un traseu de via ferrata, ci unul normal, de trekking, de încălzire, Il giro del Sassolungo.

Am aflat de traseul ăsta chiar cu mai puţin de o lună înainte de a merge în Dolomiţi, dintr-o revistă franţuzească de munte pe care am primit-o de la Andrei de ziua mea. Mersi Andreeeei! :D Îl văzusem eu dinainte desenat pe hartă dar nu îl băgasem în seamă prea tare. Când am văzut însă pozele din revistă, am refăcut planul urgent!! :)

Panoul de lângă telegondolă, de unde începea traseul

Nu vă mai zic… panoul ăsta conţinea toate informaţiile de care aveam nevoie, inclusiv timpii de marcaj şi unde trebuie făcută pauză. Ca să vedeţi mai bine:

Pentru a scuti din timp am urcat cu telegondola, urmând întocmai traseul de pe panou. Pentru asta ne-am înfiinţat la telegondolă.

Preţurile şi programul telegondolei din Passo Sella

Cu telegondola asta ne-am distrat maxim! :) Ni ştiu dacă observaţi din imagine dar e o telegondolă în care nu se stă jos, ci în picioare. Nu îmi imaginam că e o adevărată chestie să te urci în ea dar am aflat repede. Nenea de la telegondolă mi-a zis unde să mă aşez, iar când telegondola a venit, mi-a făcut vânt şi a început să alerge o dată cu mine ca să mă sui în telegondolă. Eu ocupam deja un spaţiu considerabil în telegondolă deci Cristi a presupus că el o ia pe următoarea şi că sunt individuale. Dar de unde! Nenea îi face şi lui semn să alerge, iar eu, din telegondola care avea deja o viteză considerabilă, îl văd pe Cristi cum se avântă asupra ei, sare în ea şi aproape mă turteşte când aterizează, pentru că, după cum vă ziceam, este foarte mic spaţiul înăuntru. A, şi are şi o uşiţă aşa foarte mică, care trebuie închisă după noi. Haios rău, vă zic! Nenea ăla cred că a râs şi cu dosul de noi că nu ştiam să ne urcăm în telegondola lor, dar ce să-i fac!! La noi telegondolele încetinesc băi nene la capăt şi e cu bănci! Că E mai multe! :)

După ce că stăteam aproape striviţi şi pe deasupra şi în picioare, drumul cu telegondola asta a fost chiar lung! Vreo 15 minute!  Dar extraordinar în acelaşi timp! Pe măsură ce luam altitudine am început să vedem gheţarul Marmolada. Era prima dată când îl vedeam şi m-am îndrăgostit pe loc şi de el! M-a fermecat pur şi simplu!

Marmolada

Vedere de la staţia superioară a telegondolei, unde se află şi Rifugio Demetz (2685 m)

Aici era umbră şi deci foaaarte frig, aşa că am luat-o la sănătoasa în jos pe traseul 525. Primii paşi în împărăţia stâncosului Sassolungo (care se traduce mot a mot în româneşte Piatra lungă).

Vederea asta m-a fermecat pur şi simplu. Am înaintat extrem de greu pentru că la fiecare 5 paşi mă mai opream să fac o poză. La acelaşi lucru. Din aceeaşi direcţie. Dar parcă era un pic altfel şi mai frumos cu fiecare pas.

Şi în picioare şi de-a latu’ :)))) Nu, nu e tot aia!!!

Ca să vedeţi cam care sunt proporţiile şi cam cât de mici eram în comparaţie…

Ah, stai că am descoperit că şi în spate lăsăm ceva demn de imortalizat în poză!!

Ne-am întâlnit şi cu Wilson!!??

Cam aşa arată indicatoarele la ei iar traseele sunt toate marcate cu bandă alba încadrată de bandă roşie, dar cu numere. Uneori pe pietre apare doar o pată roşie, ca să ştii că eşti încă pe traseu, nu se chinuie mereu să vopsească toate cele 3 benzi şi să pună numărul.

Din cauza miilor de pauze pentru poze, am ajuns la Rifugio Vicenza într-o oră, şi nu în 35 de minute cât scria pe panou, aşa că ne-am îngrijorat un pic şi am băgat viteză. Aici schimbăm macazul şi intrăm pe traseul 526.

Mă rog, astea nu sunt foarte importante. Daca ştiţi cât de cât unde trebuie să ajungeţi (cabanele intermediare) vă descurcaţi. Noi nu am avut hartă (deşi puteam cumpăra de la cabana unde dormeam) ci doar o hartă tipărită de acasă pe care aveam informaţiile strict necesare. O puteţi descărca de aici. Daţi click pe Hiking map.

La o mică pauză la umbră concluzionăm că am tot cărat de zor cheia imensă de la cameră făcută dintr-o bucăţoaică imensă de lemn (ahem, Cristi o cară în rucsac :P). Funny! Hai să-i facem o poză! :))

Dacă până acum am coborât pe grohotiş, acum mergem foarte lejer pe o curbă de nivel foarte frumoasă. Ah, v-am spus că avem un car de noroc şi că vremea este excelentă???? :D :D

După ce se termină curba de nivel, avem şi niţel de urcat, pentru că în prima parte am coborât destul de mult în altitudine şi acum trebuie să recuperăm.

Scări amenajate pe munte dacă puteţi să credeţi. Şi astea nu-s nimic faţă de ce am văzut în a treia zi.

După ce trecem şi de un urcuş mai natural (adică fără trepte amenajate :P) ajungem să vedem în prim plan şi faţa vestică a grupului Sella.

Traseu de cărucior de bebe???

Well…da! Şi dacă nu vedeam asta cu ochii mei poate nu credeam. Dar nu mergem mult şi dăm de un tânăr pe bicicletă care avea agăţată de ea o remorcă în care stătea ca regele un bebeluş. Cât de tare e asta???

Mamorlada îşi arată doar ciuful

O bucăţică din Sella

Până la urmă am recuperat timpul pierdut cu pozele pe prima bucată de traseu, aşa că am ajuns înapoi la Rifugio fix după 3 ore jumătate, cum scria şi pe panou. La fix şi pentru masa de seară. Dacă plăteşti half board (cazare + mic dejun + cină) trebuie ca dimineaţa şi seara să te prezinţi între nişte ore (intervalul este destul de mic aşa că e un fel de oră fixă de fapt) ca să poţi să iei masa.

Noi de fapt ma ajuns chiar un pic mai devreme de masă, aşa că l-am rugat pe Cristi să meargă să plătească camera ca să ne luăm de o grijă.

Nu l-am trimis pe el degeaba, căci eu avea deja un sentiment că ceva nu e în ordine, dar nu eram foarte sigură. După câteva minute se întoarce foarte nedumerit şi îmi spune:

– Ştii.. preţul ăla pe care ai spus tu că ar trebui să îl plătim noi amândoi?

– Da.

– Well… de fapt e doar pentru o persoană.

– Uaaaaaaaaat?

Ce se întâmplase de fapt nu vă mai povestesc pentru că e o aşa mare încurcătură că nu o să înţelegeţi nimic. Cert e că până la urmă s-a dus Cristi înapoi şi i-a spus că s-a produs o neînţelegere. Noi discutasem în cameră şi ne gândisem că soluţia nu ar fi decât să plătim camera asta (care era mult mai scumpă decât la dormitor) sau să ne mutăm la dormitor. Însă până la urmă tipul a fost super înţelegător (ne-a zis că nu el ne-a răspuns la mailul de rezervare şi nu se înţelegea de acolo că trebuia să ne aducem sheets aşa că s-au înţeles la un preţ la jumate între preţul pentru dormitor şi preţul pentru camera dublă, şi ne-a lăsat până la urmă să stăm aici, unde era cozy şi bine:

Preţul a fost până la urmă 45 euro x 2 persoane x 2 = 180 euro pentru cazare + mic dejun + cină.

Iar dacă am fi stat la dormitor ar fi fost 40 euro x 2 persoane x 2 = 160 euro pentru cazare + mic dejun + cină.

Ca paranteză, “sheets” sunt de fapt acei saci subţiri, făcuţi doar din cearşaf sau o chestie un pic mai groasă ca un cearşaf, care se folosesc în cabane în scopuri de igienă, în cabanele lor fiind oricum asigurate nişte pături by default.

Cam asta a fost prima zi din cele 4 petrecute în Dolomiţi, plină de peripeţii dar a fost extraordinară. Mai jos aveţi traseul complet, iar zilele sunt colorate diferit.

Ziua 1 – roşu
Ziua 2 – verde
Ziua 3 – albastru
Ziua 4 – roz

(Daţi click pe linkul de sub hartă şi jucaţi-vă  cu zoom-ul ca să înţelegeţi ceva)

Traseele sunt desenate schematic cu verde şi au în mijloc şi un brăduţ verde. Am desenat cu o linie şi acolo unde am folosit telegondole sau telescaune. Sper sa vă ajute, iar pentru întrebări nu ezitaţi să mă trageţi de mânecă.

Revin cu ziua 2.


Vizualizaţi Dolomiti, sept 2011 pe o hartă mai mare

Rezumat chestii utile:

Hartă schematică: www.fassa.com/EN/Folder–Hiking-Map

Preţuri Rifugio Passo Sella: www.passo-sella.it/en/rates-2011

Ghid folosit pentru via ferrata (nu ne-a trebuit astăzi ci în celelalte zile): Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I – este foarte util, fără el nu văd cum se poate planifica o excursie de mai multe zile de via ferrata. Conţine o clasificare pe dificultăţi a via ferratelor, detalierea traseelor, şi detalii despre oraşele/staţiunile principale din zonă în ceea ce priveşte dotările (bănci, magazine sport, etc) şi cazare (mai scumpă, mai ieftină…)

Hartă orientativă în zonă (click pe poză pt download la dim. 1600 x 1140, sau, dacă aveţi cont google, click aici pentru dim. 2928 x 957 – actions > download photo):

28 comentarii:

  1. Italia asta! Are orase, moda, mancare, mare si locuri paradisiace, sate ce te lasa mut, si acum mai vii si tu cu muntii!!! Arata superb! Italienii sunt un popor binecuvantat (e drept ca si educatia lor conteaza) mai ales ca au reusit sa faca accesibil tutror sa le viziteze tara! Astept si zilele urmatoare! Nici nu stiam ca aproape de Milano exista asemenea frumuseti. Stiam de Lacul Como….

    Apropo de telegondola, si in Spania (la Montserrat) e tot asa, doar ca mai mare, dar tot in picioare stai

  2. Asa e Alice! Italia e una dintre cele mai minunate tari pentru ca are de toate! E o tara care imi place la nebunie! Si anul asta mai trec prin Italia si probabil o sa mai merg si dupa aceea, daca nu o data pe an, o data la doi ani sigur..

    Sunt foarte, foarte multe locuri de vazut!

    Dolomitii sunt foarte misto pentru ca sunt niste munti care pot fi vazuti si de cei care nu vor neaparat sa faca trasee. Sunt multe drumuri care trec printre masive si multe telecabine pe care poti sa le iei ca sa vezi chiar si mai mult decat ce se vede “de la strada”. Ti-i recomand cu caldura! Ma rog, ii recomand tuturor! :)

  3. Faine rau peisajele.

    Am avut si eu un “breloc” un pic mai mare decat cel din poza, facut dintr-o felie de lemn taiata dintr-un copac tanar. N-am prins ideea…

  4. @Andrei: Nici eu n-am prins ideea. Mai ales ca toti care stau la refugiul ala sunt oameni care merg pe munte si cred ca nici unul nu se da in vant dupa bucati de lemn care sa le ingreuneze rucsacul… :)

    @Liliana: Ma bucur! Bafta sa ajungi cat mai repede!

  5. Da, e prea devreme in mai. Refugiul Passo Sella de exemplu se deschide la 1 iunie. Si multe altele se deschid chiar mai tarziu.

    – in principiu, perioada in care nu ai probleme cu cabane inchise, telegondole care nu merg, cu autobuze rare, cu trasee acoperite de zapada, etc este aprox. 25 iunie -> 15 septembrie.

    – majoritatea instalatiilor de transport pe cablu se inchid dupa 15 septembrie
    – autobuzele incep sa fie si ele rare dupa aceasta data
    – luna august este considerata high season, cand cazarea este mai scumpa si traseele aglomerate.

    Eu tot inceputul lui septembrie il recomand. Dar chiar la inceput, in prima, maxim a doua saptamana.

    Daca vrei doar sa mergi la relaxare, poti alege o statiune la o altitudine mai mica, sa zicem 1500 m, si doar sa stai acolo, dar atentie ca drumul de acces in statiune sa nu cumva sa treaca printr-o trecatoare pe la peste 2000 m, ca s-ar putea sa nu fie dezapezita.

  6. Chill, si prin Spania sunt scari pe munte :)) Si eu am ramas la fel ca tine cand le-am vazut prima data. Aveau si ei acolo o portiune de chei mai abrupta si, hop, au aparut scarile :))) Civilizatia asta…
    Oricum, superba zona Dolomitilor !

  7. Eu am fost singura, eram cu bursa acolo :P La Montserrat am fost, am facut o mica plimbare pe acolo. Nu zic, e foarte fain si acolo, dar nu mi-a placut inghesuiala… Am o problema cu chestia asta pe munte :P ma enerveaza daca n-am loc de oameni pe traseu, mai ales daca vad domnisoare in slapi :))
    Bine, am prins si ceva sarbatoare acolo, cred ca era hramul manastirii sau asa ceva, si era plin plin de turisti… Data viitoare nu mai fac greseala asta :P
    Chiar, despre asta n-ai scris, cum era in Dolomiti cu aglomeratia ?

  8. Aha, am inteles. Frumos, n-am fost cu bursa nicaieri :)

    Si pe mine ma enerveaza tare cand e aglomerat pe munte. Cand am coborat de pe Musala a fost asa si am aproape ne-am aruncat intr-un lac numa ca sa scapam de ei :))

    In Dolomiti, fiind septembrie, a fost ok, nu era aglomerat. Dar o sa merg anul asta in iulie si o sa va spun cum r si in plin sezon. Sigur aglomerat. Plus ca unele zsone sunt mai populare decat altele, si se inghesuie lumea mai tare la ele. Sa vedem..

  9. si sa vezi iarna ce superb e, ce senzatie ai, dupa ce cobori o partie perfect preparata, si de jos vezi Sassolungo…parca nu iti vine sa crezi ca are aproape 3200 m…dar apoi iti amintesti ca si tu esti la 2200 :) nu prea mai ai cuvinte, doar un zambet care persista toata ziua :D

    btw, foarte frumos blog! felicitari!

  10. Si eu m-am indragostit de Dolomiti dupa ce am citit articolul tau si prin urmare vacanta asta o sa fim acolo. Noi am vrea sa cumparam kit-ul de via ferrata. A-ti vazut magazine de echipament in zona? Cam care erau preturile?

  11. Uuu, ce draguuut! O sa-ti placa si mai mult dupa ce o sa-i vezi si in realitate!! :)

    Da, magazine de echipamente sunt in toate statiunile, insa cred ca sunt ceva mai scumpe decat le-ai gasi in Bolzano spre exemplu. Daca mergeti cumva cu masina si treceti prin Bolzano, opriti acolo. Uite, asta e mailul oficiului de turism din Bolzano:Elisa.Biscardi@bolzano-bozen.it

    Le puteti scrie si va pot spune ei care sunt magazinele din Bolzano unde gasiti kit de via ferrata de cumparat.

    Nu sunt f sigura la preturi, dar cam 100-120 de euro cred ca e un kit.

    Chiar sunt curioasa; daca va cumparati, sa imi spui si mie te rog pe urma de unde ati luat si cat a fost.

    Ca firma, eu iti recomand Camp. Cred ca vei gasi, ca este firma italieneasca.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *