Nordica Pietrei Craiului. Partea 3: pe brana, cu caprele

Traseu: Cabana Curmătura (1470 m) – Şaua Crăpăturii (1660 m) – Vf. Turnu (1911m) – Şaua Padinei Închise (1935 m) (  – 3h15)

Şaua Padinei Închise – Brâna Caprelor – Refugiul Diana (1480 m) (  – 1 h45)

Refugiul Diana – Plaiul Foii (849 m) (  – 1h30)

Data: august 2011

Durată totală: 7h

Diferenţă nivel: +500 m, -1150m

Surse de apă: La Cabana Curmătura, la Găvan, la 30 de min după Ref. Diana, la Plaiul Foii.

Telefon Cabana Curmătura: 0745 454184

Cum vă ziceam din articolul anterior.. n-am reuşit să plecăm şi noi pe traseu la 9, cum ne propusesem, datorită… prinţesei (sau prinţului, încă aştept confirmarea sexului :) Ziceţi şi voi cam ce aere regale poate să afişeze această mâţă adorabilă în uşa cabanei, unde am stat şi am curtat-o pentru o şedinţă foto mai bine de 30 de minute cap la cap:

Să nu credeţi că a stat când vroiam noi şi cum vroiam noi. Nuuuuu! A trebuit să ne facem noi programul în funcţie de ea. Nu vedeţi ce divă VIP este??

La final ne-a demonstrat cam cât chef are de noi şi cam cât de mult o plictisim cu prezenţa, aşa că s-a pus pe un căscat şi un întins de zile mari. Un fel de…. hai căraţi-vă că mi-e aşa o leneeeee… :))

Aşa că după ce m-am declarat satisfăcută de pozele pe care i le-am făcut (din care a trebuit să tai la greu, ziceţi mersi că v-am arătat doar 3) am plecat şi noi la drum, dar…. nu chiar pe drumul la care mă gândisem eu iniţial.

 Cabana Curmătura (1470 m) – Şaua Crăpăturii (1660 m) – Vf. Turnu (1911m) – Şaua Padinei Închise (1935 m): 3h 15

Asta pentru că studiind toate indicatoarele cu timpi de pe lângă cabană, am realizat că acelaşi timp îl facem şi dacă urcăm în Şaua Padinei Închise prin pădure, direct pe bandă albastră, şi dacă mergem prin Şaua Crăpăturii, pe punct roşu. Aşa că am renunţat la prima variantă, nu de alta dar parcă mai aveam ceva poftă de lanţuri (ca şi cum nu trebuia să îmi fi ajuns ce făcusem cu o zi înainte :P)

Indicator la Cabana Curmătura

Mai multe indicatoare din puncte cheie de pe traseu găsiţi aici, în albumul picasa.

De la Curmătura începe o urcare prin pădure nici prea prea, nici foarte foarte. Nu mică mi-a fost însă mirarea când la un moment dat, în pădure, am dat nas în nas cu o turmă de oi, păzită bine de minim 5 câini. Astfel, a trebuit să înmărmurim pe loc ca să nu creadă câinii că vrem să le şutim vreo oaie şi să plecăm cu ea în spinare, şi să sară pe noi, plus că nici nu prea aveam pe unde să trecem. Niciun câine nu a lătrat la noi, dar au stat tot timpul în gardă şi ne-au ţintuit pe loc. Cred că o mişcare dacă făceam, ăia eram. Sau poate doar aşa mi s-a părut mie, căci îmi eram cam frică. N-am stat deloc puţin pe loc, dar până la urmă s-a degajat poteca şi am putut merge şi noi mai departe.

Până a ajunge în Şaua Crăpăturii am dat şi peste o zonă dubioasă unde poteca era acoperită de mulţi copaci căzuţi, şi am cam bălăurit puţin că sa ocolim, căci era destul de mare zona devastată, dar am trecut şi de asta.

În Şaua Crăpăturii se desprinde traseul spre Piatra Mică şi de asemenea traseul prin Zărneşti pe Valea Crăpăturii. De aici se vede superb Măgura Codlei.

Nu după mult timp după ce plecăm din Şaua Crăpăturii începe distracţia de pe ziua de azi. O porţiune superbă cu lanţuri, numai bună de escaladat :D

Începe promiţător, nu?

Soarele de ora 10 era deja destul de puternic, dar nu aveam de gând să mă plâng, nu tot noi ne dorim mereu “Cărări cu soare!” ?

Spot the red heart :)

Abrupt maică, dar frumos rău de tot!!

Parcă m-aş da pe aici în fiecare zi! :)

Poza mea preferată :)

DSC_1001

Înainte de a ajunge pe Vf. Turnu se ajunge la un alt loc de belvedere, de unde se vede foarte bine Zărneştiul.

De aici se şi desprinde încă un traseu spre Zărneşti, marcat cu cruce albastră, prin Padina Hotarului.

To the moon and back? :)

Indicator pe Vf. Turnu

 Şaua Padinei Închise (1935 m) – Brâna Caprelor – Refugiul Diana (1480 m): 1 h 45

Undeva prin zona vârfului mi s-a făcut foarte foame, însă nu puteam face pauză aici pentru că eram direct în bătaia soarelui şi era cald. Cu chiu cu vai am găsit un loc printre nişte boscheţi (nu râdeţi!) ca să stăm la umbră un sfert de oră ca să mâncăm şi să ne odihnim olecuţă. Aici printre boscheţi am tras încă o porţie de râs a la trupa cei trei muschetari, când Cristi a inventat o nouă mâncare: Cheesedog, adică un cârnat oltenesc stick învelit într-o foiţă de caşcaval :))) Priceless!

Pe urmă am mai râs un pic şi de Adi, care după 15 ore de traseu îşi scoate tacticos a nu ştiu câta oară lămâia din gentuţa cu mâncare, după care o pune la loc. =)))  Ce faci mă cu lămâia aia??? Ai cărat-o atâta drum de pomană!!! Doaaaamne!!!

Pentru a ajunge din Vf. Turnu în Şaua Padinei Închise a trebuit să coborâm un pic şi apoi iar să mai urcăm încă un vârf, Vf. Padinei Închise.  

Iar de aici din şa, drept la vale, până la capăt. Intrăm pe traseul bandă albastră, care se cheamă Brâna Caprelor. O altă opţiune era să mai mergem un pic pe creastă până pe Vf. Padina Popii (de fapt să urcăm, nicidecum doar să mergem) şi de acolo să coborâm pe triunghi albastru. Diferenţa era că nu mai ajungeam la izvorul de la Găvan şi era şi un pic mai abrupt traseul.

Asta nu înseamnă că pe Brâna Caprelor nu e abrupt! Dimpotrivă. Dar ŞI mai abrupt de atât, chiar nu era nevoie!

La 30 de minute după ce am părăsit creasta, timp în care m-am descurcat şi am reuşit să alunec pe brână printre jnepeni fix un fund (memorabil!), am ajuns la izvorul La Găvan, a cărui apă curată se strânge într-o scobitură mică în stâncă. Cineva a lăsat aici o cană vintage :)

Mai departe, ne distrăm maxim. Panta este foarte abruptă destul de mult timp, este numai şi numai grohotiş, şi facem fiecare ce ştie mai bine ca să stea pe picioare, căci nu e deloc uşor. Pietrele se pun în mişcare şi tre să avem grijă să nu lovim pe nimeni în cap, uneori facem surf pe pietre, ne agăţăm cât putem de jnepenii care din păcate sunt foarte rari… O adevărată luptă cu terenul, care nu se termină prea curând, dar şi când se termină…

Uităm complet căci avem surpriză vieţii noastre! Toată liniştea de pe lume e întreruptă de un grup de capre negre care s-au speriat când ne-au auzit şi au început să alerge mâncând pământul, fix prin faţa noastră tăindu-ne calea, încercând să ajungă cât mai sus, pe stânci, doar doar n-om ajunge la ele.

Nu mai ţin minte câte au fost, dar cert e că am avut surpriză după surpriză pentru că urcau de undeva de mai jos de noi, (dacă rămâneau acolo nici nu cred că le vedeam când treceam) şi ţâşneau două, fugeau în sus, ne minunam ce ne minunam, după care hop! iar ţâşneau altele două şi o luau la sănătoasa în sus, şi tot aşa să se fi întâmplat de vreo 3-4 ori, de nu ne venea a crede şi stăteam înmărmuriţi ca să nu le speriem şi mai tare. N-am apreciat niciodată mai mult monoclul pe care îl aveam la noi!

Unele dintre ele erau mămici cu puiuţi!!

Amuzant era că unele se mai opreau câte o secundă şi se uitau spre noi să vadă ce facem, pe urmă iar fugeau mai sus. Dar noi nu făceam nimic, da nimic. Ah, ba da, poze. :) La greu!

Altele însă fugeau disperate din prima cât mai sus, pe stânci, din nişte mişcări total inexplicabile pentru noi, care păreau că sfidează legile fizicii. Şi le sfidau atât de tare încât unele căpriţe nu reuşeau să le facă, doar o parte. Aşa că ne-am trezit că ne uitam la nişte căpriţe care ajungeau până într-un punct, după care se chinuiau disperate să ajungă mai sus, la “surorile” lor, dar nu reuşeau. Pesemne nu aveau destulă experienţă în ale căţărării :P

Ceea ce nu ştiau ele săracele e că nici dacă puteam să le iau ca pet acasă nu mă căţărăm tocmai până acolo după ele!! Nici nu puteam oricum…

Hmm.. cred că sunt destul de sus, nu??

Băi nu ştiu tu, da eu fug un pic mai sus, u can never be too safe!

Hai puştiule că vin şi eu acuma!

Nu ştiu cât a durat toată nebunia, dar când le-am văzut aşa sus chinuindu-se să urce şi mai sus, cu siguranţă speriate, am hotărât să plecăm mai departe, ca să nu ne mai vadă şi să poată să se liniştească. A fost foarte frumos că am văzut aşa de multe capre negre, aşa de aproape, dar nu trebuie să profităm la maxim. Am făcut oricum suficiente poze.

Nu mult după asta am ajuns în sfârşit şi în pădure, la Refugiul Diana, unde am mai făcut o ultimă pauză pentru o mică gustare şi odihnă.

Indicator la Refugiul Diana

Şi acest  refugiu este în foarte bună stare, ba în plus, înăuntru am găsit şi diverse obiecte lăsate de alţii, foarte utile pentru cei ce ajung aici şi au rămas în pană cu anumite lucruri. Mi-a plăcut foarte mult chestia asta, aşa că am scos şi eu nişte bandaje din rucsac şi le-am lăsat acolo (ştiu ce înseamnă să n-ai când îţi trebuie :P) 

Am lăsat desigur şi scrisorica mea, şi am pornit mai departe, spre o altă surpriză la care chiar nu mă aşteptam şi care m-a lovit aşa repede că nu am ştiut de unde a venit.

 Refugiul Diana (1480 m) – Plaiul Foii (849 m): 1h 30

Dar înainte de asta a trebuit să mai îndurăm o coborâre destul de abruptă prin pădure, pe Valea Urşilor. Curând am ajuns iarăşi la apă, însă stăteam destul de bine cu provizia.

Când s-a întâmplat “surpriza” eram încă în pădure. Tocmai mă răcorisem cu ceva apă din pârâu şi rămăsesem un pic în urmă şi mergeam agale pe potecă. Deodată, out of nowhere, am simţit într-o fracţiune de secundă cum mi s-a pus ceva pe mână şi cum mi-a intrat ceva foarte ascuţit în deget. Evident că am început să urlu ca o descreierată din toţi rărunchii şi să mă zbat ca peştele pe uscat de ziceai că m-a muşcat un urs de fund!

De fapt mă înţepase o albină. Sau o viespe. Either way, la fel de spinoasă chestiunea. Nu mă durea (încă) dar ştiam că ce va urma nu mirosea a bine. Eu am astm şi sunt alergica la câteva chestii pe lumea asta şi fiindcă de când eram mică nu m-a mai înţepat nicio lighioană din asta, m-am găsit în situaţia în care puteam să fiu alergică şi la veninul lor şi să fac şoc anafilactic şi să dau colţul fără niciun mişto. Nici nu eram în mijlocul pădurii, cam la vreo oră de Plaiul Foii şi la cine ştie câte de vreun spital care m-ar pute ajuta deci… fun tare de tot!

În primă fază am făcut tot posibilul să mă asigur că nemernica nu mi-a lăsat acul acolo. Am stors cât am putut, ba am şi supt şi scuipat eventualul venin şi … am mers mai departe. Simţeam deja cum mi se umfla degetul, şi mă uitam din 5 în 5 secunde la el să văd cu ce viteză se umflă. Evident că nu îmi dădeam seama de nimic.

Mi-a fost frică, recunosc, în ora aia numai eu ştiu ce gânduri mi-au trecut prin cap, dar când am văzut că a trecut totuşi ceva timp şi nu am început să am probleme de respiraţia, am zis hai că poate nu mi-a venit ceasul fix acum :))))

Cu puţin timp de ieşi la drumul de acces la Plaiul Foii

Nu mă calmasem însă suficient să mă bucur la maxim de priveliştea Craiului ce îl lăsam în spate, dar de ajuns cât să mă gândesc bai frate barem dacă mor, mor fericită după aşa o tură :))

Cum am ajuns la maşina lăsată la Plaiul Foii, ne-am trântit cu toţii pe iarbă, fericiţi după 2 zile superbe în nişte munţi atât de minunaţi, ne-am scos bocancii, iar eu personal am sunat-o pe mama ca să-mi spună ce să fac cu degetul avariat. Intră mama frumos pe net, cată informaţii şi leacuri băbeşti şi improvizate din ce are omu prin ogradă sau rucsac, şi ce ziceţi că-mi zice?

Să mă dau cu suc de lămâie. Ei, acu cine credeţi că râdea de cine??? No, bună a mai fost lămâia aia a lui Adi! Da totuşi, nu era mai bine dacă nu o căra pe toată creasta şi o lăsa la maşină? :)))) Mai şi comentez după ce că mi-a dat-o, ce nerecunoscătoare sunt! :P

După o masă copioasă binemeritată la Plaiul Foii, am mai tras şi noi câteva cadre înspre Crai, ne-am mai clătit ochii un pic cât să nu plecăm chiar aşa imediat cu burţile pline, după care am încălecat pe cai şi duşi am fost, pe drumul prăfuit spre Zărneşti care ne face maşina albie de porci.

Numa’ eu ştiu cum am condus cu degetul ăla umflat pe volan, dar cert e că am ajuns acasă safe. Din păcate ce a urmat după aia n-a mai fost amuzant. Încă din maşină a început să mă doară degetul, însă nu asta a fost marea problemă. Mai nasol a fost că după ce abia începuse să mi se dezumfle după o zi şi arăta chiar bine, la vreo două zile a început să mă mănânce. Da rău de tot, nu aşa! Evident că la început m-am scărpinat de m-a luat zbenga , aşa că mi s-a umflat ca un cartof bine mersi la loc. Abia atunci mi-am luat ceva de la farmacie şi după ce mă dădeam răbdam cu ochii ieşindu-mi din orbite ca să nu mă scarpin.

Cam abia după o săptămână am putut să zic că mi-a trecut aproape 100%. Ce recomand în caz de înţepătură de albină sau viespe? Dacă supravieţuiţi cât să ajungeţi la o farmacie e bine :D De la farmacie luaţi imediat un produs special pentru aşa ceva (ştiu ei ce să vă dea) şi aplicaţi imediat. Aşa reduceţi posibilitatea să vă apuce mâncărimile după 2 zile. Ideal e să aveţi un produs din ăsta în trusa de prim ajutor din rucsac, şi mai mult decât atât, n-ar strică să ştiţi dacă sunteţi sau nu alergici la veninul albinelor şi viespilor, pentru că dacă Doamne fereşte sunteţi, trebuie să aveţi la voi un produs special fără de care intraţi în şoc şi nu are nimeni timp să vă mai scape dacă sunteţi în mijlocul pădurii.

Cam atât, sper că v-a plăcut sau măcar că aţi avut ceva de învăţat de aici.

Harta întregului traseu (ziua 1 cu roşu, ziua 2 cu verde)

Desfăşurător:

9:40 Plecare de la Cabana Curmătura
10:20 Şaua Crăpăturii
12:00 Vf. Turnul Pietrei Craiului
pauză
13:00 Şaua Padinei Închise
13:30 La Găvan
14:50 Refugiul Diana
pauză
15:20 Plecare de la Ref. Diana
16:35 Ieşire la drum
16:45 Plaiul Foii

19 comentarii:

  1. Mi s-a spus ca animalele se sperie de tot ce inseamna aparat de fotografiat, pt asocierea cu vanatorii. Nu stiu daca o fi adevarat, insa mi s-a intamplat sa intalnesc o vulpe, am oprit masina, m-a uitat la ea mult timp, s-a uitat si ea la mine. Cand am luat aparatul in mana, a tiulit-o intr-o goana nebuna. Might be a reason …

  2. E posibil si asta.. Dar in cazul asta, capritele au inceput sa fuga cu mult inainte sa ne vada, din momentul in care ne-au auzit.

    Am intalnit si eu o vulpe pe platou si aia a stat la sedinta foto :P

  3. Traseul este foarte frumos , am fost si eu de 2 ori anul trcut pe acest traseu ; si am gasit scrisoarea ta la refugiul Diana .

  4. frumos traseu. De fapt ce sa mai: imi place tot blogul! Frumos si gestul de a lasa la Refugiul Diana… chiar acum ma gandeam ca la nevoie sunt utile, am si eu o mega batatura/rana de la bootsi de ski.

    cat despre …. “un cârnat oltenesc stick învelit într-o foiţă de caşcaval”… is that even food?

  5. Teodorescu Ileana-Sorinela

    Frumos! Am citit toate articolele tale legate de Piatra Craiului. Am primit destule amănunte preţioase. Pe 15 iulie plec şi eu… Mi-ar place să mai cunosc câteva detalii, dar nu stiu cum pot lua legătura cu tine.

  6. Teodorescu Ileana-Sorinela

    Am parcurs si eu acest traseu. A fost primul in Piatra Craiului in aceasta vara. Nu am mai gasit scrisoarea ta la refugiul Diana… Fotografia ta cu intepatura de albina m-a obsedat permanent, nu atat pentru persoana mea, cat pentru fiul meu care este la varsta cand nu prea asculta, la varsta teribilismului. La intepat o singura data o albina in curtea spitalului din Bacau, dar,fiind cu mama mea, aceasta l-a dus imediat la spitalul de pediatrie si a fost injectat cu substante desensibilizatoare. Asa ca nu stiu daca este sensibil la veninul de albina sau viespie… Albinele ne-au urmarit si pe drumul auto spre Brasov. Tot timpul mi-a fost teama sa nu-l intepe ceva… Din pacate, cea intepata am fost eu. Dupa traseul parcurs prin Vf. Turnul si Brana Caprelor am dormit in Plaiul Foii, la Casa Craita. Ne-am hotarat sa facem o zi pauza. In a doua noapte m-a intepat ceva in mana dreapta. Dimineata aveam o umfltura ovala, cam 6/4 cm care nu a evoluat in nici un fel in timpul zilei. Ne-am reintors cu masina la Fantana lui Botorog si am urcat la Cabana Curmatura, dar in a doua noapte umflatura e evoluat urat, mi-a cuprins toata mana, inclusiv incheietura spre antebrat. Asa ca a trebuit sa cobor urgent… Acum sunt bine, dar traseul cu lanturile nu am reusit sa-l fac nici in acest an… Din pacate la anul voi mai adauga un an la varsta mea…
    Iti doresc casa de piatra si multa fericire!
    Profita de orice zi in care mai esti inca tanara!
    O sa postez si fotografiile pe Faceboock, dupa 1 septembrie,sub acelasi nume – Teodorescu Ileana Sorinela, este numele meu complet.

  7. Ileana, te rog din suflet sa ma ierti ca iti raspund asa tarziu, dar am fost in luna de miere…

    Imi pare bine ca ai ajuns in Crai, si in acelasi timp imi pare rau ca ai avut problema cu intepatura la mana…

    Ma bucur ca acum esti bine insa..

    Cat despre varsta, nu trebuie sa gandesti asa. Fiecare mai punem cate un an la fiecare 12 luni, dar asta nu inseamna ca trebuie sa n eoprim din a visa si a face ce ne face fericiti! Pana la 90 de ani daca se poate :)

    Lanturile tot acolo vor fi si la anu, si te vor astepta :)

    Si eu am patit de multe ori sa-mi doresc foarte mult sa fac un traseu sau sa ajung undeva si sa nu reusesc. Si mie mi-a parut tare rau, dar satisfactia a fost cu atat mai mare cand am reusit pana la urma :)

    Am si eu inca multe locuri pe lista in care ma chinui in fiecare an sa ajung, dar uite ca nu am reusit. Dar cu putin noroc, daca om fi sanatosi, poate “la anu” :)

    Mult succes!

  8. Am facut si eu traseul asta in vara asta.
    Ma cam speriasera postarile de pe blogul tau (prima parte mai ales, cu lanturile)caci eu sunt neexperimentata si am si frica de inaltime.

    Dar a tras fratele meu de mine, mi-a zis ca nu e asa rau precum pare, si am zis “hai, fie”. Si bine am facut!

    A fost frumos, dar extrem de solicitant. Noi l-am facut intr-o singura zi, cu tot cu drumul Bucuresti – plaiul foii si retur. Practic am pus inapoi capul pe perna dupa 23 de ore!

    Pe mine m-a marcat coborarea pe grohotis. Fiind deja si foarte obosita, am fost pe punctul de a ceda psihic. Mi s-a parut mai rea decat orice catarat, cu toata frica mea de inaltime.

    Si ne-a prins si nopatea prin padure – putin, e drept – dar ne-a prins (o alta teama de a mea – padurea noaptea :D).

    Plus ca, de la Diana am coborat cu un grup mai mare de tineri, care povesteau cum se intalnisera cu ursul…si eu ma cam albisem la fata, caci de abia imi mai taraiam picioarele, nici vorba sa pot sa reactionez in vre-un fel daca, Doamne fereste, ne iese Mos martin in cale.

    A fost o experienta totusi, niste limite depasite … si niste promisiuni solemne de a nu mai face niciodata un traseu de 12 ore intr-o zi :D.

    Oricum, nu stiu cum ati putut voi sa il faceti in doua zile, pentru ca eu, daca ma opream dupa prima zi, a doua zi nu ma mai puteam misca. Mi-a trebuit o saptamana sa imi treaca febra musculara si mai ales sa isi revina articulatiile genunchilor. Eram atat de praf incat, a doua zi, a trebuit sa astept un tramvai din cele noi, cu platforma joasa pentru oameni cu dizabilitati, caci imi era imposibil sa urc si sa cobor cele 5 trepte. Radeam singura de mine :D.

    Dar poate voi sunteti mai antrenati.

  9. :))) Funny aia cu tramvaiul!

    Stiu cum e, si eu la inceput am facut febra musculara, si mai fac uneori cand fac pauze mari intre ture, dar atunci nu a fost cazul…, aveam antrenament bun.

    Puteam sa-l facem si noi intr-o zi, dar n-am vrut sa fortam. Coborarile pe grohotis sunt dure pentru aproape toata lumea, si cand le faci si dupa o zi grea… e si mai rau.

    Da, vezi, e bine ca tu ai avut pe fratele tau cu experienta sa te ajute. Eu aici nu incerc sa sperii ci sa redau lucrurile exact asa cum sunt, ca cei neexperimentati sa nu se aventureze singuri pe astfel de trasee. Cand ai pe cineva mai experimentat langa tine e un pic mai bine.

    Mi se pare dubios ca acel grup s-a intalnit cu ursul, dat fiind ca era grup mare. Si chiar daca s-au intalnit, foarte putin probabil sa va fi intalnit iar, ti-ai facut griji degeaba. Bine, si eu mi-as fi facut :P Nici eu nu agreez sa raman noaptea in padure si evit mereu asta. Mai ales ca noi suntem de cele mai multe ori doar 2.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *