Dolomiti, love at first sight – ziua 3 (I): am gasit Raiul pe pamant!

Munţii Dolomiţi, ziua 3: 11 septembrie 2011 (partea 1)

Cu maşina: Passo Sella – Pozza di Fassa – Malga Frommer Alm: 40 km
Masiv: Rosengarten (Catinaccio)

Punct de plecare: Malga Frommer Alm, unde se află Telescaunul Laurin II (Konig Laurin) – 1743 m cu care se urcă până la Rifugio A Fronza alle Coronelle (Kolner Hutte) – 2337 m
Tip traseu: via ferrata 2A + trekking (circuit)
Traseu: Rifugio A Fronza (2337 m) – Via ferrata Passo Santner – Rifugio Passo Santner (2734 m) – Rifugio Re Alberto (2621 m) – Rifugio Vajolet (2243 m) (Traseu 542 – 3h15)
Rifugio Vajolet – Passo Coronelle (2630 m) – Rifugio A Fronza (Traseu 541 + 550 – 3h)


Durata totală: 6 h 15
Diferenţă nivel: + 900 m, -900 m

Echipament necesar: echipament de via ferrata

***

A treia zi a început la fel de bine ca şi celelalte, cu cer senin şi soare din plin. Yuppyyy! Ne-am luat la revedere de la Rifugio Passo Sella la care am dormit în ultimele 2 nopţi, şi ne-am îndreptat spre un Masiv nou: Rosengarten (Catinaccio) pe care era cât pe ce să îl ratez dacă nu mă pălea cu o seară înainte o schimbare radicală de planuri :) Intuiţia is ZA BEST.

Puţin mai sus de Rifugio Passo Sella este de fapt Passo Sella (2240), prin care am trecut cu maşina. Din păcate magazinul cu suveniruri e câteva sute de metri mai încolo de panou şi nu am mai oprit, ca să îmi dau seama pe urmă ca am uitat să-mi iau tradiţionalul magnet. Damn it!

Pentru a ajunge la baza masivului Rosengarten (Catinaccio), trecem mai întâi prin Canazei, apoi prin Pozza di Fassa şi Vigo di Fassa, facem dreapta spre Passo Costalunga, şi după Passo Costalunga facem dreapta spre Passo Nigra, dar nu ajungem până acolo. Veţi şti când aţi ajuns la Telescaunului Laurin II.

Noi, fiindcă deja era cam târziu, am sărit hop ţop în telescaun şi în puţin timp am ajuns la “capăt”, adică lângă Rifugio A Fronza alle Coronelle (Kolner Hutte) – 2337 m. Aici avem nişte privelişti uimitoare către Masivul Latemar:

Masivul Latemar

Rifugio A Fronza alle Coronelle (Kolner Hutte) – 2337 m

Planul iniţial pentru această vacanţă includea o primă noapte dormită aici, însă l-am schimbat. Acum am ajuns aici doar pentru că am schimbat planul DIN NOU. Şi ce bine că am făcut asta! :) Şi am făcut aşa doar pentru ca să mai facem şi azi o via ferrata, via ferrata Passo Santner. În plan era tot o via ferrata, dar o via ferrata 1B, care nu necesita echipament, şi era în alt Masiv. Până la urmă, după ce ne-am gândit bine bine de tot, nici pe aceasta de astăzi (notată 2A) nu ne-am mai luat echipament, şi bine am făcut căci chiar nu am avut nevoie.

Prima porţiune de traseu, chiar în spatele refugiului, este o bucată de scrambling. Sunt nişte lanţuri ajutătoare pe acolo, dar nimic deosebit. Aici a urcat o dată cu noi multă lume, şi am crezut că va fi aglomerat.

Stânca imensă cu care am dat nas în nas la început de traseu

După ce se termină această primă porţiune (10 minute), se despart două cărări. Noi vom face stânga, pentru ca mai târziu, la final, să ne întoarcem în acelaşi punct, venind din partea dreaptă. Din fericire, toată lumea aia multă nu a făcut stânga cu noi, aşa că suntem singuri. Mergem o porţiune pe o curbă de nivel lejeră…

Pentru ca mai apoi să înceapă distracţia!!! :D Noi fiind pe faţa vestică a masivului, eram încă în umbră, ceea ce nu ne deranja foarte tare, căci nu vroiam să murim de cald. Umbra însă strică un pic pozele :P Cu toate astea, dacă sunteţi atenţi la poza de mai jos, cred că puteţi sesiza o diagonală care pleacă din colţul din dreapta jos şi merge spre colţul din stânga sus. Aceea e prima bucată de traseu.

Şi iată-ne că am şi ajuns “pe pereţi”

Singura scară de pe traseu

I was loving it!

În scurt timp ne-am dat seama că am procedat bine că nu am mai închiriat echipament de via ferrata. Mulţi aveau (de fapt cred că toţi aveau :))) dar chiar nu a fost nicio porţiune expusă în care să zic “băi frate mi-a fost cam frică, era bine să fi fost asigurată”. Nu, era un traseu foarte frumos, dar ca dificultate seamănă cu La lanţuri, poate şi mai uşor, aşa că a fost totul ok. Am tras concluzia deci că pentru via ferratele 1A sau 2A nu este nevoie neapărată de echipament. Totuşi eu îl recomand. Recunosc că am vrut şi să salvăm nişte bănuţi. Dacă deţineam deja echipamentul, l-aş fi luat, doar ca chestie. Că de asigurat nu cred că m-aş fi asigurat vreo undeva, pentru că v-am zis, n-am simţit nevoia nicăieri. Nu ştiu exact dacă pe 1B ar fi nevoie, dar cel mai sigur e să îl aveţi.

Nişte turnuri ascuţite care m-au fascinat din prima de când le-am văzut în poză în Ghid.

Puţin înainte de a ajunge la turnurile ascuţite a venit peste noi şi un val de negură. Am zis că am cam încurcat-o. Nu pentru că ne deranja, pentru că nu era densă, ci pentru că ştiam ce ar trebui să ne aştepte la finalul via ferratei, şi ne era teamă că nu vom avea noroc…

După cam 2 ore de la plecarea de la Refugiu s-a terminat via ferrata, care mi-a plăcut la nebunie!! Este o via ferrata ideală pentru un  primn contact cu acest sport. Via ferrata se termină în Passo Santner, unde se află şi un refugiu. De aici în jos….

…e Raiul!

Numai pentru asta aş fi venit aici, and we got sooo much more!!!

Din fericire negura nu ne ajunsese din urmă, şi am reuşit dară să vedem Turnurile Vajolet / Torri del Vajolet în toată splendoarea lor. De la prima poză pe care am văzut-o cu aceste Turnuri, efectiv m-au fermecat. Nu pot însă să vă explic cam de câte ori mai frumoase sunt în realitate, şi cam cate poze le-am făcut. Această vedere este unică. Vederea din Passo Santner spre Rifugio Re Alberto, care este fix sub Turnurile Vajolet. Priceless, vă zic!

Până şi păsările astea gen cioară (nu ştiu ce sunt.. ) sunt de acord cu mine. Îşi cam duc veacul pe la peste 2500 m. Cu o zi în urmă am văzut o grămadă şi pe lângă Piz Boe. De fapt, ştia ea ce ştia stând pe marginea asta. Marginea asta dragilor e pragul unei prăpăstii imense, de unde pot doar să-mi imaginez că e o privelişte superbă. Noi din păcate am prins ceaţă de aici în jos, deci nu se vedea nimic. Când am văzut însă poza de amplasare a cabanei pe site-ul lor, am rămas mască ce hău era sub noi, dincolo de acest prag. Habar n-am avut unde m-am aflat la momentul respectiv. :)

Pza asta e doar ca să vedeţi cu ochii voştri că la 2621 m, lângă cabană există heliport. Că altfel nu ştiu dacă mă credeaţi :P

Aici la Rifugio Re Alberto am stat un picuţ, căci pe terasă erau nişte mese, dar nu am putut sta mult pentru că eram în umbră şi ni s-a făcut repede frig. Am fost însă la baie, unde vă zic sincer că am crezut că sunt la vreun restaurant din vreun oraş, atât de bine pusă la punct era.

De la Rifugio Re Alberto începe o coborâre abruptă spre Rifugio Vajolet, o frumuseţe de cabană, cu o locaţie superbă, la care cred că ar fi genial să stai.

M-am uitat atâta la ea de sus… şi  mi s-a făcut aşa o poftă să mă tolănesc pe iarbă…

Dar din păcate nu aveam timp să coborâm tocmai până la ea. Ca să nu zic ce lene mi-ar fi fost. Pentru că dacă cam fi coborât, ca să revenim iar pe traseu, ar fi trebuit după aceea să urcăm la loc o grămadă, ceea ce nu era o opţiune :P Aşa că am urmat indicaţiile din ghid, care ne spuneau exact cum să facem ca să evităm chestia asta, şi anume, cam cu 50 de metri mai sus de refugiu (atenţie, 50 m în altitudine!, nu ştiu să vă zic cum să aproximaţi…) trebuie să faceţi dreapta pe o potecuţă nemarcată (noi n-am nimerit exact potecuţa, am luat-o de-a dreptul) care în câteva minute se întâlneşte cu o potecă bine marcată pe la baza stâncii. După puţin timp se ajunge şi într-un loc mai expus, la un “colţ” care din sensul ăsta arăta destul de spooky:

Dar dacă au trecut ei înaintea noastră, noi doar n-om fi mai fraieri? :P

Şi iată că am ajuns şi noi la colţul buclucaş, pe care l-am abordat eu mai întâi:

Pasul 1. Hopaaa, ce avem noi aici…

Pasul 2. Ei hai că n-o fi aşa de rău, să mă ţin totuşi de stâncă, eaaaasy does it.

Pasul 3 (ajunsă deja pe colţ, cu sacii în car): ah, hai mă că nu e aşa de rău, hai fă-mi o poză! :D

Ce-a urmat mai departe… nu vă mai zic… vă arăt…

Pauză în cel mai frumos loc posibil. Eram cam “neaşezaţi” şi nemâncaţi de ceva vreme..

Aici am avut impresia că sunt într-un film gen Lord of the Rings sau ceva. Jur!

Era extrem de linişte şi frumos…Rupt din altă lume e locul ăsta, vă zic!

Abia o mână de oameni am mai văzut pe traseu…

Poteca e destul de lină încă…dar ştim că într-un fel sau altul, va trebui să urmeze o porţiune de urcare destul de solicitantă…

Oh shit! Zi-mi că nu-i pe undeva pe acolo!

Din fericire nu era pe acolo :P dar a urmat totuşi urcarea aşteptată, destul de abruptă, printr-un grohotiş cu aspect lunar, dar în final am ajuns voctorioşi în Passo Coronelle, un loc minunat!!

Banca asta… a fost Dumnezeiască! Nu pentru că eram neapărat obosiţi (which we were!) dar faptul că e amplasată tocmai aici la 2630 m, şi inscripţia de pe ea… totul combinat cu toate experienţele de până aici, am simţit locul ăsta ca pe un “vârf”. Vârful zilei de azi! Chiar dacă Passo Santner a fost mai mare. Dar nu avea bancă! ;)

Dar şi mai important, nu avea ştampilă!!! Da, aici în Passo Coronelle a fost a doua ştampilă pe care am văzut-o în Dolomiţi! Şi cu asta a fost un loc şi mai special! De data asta m-am pozat bucuroasă cu ea.. deşi nu se vede foarte bine, dar tuşiera şi ştampila erau în căsuţa aia mică, la care înainte să o cercetăm, ne uitam şi ne gândeam ce doamne iartă-mă o fi, că arată ca o căsuţă poştală. Şi cine Doamne iartă-mă ar avea nevoie să primească scrisori tocmai aici??? Nu? :P

Acum colecţia mea numără două ştampile de Dolomiţi! :D Abia aştept să văd dacă mai găsesc şi altele!

Am fost singuri vreo 10-15 minute bune pe băncuţa din Passo Coronelle, până când au venit alţi doi drumeţi, i-am rugat să ne facă şi nouă o poză împreună, după care i-am lăsat şi pe ei să se bucure singuri.

Passo Coronelle este o şa în cel mai adevărat sens al cuvântului, căci ca să ajungem în ea am urcat abrupt, şi ca să coborâm din ea a urmat o coborâre la fel de abruptă printr-un horn. Daaaar, pentru că probabil foarte multă lume vine aici plecând de la Rifugio A. Fronza, aproape toată coborârea este amenajată cu scări de lemn. Ce văzusem în prima zi a fost mic copil. Am şi putut să defilez ca la prezentările de modă pe aici :P

Cam aşa s-a încheiat traseul nostru de astăzi, pe care m-am simţit cu adevărat norocoasă că am ajuns să îl fac. Când am ajuns înapoi la refugiu încă mai aveam timp până la închiderea telescaunului, aşa că ne-am gândit ce-ar fi dacă am mânca aici… nu de alta dar cam ne era foame. Am inspectat un pic meniul dar… dintr-un motiv total necunoscut, am decis să coborâm. Nu înainte să o sun pe mama, căci nu mai primise niciun semn de la noi de 3 zile şi nu vroiam să se îngrijoreze. Am zis că o sun scurt, dar de unde, la cât de entuziasmată eram, i-am povestit vreo 10 minute ce am făcut în fiecare zi :P

Gândindu-ne că poate mâncăm la restaurantul Malga Frommer Alm de jos, ne-am suit iar hop ţop în telescaun şi am admirat pereţii stâncoşi ce îi lăsam în urma… Ba am şi văzut o veveriţă prin pădure în timp ce stăteam liniştiţi în telescaun! Unde am ajuns să mâncăm până la urmă şi cum ne-am petrecut restul zilei… nici nu ne imaginam noi dimineaţă când ne-am trezit. Vă povestesc însă în următorul articol că e deja prea mult.

Rezumat chestii utile:

Telescaun Laurin II (Konig Laurin): 12 euro dus-întors/ persoană
Program: 8 – 12:15, 13:30 – 18

Vă puteţi închiria echipament via ferrata din Pozza di Fassa
Magazinul Gross Sport
Str. Madona da l’aint 2
Tel: 0039.338.954.72.08
Program: 8:30 – 12, 15:30 – 19
Preţ: 10 euro / persoană

Hartă schematică: www.fassa.com/EN/Folder–Hiking-Map

 

Ghid folosit pentru via ferrata: Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I – este  foarte util, fără el nu văd cum se poate planifica o excursie de mai multe zile de via ferrata. Conţine o clasificare pe dificultăţi a via ferratelor, detalierea traseelor, şi detalii despre oraşele/staţiunile principale din zonă în ceea ce priveşte dotările (bănci, magazine sport, etc) şi cazare (mai scumpă, mai ieftină…)

Harta celor 4 zile:


Vizualizaţi Dolomiti, sept 2011 pe o hartă mai mare

Ziua 1 – roşu
Ziua 2 – verde
Ziua 3 – albastru
Ziua 4 – roz

(Daţi click pe linkul de sub hartă şi jucaţi-vă  cu zoom-ul ca să înţelegeţi ceva)

Traseele sunt desenate schematic cu verde şi au în mijloc şi un brăduţ verde. Am desenat cu o linie şi acolo unde am folosit telegondole sau telescaune. Sper sa vă ajute, iar pentru întrebări nu ezitaţi să mă trageţi de mânecă.

15 comentarii:

  1. pe langa faptul ca imi plac la nebunie fotografiile locurilor pe unde te “cocoti”, mai ai si un talent de povestitor deosebit! Si sa stii ca nu fac complimente prea des :)
    Astept cu interes urmatoarea povestire :D

    • Andrei, frumosul nu este neaparat universal ci este in acceptiunea fiecaruia. Depinde de ce astepti de la munte – daca te-ai numera printre cei carora le pare rau ca muntii nostrii se termina acolo unde incep Dolomitii si Alpii, atunci ai intelege ce a vrut Alexandra sa spuna. Asta nu inseamna ca padurea si pajistile nu au farmecul lor. Muntele este pentru toti, si ofera felii late de frumusete pentru toate gusturile.
      Alexandra, data viitoare coboara / urca la refugiul Vajolet – merita cu prisosinta – peisaje, lucruri de facut si nu in ultimul rand cucina. Langa el, mai gasesti un refugiu – Preuss, construit in memoria lui Paul Preuss (te las sa descoperi singura cine a fost Preuss si ce-a facut…). Si inca o tema istorica pentru zona – Batista (Tita) Piaz AKA Diavolul Dolomitilor.

      • Multumesc frumos, Liviu!
        Poti sa-mi spui te rog unde as putea citi si eu despre toate chestiile astea? :)
        Ma interseaza mult Dolomitii si mi-ar placea sa aflu mai multe despre istoria lor.

  2. Foarte tare chestia cu stampila :)! Si sa o aplici asa pe harta, chiar ramane o amintire draguta!

    In alta ordine de ideai, foarte fain traseul, muntele, vremea, povestirea…iar brana aia unde este si colajul de poze este geniala!

  3. Da, acuma imi pare rau ca nu mi-am aplicat-o si pe mana, doar asa.. ca sa fac atunci o poza :P

    Oricum, sper sa mai gasesc..

    Da, brana aia chiar era deosebita.. semnana un pic cu brana caraiman,..

  4. Salut,
    Andrei sunt din Timisoara . La 54 ani am facut acest traseu in august 2017, primul de via ferrata in viata mea, sper ca nu si ultimul .
    Dintr-o eroare, l-am facut in sens invers asa ca a trebuit sa cobor un traseu de via ferrata desi stiam ca acest lucru nu se face. Dar nu am avut incotro. Colac peste pupaza, citind anul trecut pe blog ca nu e obligatoriu folosirea echipamentului , l-am lasat in portbagajul masinii. Nu a fost simplu. In anumite portiuni m-a cuprins un pic disperarea . Dar incet, cu grija l-am parcurs .
    Recomand acest traseu oricui interesat , dar in urcare si cu echipament .

    • Buna Andrei! Imi pare tare rau ca a fost o experienta cu emotii, dar sunt sigura ca ai invatat multe din ea si pe viitor vei mai face multe alte trasee! Multa bafta si carari cu soare! :)

    • Salut Andrei,

      Te-ai speriat pe horn sau ai gasit o limba de zapada la traverseu? Ca altceva ce, Doamne iarta-ma, putea sa te tulbure? Eu am fost in zona la inceputul lui agust, anul acesta, si locurile erau OK (exceptie ref Santner ce era inchis inca). Te-ai descurcat, te-ai tinut cu firea, si ai gestionat emotiile. Data viitoare vei striga ‘La bulivar birjar!’. Ai savurat macar la ref Fronza un bombardino? In combinatie cu shot ul de adrenalina de pe traseu e Dumnezeu pe pamant :)
      PS traseele de via ferrata pot fi parcurse in ambele sensuri, si in urcare si in coborare, nu exista regula impusa. Depinde doar de interesul avut si de cat de pregatit/antrenat esti. Fireste, sa cobori este intotdeauna mai greu – fie poteca, traseu de catarare, ferrata… sau chiar in viata de toate zilele :)

Leave a Reply to LARISA TEODORESCU Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *