România: M. Piatra Craiului – Creasta Nordică (aug 2011)

Data: august 2011

Traseu: Plaiul Foii (849 m) – Refugiul Şpirla (1440 m) – La Zaplaz (1698 m) – Şaua Grindului (2206 m)
Marcaj
Timp: 5 h15

Diferenţă nivel: +1350 m

Surse de apă: la Plaiul Foii; cu 20 de minute înainte de a ajunge la Refugiu Şpirla se află ultima sursă de apă de pe tot traseul. Pe Creasta nu se găseşte apă.

Prima dată când am auzit de Creasta Pietrei Craiului nici măcar prin cap nu-mi trecea că aş fi vreodată cumva capabilă să fac un traseu de 12 ore într-o singură zi. Eram la început. Nu fusesem niciodată nici măcar până la Omu, darmite să mă gândesc eu la vârful La Om din Piatra Craiului. Dar când am auzit oamenii ce fel vorbeau despre Piatra Craiului, mai ales despre Nordică, şi cât e de îngustă poteca de creastă şi câtă stâncărie e acolo, deja au început să mi se învârtă ochii în cap ca la jackpot şi am băgat acolo bine informaţia într-un sertărel, pe care din când în când îl mai deschideam ca să trag un pic cu ochiul înăuntru, să văd ce mai face.

Anul trecut aveam în plan să fiu pe creasta nordică de ziua mea, însă diverse lucruri s-au întâmplat între timp şi mi s-a dat planul peste cap şi dintr-un motiv pe care nu mi-l mai aduc aminte a venit anul 2011 şi eu tot nu ajunsesem în Crai.

A durat ceva până s-au aliniat ele toate stelele, dar şi când s-au aliniat… :) a fost minunat! Se anunţa ea vreme bună dar la aşa ceva nici că m-aşteptam. Au fost două zile superbe, fără niciun fel de înnorare, ceaţă sau alte neplăceri, doar o vreme genială, numai bună de mers pe creste. Unde mai pui că m-am şi întors acasă întreagă :P Mă rog, aproape… încă mai am semn pe picior de la un ciot în care m-am zgâriat (dar nu se pune) şi o…. ei, dar mai bine vă povestesc la momentul potrivit :)

Tura a început de la Plaiul Foii, unde am ajuns de cu seară ca să putem porni a doua zi dimineaţă în tură cât mai devreme pentru că ştiam bine că aveam un traseu luuuuug în faţă. Din acest motiv, dar mai ales pentru că am mult prea mult poze pe care aş vrea să vi le arăt, am decis să împart tura pe bucăţi, pentru că 50 şi ceva de poze într-un singur articol e cam mult..

La Plaiul Foii am pus, desigur, cortul, de fapt corturile, pentru că a venit şi Adi cu noi, deci am fost iar echipă de 3. Cei 3 muşchetari :P

Dimineaţă când ne-am trezit era un frig de-mi clănţăneau dinţii în gură şi chiar dacă am făcut ochi la 7, mi-a luat juma de oră să-mi fac curaj să ies. Ne-am câcâit ca de obicei mai mult decât trebuie cu mâncatul, strânsul, echipatul, şi….

jucatul cu o frumuseţe de puişor cu botic negru şi zgardă roşie. L-am hrănit şi pe el un pic, nu de alta dar cum să poţi să mănânci fără să-i dai şi lui ceva, cu feţa asta cerşetoare a lui?? Ziceţi şi voi!!

La plecare ne-a scos limba şi ne-a urat drum bun şi cărări cu soare, iar noi am reuşit să facem paşi abia la 8:30. Deja eram stresată că e prea târziu, şi nu vroiam să ne prindă noaptea pe grohotiş în coborâre spre Curmătura. Acolo era destinaţia finală pentru ziua de azi, după ce am fi parcurs Creasta Nordică până la Vf. Ascuţit. Înainte să intru în pădure am sunat-o pe mama şi i-am spus pentru prima dată clar traseul pe care aveam să mergem, just in case, Doamne fereşte! Se cam crizează ea săraca când îi zic să ţină minte, dar încerc să o liniştesc că e doar o măsură de precauţie, să nu-şi facă probleme. Ei, da, vezi să nu-şi facă o mamă probleme!

În 10-15 minute de la Plaiul Foii ajungem la acest stâlp cu săgeţi spre Şpirla şi Vf. la Om, unde vrem să ajungem noi, şi spre Făgăraş. Aici este capătul de est al Crestei Făgăraşului.

Noi mergem mai departe pe drumul forestier şi după încă jumate de oră trebuie să facem stânga să intrăm în pădure pe traseu. Aici întâlnim şi nişte indicatoare vechi, dar încă bune.

De aici începe urcarea. Am deja un pic încălzire de pe drumul forestier dar tot e un pic greu la început de deal :P Şi de deal! :)))

Se merge în permanenţă pe lângă apă, dar la un moment dat, când observaţi că vă depărtaţi de ea, alimentaţi cu apă dacă aveţi nevoie, pentru că nu veţi mai întâlni deloc apă pe traseu. Aici e şi o inscripţie pe un butuc care spune “IA APĂ!

În 20 de minute de la această inscripţie se ajunge, după un urcuş ceva mai susţinut, la Refugiul Şpirla. Aici am dat prima dată de soare. Până acum am mers în umbra, pentru că din fericire, e încă destul de dimineaţa pentru ca soarele să nu fi ajuns încă pe partea asta, aşa că încercăm să prindem umbră cât mai mult posibil, ca să nu murim de cald în urcare pe La lanţuri. Aşa că după o mică pauză aici la Şpirla, ne urnim mai departe.

După Refugiul Şpirla şi până la Zaplaz nu îmi mai amintesc foarte bine traseul, poate probabil din cauză că atunci când am ajuns acolo am rămas mască. Dar îmi amintesc totuşi că ne apropiam de stâncărie şi din când în când ieşeam din pădure şi ne minunam la câta peretele vedeam în faţă şi ne întrebam Doamne da’ noi cum şi pe unde oare urcăm matahala asta? :))))

În locul La Zaplaz se întâlnesc mai multe trasee, poate vă ajută panoul de mai jos:

Despre La Zaplaz… ce să vă mai zic.. Este un loc superb. Aici au fost o dată de mult peşteri săpate de ape care până la urmă au ronţăit piatra şi au dus la prăbuşirea tavanelor şi pereţilor şi astăzi a rămas ceea ce se vede:

Din păcate acum pe dimineaţă locul era umbrit, se merită venit aici şi mai pe după amiază, sau eventual coborât din creastă pe aici, după gustul fiecăruia. Mie personal nu mi-ar plăcea în mod extraordinar să cobor pe la lanţuri.

Primul lanţ, dacă nu mă înşel, este chiar aici la Zaplaz, o porţiune nu tocmai uşoară. Aici cred că m-am echipat şi cu mănuşile de via ferrata pe care le-am aşteptam destul de mult să vină. Mai ales pentru trasee din astea gen “La lanţuri” recomand din tot sufletul astfel de mănuşi, nu pentru că nu s-ar putea fără (că se poate) dar dacă nu vreţi să vă doară mâinile de la atâta tras de cabluri, v-ar prinde bine aşa ceva. Eu una le-am mai folosit şi când nu am mers pe trasee cu cabluri, dar era zonă cu grohotiş sau de căţărare. Mi-au prins foarte bine. Am alunecat o dată pe grohotiş înainte să mi le pun şi m-am julit fix în palmă, pentru că am căzut în fund. N-a fost fun, cu mănuşă n-aş fi avut nimic. Noi ni le-am luat pe ale noastre de la alpinexpe. Sunt exact ca astea, dar half fingers. Văd că nu mai au acum decât full fingers..

Dar să mergem mai departe.. Aş zice că de aici, de la Zaplaz începe traseul “La Lanţuri” sau Drumul lui Deubel, care se spune că ar fi cel mai dificil traseu de pe la noi. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar clar e că aşa ceva nu prea mai vezi prin altă parte decât în Crai.

Ce înseamnă mai exact traseul ăsta? Numai şi numai stâncă. Practic e numai şi numai scrambling, dacă ştii cumva ce înseamnă. Nu e potecă, nu ai să vezi aşa ceva, ci numai perete, şi dacă nu e perete, e grohotiş. Tre să-ţi placă, altfel înjuri. Noua din fericire ne place foarte mult şi am fost foarte încântaţi de toată experienţa.

Când am ajuns la “omuleţ” (mai degrabă omuloi!) am făcut o mică pauză să ne tragem sufletele. Pe cât de frumos e, pe atât de obositor şi locuri de pauză nu prea există. În comparaţie, Jepii mici e o glumă pe lângăLa lanţuri“.

Mostra 1 de traseu. Scrambling.

Mostra 2 de traseu. Abrupt maică! Abrupt!

Mostra 3 de traseu. 4 x 4

Mostra 4 de traseu. După ce că ieşisem în soare şi era super cald, mai aveam şi o pantă aproape verticală pe care abia ne puteam ţine pe picioare. Fun! :)

Din fericire nu am urcat decât o oră prin soare. Din păcate când am ieşit în soare, îmi lungeam gâtul să văd cât mai e că aveam impresia că mai e puţin, dar de unde. Deja cam obosisem şi vroiam o pauză mai lunguţă.

După respectiva oră, când am văzut indicatorul ăsta:

.. am zis că nu-i adevărat. Yuhuuuuu! Am ajuns în creastăăăăăăăăăă! :) Love the feeling!

Aici ne-am minunat crecă vreo 10 minute, învârtindu-ne de jur împrejur pe loc. Bucegii se vedeau superb (dar vi-i arăt mai încolo), în jos se vedea (cred) traseul ce urcă de la Refugiul Grind. O minunăţie!

Cum ne minunam noi aşa de toată lumea asta incredibilă a calcarului, Cristi se dusese un pic spre locul de unde ieşisem în creastă ca să facă o poză la o placă ce e montată acolo pe stâncă. Mă strigă şi zice: n-o să-ţi vină să crezi cine vine!

Eu zic: cine? nenea şi cu tanti? gândindu-mă la un cuplu de oameni destul de în vârstă pe care îi lăsasem în urmă undeva mai sus de la Zaplaz, care înaintau destul de greu (e şi normal) dar dânsa avea totuşi ceva probleme, nu era chiar un traseu care să i se pară uşor deloc.

Când colo, Cristi zice nu. Şi nu apucă să închidă gura că de după buză, cine credeţi că apare? Ei, poftim:

Un pui de om, pe deasupra şi fată! Nu-mi venea să cred! Vă zic sincer că am rămas paf! Era o bucăţică de om. N-am putut să mă abţin şi am întrebat-o câţi ani are. Parcă 7 a zis. Doamne, nu pot să zic decât bravo părinţilor care o învaţă cu muntele de aşa mică şi bravo ei pentru ambiţie, că eu la vârsta ei mă întorceam după prima oră de traseu, nici gând să fi ajuns până aici! :))

După ce mi-am revenit din şoc am mai tras câteva poze cu indicatoarele, în caz că vă sunt utile informaţiile de pe ele:

Şi apoi am mers undeva lângă Refugiu (îi mai zice lumea şi Grind 2, dar corect cred că e Refugiul din Şaua Grindului) şi am pus-o de masă, ca să mai prindem nişte puteri.

Refugiul este în stare foarte bună, eu doar am intrat să văd cum e şi să-mi las pe undeva scrisorica :) şi după aceea am pornit pe traseul mult râvnit pe Creasta Nordică a Pietrei Craiului.

Traseu: Şaua Grindului (2206 m) – Vf. la Om (2238 m) – Vf. Ascuţit (2150 m) ( – 3 h 30)
Vf. Ascuţit – Cabana Curmătura (1470 m) ( – 1 h 30)

Diferenţă nivel: +200 m, – 950 m

Surse de apă: la Cabana Curmătura. Pe Creastă nu se găseşte apă!

 Şaua Grindului (2206 m) – Vf. la Om (2238 m) – Vf. Ascuţit (2150 m):  3 h 30

Aşadar pornit-am cu inima cât un purice pe mult râvnita Creasta Nordica a masivului Piatra Craiului. Mă rog, eu, că bărbaţii e bărbaţi domle şi nu se iemoţionează aşa cu una cu două :P

Eu am luat-o înainte de nerăbdare şi uite-i cum se câcâiau să plece de la Refugiul Grind 2.

În foarte scurt timp am ajuns pe Vf. la Om, care îi zice şi Vf. Piscul Baciului, cel mai înalt vârf din Piatra Craiului.

Aici sunt strânşi mulţi oameni la o pauză de un senviş, dar mai ales de căscat gura cât vezi cu ochii.

În urmă am lăsat Creasta Sudică, care a rămas pentru altă dată, căci am auzit că e tare interesantă şi ea.

Toată lumea însă se poziţionase strategic cu faţa spre vedeta nr. 1: Bucegii. Nu ştiu dacă îi mai văzusem aşa frumoşi vreodată. Păcat că nu am un obiectiv care să-mi permită să fac un zoom mai mare.

Cam greu să plecăm de aici, dar vântul de creastă ne-a purtat mai departe. De aici a început distracţia. Eu în sinea mea, punând cap la cap unele poveşti auzite despre Creasta Pietrei Craiului, am crezut că pe creastă e o potecă aşa înguuuustă îngustă, cam aşa:

Dar de unde. E aşa foaaarte puţin timp, căci pe urmă începe căţărarea şi descăţărarea pe stânci care mai de care mai nebunatice! O să vedeţi mai jos despre ce vorbesc…

Nu prea aş vrea să mă duc în jos pe aici… Pare un pic… abrupt… Doar un pic…

Poteca şi-a croit şi ea loc prin singurul loc pe unde a putut…

Aşa creastă ascuţită n-am mai văzut de când sunt! Nici nu mai ştiu pe unde am ajuns de colo sus aici.

De cele mai multe ori nu se poate urmări creasta matematică… probabil ne-am tăia :P

Însă uneori, există chiar mai multe căi: una care urmăreşte cât mai îndeaproape creasta, şi una pt cei care au obosit deja sau trişează :P Aici băieţii m-au lăsat singură pe poteca de sus şi ei au mers pe cea de jos, ca nişte trişori ce sunt! :))

Încă o pauză de privit Bucegii….

Sunt mic… foarte mic…

..cât un pitic…

Ăsta a fost unul dintre pasajele mele preferate, drept pentru care vi l-am explicitat mai bine :) Când vezi de mai departe fisura aia marcata cu punctul roşu pe care ştii că tre să îl urmezi… ţi se pare imposibil. De fapt e destul de simplu…

Mai greu era la coborâri din astea :P Şi nu pentru că era dificil tehnic, ci mai degrabă pentru că ştiam că iar aveam de căţărat pe urmă…

Ce vă ziceam? :P

O altă fisură marcată de cea mai mare frumuseţe!

După fisură ne strecurăm pe lângă pereţi…

şi ne minunăm de colosul din faţa noastră!! (nu sunt sigură, dar cred că e vf. Ţimbalul Mare! Vă rog cei care ştiţi mai multe decât mine să îmi spuneţi dacă greşesc! Mulţumesc!)

Dar brusc ne captează privirea şi colosul din partea dreaptă… Se vede şi cabana Omu şi Coştila!! E absolut incredibil!!

La fel ca şi lumea asta de calcar prin care păşim. E clar, Piatra Craiului sunt Dolomiţii României! :)

Uf, lung a mai fost drumul pe creastă până la Refugiul Ascuţit. Aici am mai făcut o pauză de jumate de oră ca să ne odihnim picioarele înainte de coborârea spre Cabana Curmătura, apoi am lăsat şi aici scrisorica mea şi am pornit la drum pe triunghi albastru spre Curmatura.

 Vf. Ascuţit (2150 m) – Cabana Curmătura (1470 m): 1 h 30

Traseul este în prima parte cu grohotiş, pe care trebuie atenţie maximă la fiecare pas, 1 ca să nu ne ducem la vale şi 2 ca să nu antrenăm pietre care să-i lovească pe cei din faţă! A doua parte a traseului este prin pădure şi nu prezintă niciun fel de dificultăţi, mai puţin pentru neatenţi ca mine care toată ziua se caţără pe lanţuri şi pe creastă şi pe ultima sută de metri se îneacă precum ţiganul la mal şi intră cu piciorul într-un ciot. Eh, avariile sunt limitate. Mergem mai departe.

Deşi pe indicatorul de la Refugiul Ascuţit scria 2 – 2,5 ore până la cabană, noi am ajuns într-o oră jumătate. Şi nici nu ne-am grăbit cine ştie ce. Nu mai fusesem niciodată la Curmătura şi din prima mi-a plăcut foarte foarte mult! Am găsit acolo nişte oameni minunaţi şi atmosfera din sala de mese a fost tare faină. Am cunoscut chiar şi nişte oameni foarte interesanţi: un olandez îndrăgostit până peste cap de România care era pentru a treia oară în România, venind aici în vacanţe de câte şi o lună chiar. Îi place aşa de mult aici că o cutreieră peste tot şi … când a început să şi vorbească în româneşte am rămas toţi paf! Nu ştia foarte bine dar omul putea să facă conversaţie! Mi s-a părut extraordinar. Tot la aceeaşi masă am cunoscut şi un român stabilit în Franţa, care venise tot singur aici, Curmătura fiind un loc drag pentru el. Arăta foarte french că puteam să jur că nu e român înainte să vorbim cu el.

Per total a fost o seara minunată, care a urmat după o zi extraordinară, pe cele mai frumoase trasee marcate din Piatra Craiului, şi pe care am încheiat-o cu somnic de recuperare în camera de 3 locuri de la Curmătura, care la cât de genial arăta, n-am putut să nu vă fac o poză să vă arăt. Extrem de curată şi de frumos amenajată! Mai că uitai că eşti la o cabană, unde totul se face foarte greu! Jos pălăria!

Aaaaa, daaaaa, am uitat să vă zic de personajul principal pe care l-am cunoscut la Curmătura, cu care ne-am petrecut seara: motanul… să-i zicem Alintăciosul. Pentru că habar nu am cum îl cheamă.. sau o cheamă, pentru că nici sexul nu l-am putut afla de la fata de la recepţie, şi am uitat să îl determin pe calea cea mai simplă. :P :P I-am zis totuşi motan pentru că aşa am înţeles ulterior dintr-o sursă, şi de asemenea se pare că ar fi şi cam bătrânel şi bolnăvior. Sper totuşi să-l mai găsesc mulţi ani de acum încolo când mai trec pe la Curmătura, e o pisică extrem de frumoasă!

Dimineaţa următoare am întârziat plecarea cu vreo 30 de minute din cauza ei.

Ca bonus aş vrea să vă arăt o hartă desenată foarte utilă pe care am găsit-o nu mai ştiu pe unde… Sunt figurate traseul de creastă şi traseele de acces în Creasta Nordică de pe versantul estic.

Ziua 2

Traseu: Cabana Curmătura (1470 m) – Şaua Crăpăturii (1660 m) – Vf. Turnu (1911m) – Şaua Padinei Închise (1935 m) (  – 3h15)

Şaua Padinei Închise – Brâna Caprelor – Refugiul Diana (1480 m) (  – 1 h45)

Refugiul Diana – Plaiul Foii (849 m) (  – 1h30)

Data: august 2011

Durată totală: 7h

Diferenţă nivel: +500 m, -1150m

Surse de apă: La Cabana Curmătura, la Găvan, la 30 de min după Ref. Diana, la Plaiul Foii.

N-am reuşit să plecăm şi noi pe traseu la 9, cum ne propusesem, datorită… prinţesei (sau prinţului, încă aştept confirmarea sexului :) Ziceţi şi voi cam ce aere regale poate să afişeze această mâţă adorabilă în uşa cabanei, unde am stat şi am curtat-o pentru o şedinţă foto mai bine de 30 de minute cap la cap:

Să nu credeţi că a stat când vroiam noi şi cum vroiam noi. Nuuuuu! A trebuit să ne facem noi programul în funcţie de ea. Nu vedeţi ce divă VIP este??

La final ne-a demonstrat cam cât chef are de noi şi cam cât de mult o plictisim cu prezenţa, aşa că s-a pus pe un căscat şi un întins de zile mari. Un fel de…. hai căraţi-vă că mi-e aşa o leneeeee… :))

Aşa că după ce m-am declarat satisfăcută de pozele pe care i le-am făcut (din care a trebuit să tai la greu, ziceţi mersi că v-am arătat doar 3) am plecat şi noi la drum, dar…. nu chiar pe drumul la care mă gândisem eu iniţial.

 Cabana Curmătura (1470 m) – Şaua Crăpăturii (1660 m) – Vf. Turnu (1911m) – Şaua Padinei Închise (1935 m): 3h 15

Asta pentru că studiind toate indicatoarele cu timpi de pe lângă cabană, am realizat că acelaşi timp îl facem şi dacă urcăm în Şaua Padinei Închise prin pădure, direct pe bandă albastră, şi dacă mergem prin Şaua Crăpăturii, pe punct roşu. Aşa că am renunţat la prima variantă, nu de alta dar parcă mai aveam ceva poftă de lanţuri (ca şi cum nu trebuia să îmi fi ajuns ce făcusem cu o zi înainte :P)

Indicator la Cabana Curmătura

Mai multe indicatoare din puncte cheie de pe traseu găsiţi aici, în albumul picasa.

De la Curmătura începe o urcare prin pădure nici prea prea, nici foarte foarte. Nu mică mi-a fost însă mirarea când la un moment dat, în pădure, am dat nas în nas cu o turmă de oi, păzită bine de minim 5 câini. Astfel, a trebuit să înmărmurim pe loc ca să nu creadă câinii că vrem să le şutim vreo oaie şi să plecăm cu ea în spinare, şi să sară pe noi, plus că nici nu prea aveam pe unde să trecem. Niciun câine nu a lătrat la noi, dar au stat tot timpul în gardă şi ne-au ţintuit pe loc. Cred că o mişcare dacă făceam, ăia eram. Sau poate doar aşa mi s-a părut mie, căci îmi eram cam frică. N-am stat deloc puţin pe loc, dar până la urmă s-a degajat poteca şi am putut merge şi noi mai departe.

Până a ajunge în Şaua Crăpăturii am dat şi peste o zonă dubioasă unde poteca era acoperită de mulţi copaci căzuţi, şi am cam bălăurit puţin că sa ocolim, căci era destul de mare zona devastată, dar am trecut şi de asta.

În Şaua Crăpăturii se desprinde traseul spre Piatra Mică şi de asemenea traseul prin Zărneşti pe Valea Crăpăturii. De aici se vede superb Măgura Codlei.

Nu după mult timp după ce plecăm din Şaua Crăpăturii începe distracţia de pe ziua de azi. O porţiune superbă cu lanţuri, numai bună de escaladat :D

Începe promiţător, nu?

Soarele de ora 10 era deja destul de puternic, dar nu aveam de gând să mă plâng, nu tot noi ne dorim mereu “Cărări cu soare!” ?

Spot the red heart :)

Abrupt maică, dar frumos rău de tot!!

Parcă m-aş da pe aici în fiecare zi! :)

Poza mea preferată :)

DSC_1001

Înainte de a ajunge pe Vf. Turnu se ajunge la un alt loc de belvedere, de unde se vede foarte bine Zărneştiul.

De aici se şi desprinde încă un traseu spre Zărneşti, marcat cu cruce albastră, prin Padina Hotarului.

To the moon and back? :)

Indicator pe Vf. Turnu

 Şaua Padinei Închise (1935 m) – Brâna Caprelor – Refugiul Diana (1480 m): 1 h 45

Undeva prin zona vârfului mi s-a făcut foarte foame, însă nu puteam face pauză aici pentru că eram direct în bătaia soarelui şi era cald. Cu chiu cu vai am găsit un loc printre nişte boscheţi (nu râdeţi!) ca să stăm la umbră un sfert de oră ca să mâncăm şi să ne odihnim olecuţă. Aici printre boscheţi am tras încă o porţie de râs a la trupa cei trei muschetari, când Cristi a inventat o nouă mâncare: Cheesedog, adică un cârnat oltenesc stick învelit într-o foiţă de caşcaval :))) Priceless!

Pe urmă am mai râs un pic şi de Adi, care după 15 ore de traseu îşi scoate tacticos a nu ştiu câta oară lămâia din gentuţa cu mâncare, după care o pune la loc. =)))  Ce faci mă cu lămâia aia??? Ai cărat-o atâta drum de pomană!!! Doaaaamne!!!

Pentru a ajunge din Vf. Turnu în Şaua Padinei Închise a trebuit să coborâm un pic şi apoi iar să mai urcăm încă un vârf, Vf. Padinei Închise.  

Iar de aici din şa, drept la vale, până la capăt. Intrăm pe traseul bandă albastră, care se cheamă Brâna Caprelor. O altă opţiune era să mai mergem un pic pe creastă până pe Vf. Padina Popii (de fapt să urcăm, nicidecum doar să mergem) şi de acolo să coborâm pe triunghi albastru. Diferenţa era că nu mai ajungeam la izvorul de la Găvan şi era şi un pic mai abrupt traseul.

Asta nu înseamnă că pe Brâna Caprelor nu e abrupt! Dimpotrivă. Dar ŞI mai abrupt de atât, chiar nu era nevoie!

La 30 de minute după ce am părăsit creasta, timp în care m-am descurcat şi am reuşit să alunec pe brână printre jnepeni fix un fund (memorabil!), am ajuns la izvorul La Găvan, a cărui apă curată se strânge într-o scobitură mică în stâncă. Cineva a lăsat aici o cană vintage :)

Mai departe, ne distrăm maxim. Panta este foarte abruptă destul de mult timp, este numai şi numai grohotiş, şi facem fiecare ce ştie mai bine ca să stea pe picioare, căci nu e deloc uşor. Pietrele se pun în mişcare şi tre să avem grijă să nu lovim pe nimeni în cap, uneori facem surf pe pietre, ne agăţăm cât putem de jnepenii care din păcate sunt foarte rari… O adevărată luptă cu terenul, care nu se termină prea curând, dar şi când se termină…

Uităm complet căci avem surpriză vieţii noastre! Toată liniştea de pe lume e întreruptă de un grup de capre negre care s-au speriat când ne-au auzit şi au început să alerge mâncând pământul, fix prin faţa noastră tăindu-ne calea, încercând să ajungă cât mai sus, pe stânci, doar doar n-om ajunge la ele.

Nu mai ţin minte câte au fost, dar cert e că am avut surpriză după surpriză pentru că urcau de undeva de mai jos de noi, (dacă rămâneau acolo nici nu cred că le vedeam când treceam) şi ţâşneau două, fugeau în sus, ne minunam ce ne minunam, după care hop! iar ţâşneau altele două şi o luau la sănătoasa în sus, şi tot aşa să se fi întâmplat de vreo 3-4 ori, de nu ne venea a crede şi stăteam înmărmuriţi ca să nu le speriem şi mai tare. N-am apreciat niciodată mai mult monoclul pe care îl aveam la noi!

Unele dintre ele erau mămici cu puiuţi!!

Amuzant era că unele se mai opreau câte o secundă şi se uitau spre noi să vadă ce facem, pe urmă iar fugeau mai sus. Dar noi nu făceam nimic, da nimic. Ah, ba da, poze. :) La greu!

Altele însă fugeau disperate din prima cât mai sus, pe stânci, din nişte mişcări total inexplicabile pentru noi, care păreau că sfidează legile fizicii. Şi le sfidau atât de tare încât unele căpriţe nu reuşeau să le facă, doar o parte. Aşa că ne-am trezit că ne uitam la nişte căpriţe care ajungeau până într-un punct, după care se chinuiau disperate să ajungă mai sus, la “surorile” lor, dar nu reuşeau. Pesemne nu aveau destulă experienţă în ale căţărării :P

Ceea ce nu ştiau ele săracele e că nici dacă puteam să le iau ca pet acasă nu mă căţărăm tocmai până acolo după ele!! Nici nu puteam oricum…

Hmm.. cred că sunt destul de sus, nu??

Băi nu ştiu tu, da eu fug un pic mai sus, u can never be too safe!

Hai puştiule că vin şi eu acuma!

Nu ştiu cât a durat toată nebunia, dar când le-am văzut aşa sus chinuindu-se să urce şi mai sus, cu siguranţă speriate, am hotărât să plecăm mai departe, ca să nu ne mai vadă şi să poată să se liniştească. A fost foarte frumos că am văzut aşa de multe capre negre, aşa de aproape, dar nu trebuie să profităm la maxim. Am făcut oricum suficiente poze.

Nu mult după asta am ajuns în sfârşit şi în pădure, la Refugiul Diana, unde am mai făcut o ultimă pauză pentru o mică gustare şi odihnă.

Indicator la Refugiul Diana

Şi acest  refugiu este în foarte bună stare, ba în plus, înăuntru am găsit şi diverse obiecte lăsate de alţii, foarte utile pentru cei ce ajung aici şi au rămas în pană cu anumite lucruri. Mi-a plăcut foarte mult chestia asta, aşa că am scos şi eu nişte bandaje din rucsac şi le-am lăsat acolo (ştiu ce înseamnă să n-ai când îţi trebuie :P) 

Am lăsat desigur şi scrisorica mea, şi am pornit mai departe, spre o altă surpriză la care chiar nu mă aşteptam şi care m-a lovit aşa repede că nu am ştiut de unde a venit.

 Refugiul Diana (1480 m) – Plaiul Foii (849 m): 1h 30

Dar înainte de asta a trebuit să mai îndurăm o coborâre destul de abruptă prin pădure, pe Valea Urşilor. Curând am ajuns iarăşi la apă, însă stăteam destul de bine cu provizia.

Când s-a întâmplat “surpriza” eram încă în pădure. Tocmai mă răcorisem cu ceva apă din pârâu şi rămăsesem un pic în urmă şi mergeam agale pe potecă. Deodată, out of nowhere, am simţit într-o fracţiune de secundă cum mi s-a pus ceva pe mână şi cum mi-a intrat ceva foarte ascuţit în deget. Evident că am început să urlu ca o descreierată din toţi rărunchii şi să mă zbat ca peştele pe uscat de ziceai că m-a muşcat un urs de fund!

De fapt mă înţepase o albină. Sau o viespe. Either way, la fel de spinoasă chestiunea. Nu mă durea (încă) dar ştiam că ce va urma nu mirosea a bine. Eu am astm şi sunt alergica la câteva chestii pe lumea asta şi fiindcă de când eram mică nu m-a mai înţepat nicio lighioană din asta, m-am găsit în situaţia în care puteam să fiu alergică şi la veninul lor şi să fac şoc anafilactic şi să dau colţul fără niciun mişto. Nici nu eram în mijlocul pădurii, cam la vreo oră de Plaiul Foii şi la cine ştie câte de vreun spital care m-ar pute ajuta deci… fun tare de tot!

În primă fază am făcut tot posibilul să mă asigur că nemernica nu mi-a lăsat acul acolo. Am stors cât am putut, ba am şi supt şi scuipat eventualul venin şi … am mers mai departe. Simţeam deja cum mi se umfla degetul, şi mă uitam din 5 în 5 secunde la el să văd cu ce viteză se umflă. Evident că nu îmi dădeam seama de nimic.

Mi-a fost frică, recunosc, în ora aia numai eu ştiu ce gânduri mi-au trecut prin cap, dar când am văzut că a trecut totuşi ceva timp şi nu am început să am probleme de respiraţia, am zis hai că poate nu mi-a venit ceasul fix acum :))))

Cu puţin timp de ieşi la drumul de acces la Plaiul Foii

Nu mă calmasem însă suficient să mă bucur la maxim de priveliştea Craiului ce îl lăsam în spate, dar de ajuns cât să mă gândesc bai frate barem dacă mor, mor fericită după aşa o tură :))

Cum am ajuns la maşina lăsată la Plaiul Foii, ne-am trântit cu toţii pe iarbă, fericiţi după 2 zile superbe în nişte munţi atât de minunaţi, ne-am scos bocancii, iar eu personal am sunat-o pe mama ca să-mi spună ce să fac cu degetul avariat. Intră mama frumos pe net, cată informaţii şi leacuri băbeşti şi improvizate din ce are omu prin ogradă sau rucsac, şi ce ziceţi că-mi zice?

Să mă dau cu suc de lămâie. Ei, acu cine credeţi că râdea de cine??? No, bună a mai fost lămâia aia a lui Adi! Da totuşi, nu era mai bine dacă nu o căra pe toată creasta şi o lăsa la maşină? :)))) Mai şi comentez după ce că mi-a dat-o, ce nerecunoscătoare sunt! :P

După o masă copioasă binemeritată la Plaiul Foii, am mai tras şi noi câteva cadre înspre Crai, ne-am mai clătit ochii un pic cât să nu plecăm chiar aşa imediat cu burţile pline, după care am încălecat pe cai şi duşi am fost, pe drumul prăfuit spre Zărneşti care ne face maşina albie de porci.

Numa’ eu ştiu cum am condus cu degetul ăla umflat pe volan, dar cert e că am ajuns acasă safe. Din păcate ce a urmat după aia n-a mai fost amuzant. Încă din maşină a început să mă doară degetul, însă nu asta a fost marea problemă. Mai nasol a fost că după ce abia începuse să mi se dezumfle după o zi şi arăta chiar bine, la vreo două zile a început să mă mănânce. Da rău de tot, nu aşa! Evident că la început m-am scărpinat de m-a luat zbenga , aşa că mi s-a umflat ca un cartof bine mersi la loc. Abia atunci mi-am luat ceva de la farmacie şi după ce mă dădeam răbdam cu ochii ieşindu-mi din orbite ca să nu mă scarpin.

Cam abia după o săptămână am putut să zic că mi-a trecut aproape 100%. Ce recomand în caz de înţepătură de albină sau viespe? Dacă supravieţuiţi cât să ajungeţi la o farmacie e bine :D De la farmacie luaţi imediat un produs special pentru aşa ceva (ştiu ei ce să vă dea) şi aplicaţi imediat. Aşa reduceţi posibilitatea să vă apuce mâncărimile după 2 zile. Ideal e să aveţi un produs din ăsta în trusa de prim ajutor din rucsac, şi mai mult decât atât, n-ar strică să ştiţi dacă sunteţi sau nu alergici la veninul albinelor şi viespilor, pentru că dacă Doamne fereşte sunteţi, trebuie să aveţi la voi un produs special fără de care intraţi în şoc şi nu are nimeni timp să vă mai scape dacă sunteţi în mijlocul pădurii.

Aparat foto folosit: Nikon D3000 + 18-55mm

Harta întregului traseu (ziua 1 cu roşu, ziua 2 cu verde)

Desfăşurător:

Ziua 1

9:40 Plecare de la Cabana Curmătura
10:20 Şaua Crăpăturii
12:00 Vf. Turnul Pietrei Craiului
pauză
13:00 Şaua Padinei Închise
13:30 La Găvan
14:50 Refugiul Diana
pauză
15:20 Plecare de la Ref. Diana
16:35 Ieşire la drum
16:45 Plaiul Foii

Ziua 2

08:30 Plecare de la Plaiul Foii
08:45 Ramificaţie spre Munţii Făgăraş (atenţie, e tot bandă roşie!)
09:15 Intrare în pădure spre Refugiul Şpirla
10:00 Ultima sursă de apă
10:20 Refugiul Şpirla
pauză
11:30 La Zaplaz
13:45 Şaua Grindului

14:35 Plecare din Şaua Grindului
14:45 Vf. la Om (Piscu Baciului)
18:00 Vf. Ascuţit
pauză
18:30 Plecare de la Vf. Ascuţit
20:00 Cabana Curmătura

Harta întregului traseu (ziua 1 cu roşu, ziua 2 cu verde):

0

47 comments

  1. Prima experienta pe Lanturi pentru mine a fost la coborare, in 2005. Pe ploaie. Am ajuns acasa lesinat de oboseala si cu mainile pline de pamant, zgarieturi si altele..

    E un traseu frumos dar periculos.

    felicitari!

  2. Uau, asa experienta e cam greu de uitat. Cam nasol pe acolo pe ploaie.. In afara de lesinata de oboseala cred ca as fi fost foarte lesinata si de frica…

    Da, frumos, frumos! :)
    Mersi!

    1. Ahhh,

      Amintiri! Cred ca sunt decanul de varsta intre admiratorii blogului tau! Prima oara pe Deubel am ajuns in 1984, la coborare, ti-ar fi placut chestia asta, :) dupa ce facusem traseul asta in ordine inversa, de la Curmatura. Desi era iulie, ningea sus si vizibilitatea era zero. Deja eram in extaz dupa creasta Nordica asa ca Lanturile mi s-au parut cireasa de pe tort.

  3. Foarte fain! Si eu asteptam jurnalul asta al tau!

    Stiu ca La Lanturi este unul dintre cele mai dificile trasee marcate de la noi, dar este tot atat de frumos (asta cum ai zis si tu pt cineva care iubeste stanca si cataratul)!

    De creasta numai zic…..De fapt Craiul este unul dintre cei mai frumosi munti de la noi (cel mai frumos pt mine).

    Astept continuarea!

  4. :) Wow! Nu stiam ca e asa asteptat articolul asta! Atunci o sa incerc sa le “coc” si pe celelalte cat mai repede :)

    Si mie mi-a placut Craiul foarte tare, chit ca n-are lacuri glaciare cum imi place mie. Dar unde sa mai incapa si alea saracele? :P

  5. Foarte interesant si detaliat.

    N-am intalnit pana ieri un traseu mai dificil decat travestarea “La lanturi”. Am urcat pana “La Om” si am coborat pe acelasi trasu la Plaiul Foii. N-am zice ca returul, de coborat in fund sau cu spatele pe lanturi ar fi mult mai dificil, dar este cel putin la fel de solicitant.

    Oare or exista capre negre si pe portiunea asta din Saua Grindului, tare mi-ar fi placut sa vad una, n-am intalnit decat la Antipa, dar in pozitie fixa.

    Unde gasesc si eu pliculete transparente ermetice ? Ideea cu scrisoarea ta este de toata admiratia !

    Ma resimt extraordinar dupa 22 de km – 8 ore (4.30 tur) si 3.30 retur) dar a meritat fiecare metru.

  6. Vlad,
    Din cat am cautat pe internet, esti singura persoana pe care am gasit-o sa spuna ca a coborat pe “la lanturi”. As fi vrut si eu sa cobor pe acolo, dar intre timp m-am razgandit, asa ca voi urca pe aici in jurul datei de 25 iulie.
    Ma bucur ca ai reusit!
    La mai multe drumetii!

  7. @Ileana-Sorinela: La coborare a inceput sa ploua la ultimele 2 lanturi. Am avut mare noroc, relieful acela calcaros aluneca cumplit orice incaltaminte ai avea, poate doar cu coltari.

    Nici cu manusi, le aveam in rucsac, nu as fi avut curajul sa cobor pe lanturi, pe ploaie.

    Sunt aproape refacut dupa escapada, acum citesc traseul Alexandrei, De la Podragu spre Moldoveanu :)

    Mersi de urari, drumetii frumoase si voua !

  8. Scuzati-ma ca v-am lasat sa va conversati singuri pe aici, dar eu sunt in luna de miere si foarte greu am acces la net.

    Ileana, nu, nu am facut inca sudica. Poate la anu…

    Vlad, capre negre sunt peste tot in p. craiului, dar trebuie sa fii norocos ca sa vezi una, darmite mai multe :)

    Pliculete transparente ermetice am gasit la Auchan. De acolo ne-am cumparat pe alea. DMai gasesti si la ikea, dar sunt mai altfel.

    Va pup!

  9. Am fost si eu week-end-ul acesta pe acelasi traseu. Apropo de parintii care isi duc copii pe acolo, la primul lant, inainte sa urcam am auzit un tipat de copil care alunecase pe pietre si se tot ducea in jos, el tipa, pietrele cadeau, tatal lui tipa si el (intre timp noi inlemnisem cu totii pentru ca nu vedeam ce se intampla, si nici nu am fi putut ajuta cumva, formasem o bariera sa il prindem, dar iti dai seama ca pana jos ar fi ajuns …); Slava Domnului, s-a oprit intr-o piatra, si a scapat zgariat pe picioare si maini, spunea ca il doare umarul si plangea incontinuu. Abia a coborat de pe pietrele alea, spunea ca nu i-a placut si isi ruga tatal sa nu il mai aduca pe acolo; chiar nu inteleg de ce tatal lui a trebuit sa il supuna la asa ceva la doar 7 ani! Are toata viata inainte si poate sa urce si pe Mont Blanc, dar nu la 7 ani! Asa ca…nu pot sa te sustin cand spui “bravo parintilor…”, asta nu e traseul de copii!! oricat ai vrea tu sa crezi ca “al tau” e mai cu mot! (vorbesc la modul general, desigur).

  10. Monica, nu ma refeream bravo parintilor in sensul ca “bravo ca au dus-o pe acolo”. Ala era clar un copil care voia sa fie acolo si se bucura.

    In cazul nefericit vazut de tine, e adevarat, din pacate copilul respectiv nu avea ce sa caute acolo.

    Iti dau completa dreptate ca nu trebuia dus.

    Asa cum nici adultii nu pot toti sa faca un traseu precum “la lanturi”, la fel sunt si copii care nu trebuie dusi pe orice traseu. Aici intervine discernamantul adultilor.

    Poate nici parintii lor nu mai fusesera pe acel traseu si nu stiau la ce sa se astepte, poate nu au estimat bine puterile copilului, sunt mai multe posibilitati.

    Nici eu nu mi-as duce copilul de 7 ani pe un asemenea traseu.

    Mai intai as trece cu el prin toate etapele prin care am trecut si eu de altfel. Am inceput cu trasee usoare si am crescut treptat dificultatea lor, adaptandu-ma pe parcurs si avand grija mereu sa nu incerc ceva ce e mult peste puterile mele. Asa trebuie procedat si cu un copil.

    Cu un copil nu e indicat sa mergi pe un traseu necunoscut nici macar de tine ca adult, decat daca stii ca ar trebui sa fie foarte foarte usor.

  11. Cum spuneam si mai sus, nu sunt de acord total cu afirmatia asta.

    Cand spui copii, poti sa te referi la unul de 4 ani, sau la unul de 14. E o diferenta.

    Repet, fiecare parinte decide pentru copilul lui, nu o sa ma apuc eu acuma sa fac educatie parintilor, mai ales ca nici nu sunt parinte la randul meu.

    Daca un copil face escalada de la 5 ani, eu personal l-as lasa pe traseul asta.

    1. Antrenamentul si performanta in escalada sunt bune insa nu foarte folositoare in genul asta de trasee – trasee meediocre (dpdv al dificultatii) dar cu grad de expunere ceva mai mare. La escalada cateri grade mari si poti da buf dupa buf pana iti iese miscarea (sau nu…) – cazi in coarda, ai protectii bune, ham performant etc. Aici… aluneci si te umplii de sange. Prin extrapolare, putem spune ca un copil ff antrenat si bun la escalada poate avea probleme in trasee de genul asta sau in cele de aventura / trad. Probleme generate de posibilitatile inca reduse, datorita varstei, de a gestiona riscurile obiective si subiective – vezi si accidentul lui Tito Traversa (https://www.youtube.com/watch?v=dLM-0OBpM6s).
      On the other hand… BRAVO acelor parinti! Eu sunt pentru.

  12. tot respectul pentru tine si cei ca tine, alexandra. multumim ca stati si scrieti si atasati poze etc. din tp vostru liber, ajutandu-ne . asteptam si altele, la fel de binne relatate

  13. Prin anii ’70 am fost in Piatra Craiului singur (n-as mai face tampenia asta acuma, cand mi-a venit mintea la cap). Cand am ajuns pe creasta, am tras on pui de somn, care s-a dovedit a fi cateva ore, judecand dupa faptul ca Soarele se apropia de Apus cand m-am sculat. Am luat-o la picior repede, dar cand am ajuns la Lanturi era noapte. Aveam lanterna, dar nu aveam decat doua maini :-) In plus, am depasit punctul in care trebuia sa o iau pe brana, asa ca am mai coborat vreo 200m, pana sa vad ca nu mai erau nici marcaje si nici lanturi. Asa ca urca nene inapoi pana la brana. La refugiu am ajuns in jur de 3 noaptea, de si-au facut cruce cei dinauntru. Am avut noroc ca nu m-am intalnit cu ursul (nu de data asta) si ca stana pe langa care am trecut era parasita (ala ar fi fost pericolul cel mai mare). Nebuniile tineretii…Oricum, Piatra Craiului ramane masivul meu preferat, si ced ca nu gresesc prin a spune cel mai periculos din Romania. E ca si cum ai pune impreuna La Trei Pasi de Moarte din Fagaras si Portile Inchise din Retezat, dar asta la fiecare 10 minute. Numai cand te uiti in jos pe peretele vestic stai si te intrebi “De ce n-oi fi stat eu acasa?”. Raspunsul il stiti toti cei care ati postat pe acest blog. Numai bine si calatorii placute in minunatii nostri munti.

    1. Undeva prin 1989 (cred) eram cu prietenul Sandu Felea la Spirla si mancam o conserva de peste. La un moment dat, sa fi fost vreo 11 noaptea, se vede o luminita pe la mijlocul Lanturilor. Luminita tot aparea si disparea si parea sa fie un apel de ajutor. Ne bagam conservele de peste in cort si o luam la pas. Lesne de inteles ca eram mai ‘fit’ fiind mai tineri :) Ajungem la luminta, era de la un grup de copii din Bucuresti (10-16 ani, vreo 10 copii cu totul, cred) carora le era frica sa mai coboare. Le explicam cum sta treaba cu cele trei puncte de sprijin, ii invatam sa vada piatra chiar daca n-au lanterna, si incetisor, unul cate unul, lant cu lant, ii aducem jos. Ne-a ajutat faptul ca era Luna si cer senin (e piatra Craiului, after all :)) si nici nu ne-a plouat. Sigur ca erau foarte speriati, si cand s-au vazut la Spirla nici nu ne-au mai bagat in seama, de fericire, desigur, dar ideea este ca daca nu te grabesti si conditia fizica iti permite, poti sa faci lucruri care par imposibile, asa din poza :)
      Alt exemplu: prin 2011, ne-a prins ploaia inainte de a cobori Lanturile. Evident ca a durat o ora in plus, dar am iesit cu bine. Norocul a fost ca aveam si pelerine, si era si vara, deci nu a fost _foarte_ frig. Un alt noroc a fost ca nu aveam copii cu noi. Un traseu ok pe vreme uscata, poate fi fatal pe ploaie/gheata/zapada.
      Sa veti vreme buna si sa nu va depasiti cu mult limitele :)

  14. Foarte frumos. Cred ca in acest weekend o sa încerc și eu acest traseu. Mulțumesc pentru descriere, si foto. Carari cu soare tuturor iubitorilor de munte!

  15. Buna Alexandra. Vreau sa fac in iulie exact traseul asta de 2 zile. Nu imi e frica de urcare in partile abrupte cum imi este atunci cand le cobor. Care sunt cele mai dificile portiuni?

    1. Buna Marius!
      Daca il faci in sensul parcurs de mine, nu sunt mari probleme la coborari.

      Trebuie putina grija la coborarea din creasta spre curmatura, pt ca e ceva grohotis, dar nu e nimic extrem de dificil.

      Insa pentru creasta e nevoie de ceva experienta de catarare/descatarare, sa stii sati folosesti mainile, etc. Daca nu ai mai facut pana acum un traseu ce presupune si folosirea mainilor, iti recomand sa incerci cu unul un pic mai usurel, nu cu traseul La lanturi si creasta nordica a Craiului.

      Mult succes si vreme buna!

      1. Multumesc pentru raspuns. Nu vor fi probleme pe creasta, cred. Ingrijorarile mele erau legate de pantele alea abrupte. Am vazut cateva poze din care aveam impresia ca sunt imposibile:). Poate doar o iluzie:)

        1. Am patit ei eu asta, sa vad poze de pe anumite trasee si uneori sa mi se para imposibile anumite portiuni. Dar apoi pe traseu sa fie chiar acceptabile. Chiar si la fata locului uneori s-ar putea sa ti se para greu ce urmeaza, dar dupa ce te incumeti, ai sa vezi ca e “facubil” :) Trebuie doar foarte multa atentie! Bafta! :) Poate imi spui la final cum a fost :)

          1. Gataaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa. M-am intors, viu:)). Mi-a placut enorm. Nu a fost atat de dificil pe cat am crezut. Am ramas surprins sa constat ca poti face traseul Plaiul Foii, La Om, Curmatura, Zarnesti, intr-o zi.

  16. La capitolul “cel mai dificil traseu marcat” am sa oscilez intre “La Lanturi” si “Custura Saratii”. Oricum ambele inseamna belele mari pe ploaie/ceata. Eu am fost adus acum cativa (prea multi?) ani la prima tura serioasa aici si m-am indragostit iremediabil de tot ce inseamna munte. Ma gandesc insa daca nu cumva e periculos sa fac acelasi lucru anul asta cu niste prieteni dragi (incepatori curajosi) pe care vreau sa-i “imbolnavesc” de microbul muntelui. Alternativa ar fi ceva canion.. Sapte Scari sau Horoabele. Voi ce credeti? Care e traseul (marcat si legal…:) care sa te faca dependent de munte?

    1. Asa este, atat Custura Saratii cat si “La lanturi” sunt trasee dificile. Nici eu n-as sti care sa zic ca ar fi “cel mai greu”, dar cert e ca ambele sunt foarte frumoase.
      Personal n-as recomanda sa duci incepatori direct pe aceste trasee. Eu v-as recomanda mai degraba Balea Lac – Cabana Podragu dus intors, eventual + Moldoveanu. Este unul dintre cele mai frumoase trasee din Fagaras si are si portiunea “La 3 pasi de moarte”, care este cu cabluri.
      Valea Horoabele nu este traseu marcat, deci iese din calcul. Puteti de asemenea sa incercati o urcare pe Vf. Turnu de la Cabana Curmatura. Sunt si acolo niste portiuni cu lanturi super frumoase.
      Multa bafta si vreme excelenta! :)

  17. Ai dreptate. Amicii de care vorbesc au experienta muntelui doar ca din postura de biciclisti. Genul care urca si coboara de la Omu pe bicla . Ca sa-i momesc sa mai lase ghidonul ar fi trebuit sa-i fortez sa treaca la dubla tractiune, de-aia ma gandeam la ceva scrambling care peste ceva timp sa se transforme in catarare…..
    Sincer a crezut ca Horoabele dupa ce i-au pus cabluri si scari metalice prin toate saritorile urmau sa-l si marcheze (parca e si marcata poteca pana la intrare dinspre Padina)…Mno oi vedea….
    La Creasta Fagarasului ne gandeam s-o facem chiar cu biclele ( in spate sau ocolind portiunile mai dubioase).
    Oricum felicitari pentru articole. Am descoperit blogul acum putin timp si e o lectura placuta in drum spre cooperativa de arte si meserii corporatiste. Mai atata dorul de duca. Ziua buna!

  18. salut , vreau sa merg si eu cu sotia zilele urmatoare .Plaiu foii -lanturi -diana-plaiu foii . Se poate face intr-o zi ? ma cam sperie “la lanturi ” ca nu pot sa imi dau seama de dificultate .Am fost acum doi ani Balea lac-negoiu-custura saratii(parcursa in 2:30 ,extrem de greu) -cab.negoiu.Este la fel de dificil ?

    1. Buna Cristian!
      Daca ai facut Custura Saratii poti face si La lanturi :)
      Atata doar ca daca vrei sa faceti Plaiul Foii – La Lanturi – Creasta Nordica – Ref. Diana – Plaiul Foii intr-o singura zi, trebuie sa fiti foarte bine bine antrenati, pentru ca traseul e foarte lung si dificil. Si daca da, trebuie sa plecati foarte devreme pe traseu, ca sa fiti siguri ca nu va prinde noaptea. Vor fi minim 12 ore. Eu personal as pleca la ora 5 cel tarziu din Plaiul Foii. Daca te mai pot ajuta cu ceva, te rog sa imi spui!

          1. Buna Alexandra,
            As vrea sa fac doar cateva precizari in legatura cu postarea ta anterioara (ca raspuns la intrebarea lui Cristian).
            Traseul pe care intentioneaza sa-l parcurga Cristian este intr-adevar lung si poate fi obositor (in functie de conditia fizica a fiecaruia, desigur) dar totusi nu as recomanda o plecare pe traseu inaintea ivirii zorilor.
            Am facut exact acelasi traseu pe data de 25 august (nu mai fusesem de vreo trei ani pe-acolo) si am observat o mica noutate: la circa 10 min. de la Plaiul Foii este instalat un panou de avertizare “ATENTIE, ANIMALE PERICULOASE!” cu imaginea unui urs intr-o ipostaza nu tocmai prietenoasa.
            Tinand cont ca ursul este un animal mult mai activ noaptea as recomanda tuturor evitarea circulatiei in orele nocturne.

            In final, Alexandra, as vrea sa te felicit pentru tot ceea ce faci pe acest blog. Ador cu toata fiinta mea persoanele care iubesc muntele si natura, in general. La cat mai multe drumetii si satisfactii!!!

  19. Am ajuns in cele din urma in Piatra Craiului dar cabana fiind ocupata am renuntat la traseul initial si am hotarit sa mergem pana pe VF. La Om si retur .Toti cu care ne-am intalnit au facut oarecum ochii mari ca facem si retur in aceasi zi …..ciudat .Am hotarat ca o sa mergem pana se face ora 15.00 si retur , find pentru prima oara in Piatra Craiului.
    Interesant ca multa lume abandoneaza la primul “lant” care defat este cablu .Erau o puzderie de bete ajutatoare din lemn abandonate la baza , chiar ne-am intalnit cu un cuplu care ne-a si “incurajat” ….la primul lant au abandonat.Pe undeva pe la jumatatea “lanturilor ” alte incurajari …..” nu stiu daca aveti timp sa prindeti lumina la intoarcere” ….si acestia abandonasera .In fine am ajuns ,am facut nu mai putin de 700 de photo si am ajuns inapoi in plaiul foii chiar pe inserate.
    Intradevar esti incurajat de la inceput prin acel panou cu un urs fioros care ,mai ca sare din afis .:)
    In mod ciudat coborarea a fost mult mai placuta decat ne asteptam chiar faina .Am avut parte de capre ,de iezi , de soare , de garofite …..de o febra musculara de zile mari ,cea mai faina tura …
    multumesc Alexandra !
    durata 9:00-20:30
    (pacat ca nu se pot posta si fotografii :( ).

  20. Si eu sunt tot alexandra si imi place sa merg pe munte chiar daca am 13 ani.Am mers pe Vf Moldoveanu si pe Vf omu si a fost superba privelistea.Mi-a propus tata sa facem si traseul asta si o sa merg si aici.Imi place ff mult blogul tau.E super!

    1. Buna Alexandra!! :) Bine ai venit!
      Multumesc frumos!
      Felicitari pentru reusitele montane si ca iti place muntele de la o varsta asa de frageda!
      Iti doresc din suflet din ce in ce mai multe ture si sa ajungi cat mai sus!

Leave a Reply

Your email address will not be published.