Turul Romaniei ’11: Ziua 9 – Manastirea Barsana, Sighetul Marmatiei si Cimitirul Vesel

Ziua 9, duminică, 24 iulie 2011: Ocna Şugatag – Bârsana – Săpânţa – Sighetul Marmaţiei – Vişeu de sus135 km

Utile:
Vizitarea Cimitirului Vesel de la Săpânţa: 4 lei / adult
Vizitarea Memorialului victimelor Comunismului din Sighetul Marmaţiei: 6 lei / adult
Pensiunea Stăncuţa (Vişeu de sus): 70 lei / camere 2 pers / noapte

Povestea:

Toată noaptea m-am zvârcolit ca un câine turbat în cuşcă. Chiar dacă, evident, dormeam în sacul meu de dormit curat, aveam impresia ca dorm în mizerie. Cum ziceam, nu părea murdar în căsuţă, dar având în vedere condiţiile găsite chiar înainte de culcare, toată noaptea nu am putut dormi ca lumea pentru că îmi imaginam că probabil fac şi ei curăţenie în căsuţe cum dă un copil mic cu matura şi bagă mizeria sub preş. 
A fost cel mai neodihnitor somn ever. Şi la Vârfu Omu, cu cortul vizibil înclinat, am dormit mai bine. De pe la 7 cred că m-am trezit de tot şi nu vroiam decât să plec naibii mai repede de acolo că turbam de tot. Numai că mi-era milă să îl trezesc pe Cristi şi l-am mai lăsat să doarmă până s-a trezit singur. În secunda 2 i-am zis:

Hai să ne spălăm pe faţă şi pe dinţi repede, repede, şi să zburăm de aici că dacă mai stau mult cred că o iau razna!

În 5 minute am fost gata! Nici mic dejun nu-mi trebuia! Dar după ce m-am dezmeticit cu nişte apă rece pe ochi (ce? credeaţi că aveau apă caldă?) mi-a picat fisa să fac poze. De fapt toate pozele din articolul anterior sunt făcute dimineaţă, pentru că seara era prea întuneric să fac vreo una. Aşa că mi-am înşfăcat aparatul şi am început să pozez peste tot. M-am dus chiar şi la duşuri (acolo nu îndrăznisem să mă duc cu o seară înainte după ce văzusem baia). Acolo era lux! Nişte instalaţii improvizate cu nişte furtunuri, rugină pe pereţi, uşă cu geam (să mai vadă şi ţopârlanul o gagică ceva..)… chestii din astea. Toţi ţopârlanii treziţi se uitau la mine ca la filme străine.

A, da, ca să înţelegeţi, am concluzionat, după feţele lor, maşinile din parcare (cu prosoape cu gagici goale) şi comportament (de urangutani), toţi erau nişte ţopârlani. Nu vreau să fiu rea, dar asta e realitatea. Dacă ei acceptau să stea acolo de bună voie, în condiţiile alea, atunci…. să mă ierte Dumnezeu, dar aveau ceva defect la cap. Mă rog, n-are rost să mai insist pe treaba asta. Mi-am făcut pozele, ne-am urcat în maşină, şi duşi am fost.

M-am simţit sincer eliberată când am plecat de acolo. Cred că abia atunci mi s-au relaxat toţi muşchii şi am putut să încerc să mă bucur că sunt totuși în Maramureş. De aici ne-am îndreptat spre Bârsana. Drumul de la Ocna Şugatag spre Bârsana este destul de ciudăţel. În primul rând pentru că tre să faci mai multe stângi şi drepte decât mi-am imaginat uitându-mă pe hartă. Şi în multe cazuri nu erau indicatoare spre Bârsana şi a trebuit să mai întreb uneori locanicii dacă merg bine. Drumul este destul de îngust, merge prin sătuce, şi pe alocuri nu era asfaltat, dar asta cred pentru că erau pe acolo panouri de reabilitare, că altfel nu îmi explic de ce părea decopertat. Fiind duminică, nu am văzut muncitori şi nu ştiu dacă chiar se muncea. După ochiul meu, nu prea cred…

Cel mai frumos lucru la drumul ăsta în schimb, a fost faptul că ne-a dus prin unele dintre cele mai autentice sate din Maramureş, după părerea mea. Doar aici am văzut peisajele specifice Maramureşului, doar aici am văzut porţi maramureșene la foarte multe case, doar aici am văzut foarte multă lume în costume tradiţionale.

Desigur, era duminică, şi lumea mergea la biserică, însă eu locul ăsta îl atribui în mintea mea acum cu adevăratul Maramureş.

Vremea încă era destul de rea. Picura şi era cam ceaţa, dar asta nu însemna că noi nu eram bucuroși să vedem acest peisaj de vis.

N-am plănuit dinainte, evident, dar am ajuns la cea mai frumoasă mânăstire din Maramureş, Mânăstirea Bârsana, chiar într-o duminică, şi chiar înainte de slujbă. Pentru localnici e ceva normal, pentru noi era o adevărată experienţă să mergi la cea mai de preţ Mânăstire de lemn de la noi din ţară la slujbă, duminica.

Ploua destul de tare când am ajuns în parcare, dar asta nu-i oprea pe oameni să vină cu mic cu mare la slujba de duminică, îmbrăcaţi în cele mai bune haine.

În timp ce se strângea lumea, am dat un ocol şi am făcut şi câteva poze, deşi într-un fel îmi părea nespus de rău că nu am prins o zi frumoasă aici, căci locul ăsta e cu adevărat de vis.

Cel mai frumos exemplu de Mânăstire de lemn

Aşa cum şi bănuiam dinante, m-a impresionat foarte mult această mânăstire, cu atâtea clădiri cu acoperişuri specifice Maramureşului. Îmi făceam socoteala să stăm aici până mai pe după-amiază, când prognozele arătau că soarele ar trebui să se arate niţel de după nori.

O pisicuţă care semăna foarte mult cu prima mea pisică, Bulinuţa :P

După turul curţii interioare, am intrat un pic şi în biserică, pe lângă care se strânsese multă lume ca să se adăpostească de ploaie. Sincer, mă uitam mai mult la oamenii de acolo. Erau toţi parcă de pe altă lume. Toţi îmbrăcaţi frumos, mulţi chiar în haine tradiţionale, fetele frumos gătite…. De data asta mă uitam eu ca la filme străine, pentru aşa ceva… chiar nu văzusem niciodată. Era ceva special, ceva deosebit, ceva ce înseamnă tradiţie păstrată şi neatinsă de nebunia din oraşele mari. E AŞA o mare diferenţă între tot ce se întâmplă acolo şi viaţa mea obișnuită din Bucureşti, încât m-a frapat efectiv. Dar într-un mod plăcut, evident.

Mie mi-era cam ruşine să fac poze aşa la oameni… nu vroiam să îi deranjez, oamenii erau la slujbă….nu era frumos… Dar când am mers la un moment dat la baie, n-am putut să mă abţin să fur şi eu vreo două poze cu o păpuşică mică de câţiva anişori, gătită din cap până în picioare de mama ei pentru slujbă, care m-a dat gata efectiv. Şi nu numai pe mine, căci nu eram singura care o poza. În timp ce am făcut poza de la începutul articolului, cineva tocmai o rugase pe mama ei să îi facă o poza celei mici şi atunci pac şi eu :)

Săraca… cine ştie ce o fi fost în capul ei… “De ce m-or poza toţi nebunii ăştia??”

După şedinţa foto ne-am decis să mergem la maşină, şi să mâncăm şi noi ceva, că totuşi eram cam flămânzi. Ne-am dat seama în scurt timp că nu aveam cum să stăm acolo încă nu ştiu câte ore ca să aşteptăm să se facă vreme bună. Aşa că am decis, deşi nu vroiam să mă mai abat pe la Sighet şi pe la Cimitirul Vesel (pe care le văzusem când eram în clasa a 4-a), să mergem totuşi să le vadă şi Cristi, că şi aşa nu aveam ce face. Dacă era frumos mai pe după amiază, eventual mai trecem o dată pe aici (eu cu mania mea de a vedea Mânăstirea când e soare pe cer :)

Prima oprire a fost la Săpânţa, la Cimitirul Vesel, unde, fiind duminică, era destul de multă lume în sat. Aici iarăşi e un loc foarte impresionant, din mai multe motive. Vrând nevrând te trezeşti, plimbându-te pe aleea principală, că te abaţi stânga dreapta şi începi să citeşti versurile de pe cruci. Mie sincer nu mi s-au părut vesele. Mulţi oameni de aici au murit ba calcaţi de maşini, ba răpuşi de nu ştiu ce boli, ba la o vârstă extrem de fragedă. Dar faptul că totul e pus în rime, pe aceste cruci albastre sculptate cu atâta măiestrie, te face să uiţi un pic. Stan Ioan Pătraş este creatorul acestor cruci, un maramureşean de aici din Săpânţa care, până a murit a făcut 700 de cruci, şi a avut grijă să-şi instruiască ucenicii în tainele artei populare maramureşene şi tradiţia artei vechi, şi acum are şi el crucea lui în loc de cinste în cimitir.

Sinceră să fiu, cred că da, dar nu ştiu sigur dacă încă se mai păstrează tradiţia asta şi dacă urmaşii lui încă mai fac astfel de cruci… Dacă ştie cineva să-mi spună…

După ce am plecat de la Cimitirul Vesel (nu înainte de examinarea ofertei de suveniruri şi alegerea unui magnet frumos) am plecat spre Sighet dar mai întâi am mers să vedem şi Biserica de lemn din Săpânţa, mai exact Săpânţa-Peri pe numele ei, care este cea mai înaltă clădire din lemn din Europa. Văzusem un indicator chiar de când intrasem în sat, şi de asemenea o pancartă pe care erau trecute toate obictivele din Săpânţa (semn că aici oameni ştiu să facă turism) dar la aceasta trebuia să opreşti ca să vezi ce scrie.

Biserica Săpânţa-Peri se află la 1 km de drumul principal, şi mă aşteptam să fie drum de ţară, dar de unde, e asfaltat ca în palmă şi se ajunge imediat. Atâta doar că drumul e foarte îngust şi trebuie mare atenţie la maşinile din sens opus.

Următoarea oprire a fost în Sighetul Marmaţiei, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici…. e cu totul altă poveste.

Din start vă zic, locul ăsta nu e pentru copii. Se vor plictisi de moarte. E un loc pentru cei care fie ştiu bine ce înseamnă comunismul pentru că l-au gustat bine de tot, fie pentru cei care nu l-au apucat sau erau prea mici pe vremea aia dar sunt pasionaţi de istorie sau pur şi simplu curioşi.

Eu mă încadrez la secţiunea curioşi. Nu sunt pasionată de istorie, aveam 5 ani la revoluţie deci nu îmi aduc aminte mare lucru. Dar totuşi nu poţi să treci prin Sighet şi să nu intri aici.

Dacă vrei cu adevărat să înţelegi ceva, trebuie să vii cu multă răbdare şi să stai o zi întreagă, pentru că sunt extrem de multe de văzut. Nu intru mult în detalii pentru că efectiv nu mă pricep, dar câteva detalii sunt importante.

În primul rând Memorialul se află într-o fostă închisoare. Sunt celule pe 3 niveluri, şi în fiecare celulă s-a amenajat o mică bucăţică de istorie. Doar câteva celule sunt păstrate exact aşa cum au fost, printre ele şi celula în care a murit Iuliu Maniu.

În rest, în celule vedem ni se aduc în atenţie toate aspectele comunimului, de la viaţa de zi cu zi din astfel de închisori, condiţiile incredibile în care erau ţinuţi deţinuţii..

Îţi imaginezi cum e să dormi zilnic pe aşa ceva?

până la represiunile împotriva Bisericii şi etniilor, deportările în Bărăgan, rezistenţa anti-comunistă din munţi, Mişcările studenţeşti din 1956, Distrugerea Academiei Române, şi desigur Ceauşescu.

Pentru mine toate astea n-au reînviat o mare durere, pentru că eu nu ştiu ce înseamnă toate astea, dar bunicii şi părinţii noştri… ei au trăit comunismul, l-au simţit pe pielea lor, şi l-au respirat atâta până când i-a sufocat.

Eu nu-mi amintesc decât vag, cum am fost o dată sau de două ori să iau pâine şi stăteam la o coadă interminabilă ore întregi. Eu nu ştiam ce înseamnă raţie. “Zile în care primim pâine şi mălai“??? Scuzaţi-mă dar…. wtf???? Nu pot să zic decât că mintea mea nu poate să conceapă aşa ceva şi să mă bucur că nu mai există.

Un loc de asemenea impresionant din Memorial este exteriorul, unde se află spaţiul de reculegere şi rugăciune.

Aici oamenii pot pune lumânări pentru toate victimele şi pot spune o rugăciune sau pur şi simplu pot ţine un moment de reculegere.

Acest loc se află aici, sub această “moviliţă”, în care lumina intră doar pe la partea de sus, printr-o “fereastră” în formă de cruce.

Tot în exteriorul clădirii se află şi Cortegiul sacrificaţilor:

şi de asemenea pereţii inscripționați cu mii de nume ale victimelor comunismului, care desigur nu reflectă nici pe departe numărul lor real.

Şi pentru că nu vreau să închei cu o notă gravă, vreau să vă arăt şi o boacănă făcută de cei care au făcut memorialul, şi au lăsat să le scape o asemenea eroare.

Fiind gălăţeancă, am observat pe loc că locul meu de naştere şi în care am trăit 19 ani e… un pic mai la sud decât ar fi cazul :)) Pentru mine e o greşeală colosală, pentru alţii probabil e la modul …. “ei, Brăila, Galaţi, same shit, astea-s detalii… “

Dar pe urmă, când mă uitam ieri la poză, culmea e că am mai depistat o greşeală. Vă las pe voi să-mi spuneţi care e ;)

Noi după ce am luat o doză puternică de comunism, am ieşit un pic cam marcaţi din fosta închisoare şi am pornit spre Vișeu de sus. Planul era să mergem din nou la Bârsana dacă vremea se îndreptase. Din păcate nu prea era mare schimbare pe cer aşa că am mers mai departe daaaaaar… ţin să spun că înainte de a trece prin dreptul localităţii Padova, nu am văzut niciun drum să facă la dreapta spre Bârsana, adică DJ185. Nu ştiu dacă există sau e doar încă un drum neasfaltat… (consultaţi harta de mai jos să vedeţi despre ce vorbesc).

În orice caz, am mers mai departe spre Vişeu de sus, unde făcusem rezervare la o Pensiune găsită pe net relativ aproape de Mocăniţă, căci ăsta era planul pentru a doua zi: ne dăm cu Mocăniţa şi atât. Asta trebuia să fi făcut azi, dar din păcate planurile deja se dăduseră peste cap şi eram cu o zi în urmă. Era clar că la un moment dat va trebui să renunţ la ceva. Dar până atunci, hai să ne facem griji ce mâncăm, nu de alta dar ne cam chiorăie stomacul.

Deci, ca să ajungi la Gara Mocăniţei trebuie să faci stânga (din sensul nostru) de pe drumul principal ce trece prin Vişeu de sus, pe o stradă secundară, şi să mergi pe ea cam 1 km. Noi ca să ajungem la Pensiune, mai trebuia să mergem mai departe încă aprox. 300 m. Nicio problemă. Doar atâta că strada asta secundară… e complet varză! Dinamitată e puţin spus! Mai mare ruşinea că se încasează zilnic un vagon de bani de la turiştii care vin să se dea cu Mocăniţa, şi n-au fost în stare să asfalteze 1 km de drum. Nu mai zic nimic…

În fine, noi o dată ajunşi la Pensiune (care nu are restaurant, nici măcar gazdele nu stau acolo, ci doar clienţii) a trebuit să ne interesăm unde putem mânca. Domnul care ne-a întâmpinat la Pensiune ne-a spus că e un fel de restaurant aproape de el, dar nu crede că e ceva de capul lui, şi pe urmă abia în strada principală sunt restaurante.

Eu caresub nicio formă nu mai vroiam să fac drumul ăla infect de 2 ori cu maşina, zic hai să vedem ce e aici aproape, şi dacă nu (bec aprins!) mergem să mâncăm la vagonul restaurant din gara Mocăniţei. Eram chiar mândră de mine că mi-am adus aminte de el şi că nu trebuia să mergem pe jos decât maxim 600 m.

Aşa că pornim. Locul de care zicea proprietarul pensiunii.. bodegă! Buuun, mai departe. Mergem noi ce mergem şi ajungem la gară. Acolo vine paznicul, care ne informează că nu putem să mâncăm la vagonul restaurant pentru că trebuie să faci rezervare pentru asta (damn, ştiam eu că nu mi-am amintit tot!) dar ne recomandă el un restaurant cu mâncare super bună aproape de strada principală, chiar înainte de a ieşi în ea.

Cred că ne-a explicat de vreo 10 ori că e fiiiiix înainte de a ieşi în strada principală, până când am reuşit să ne sustragem. Săracu… vroia şi el să vorbească cu cineva…

Ei, da acu ce facem? Păi doar n-o să mă întorc la maşină dacă tot am venit până aici pe jos. No, hai pe jos că nu murim. Aşa că am mers kilometrul respectiv pe jos şi am ajuns la restaurantul recomandat cu atâta ardoare de paznic. Evident, o altă bodegă :)))

Am avut eu aşa un feeling că avea să fie aşa, la ce patos avea în el când ne explica ce bună e ciorba, patos care nu avea de unde să vină decât de la o berişcă două luate la bord, dar în fine, cine sunt eu să stabilesc dacă avea sau nu ceva tras la măsea sau aşa era el de felul lui.

Evident că până la urmă tot la strada principală am ajuns, când nu mă gândeam decât la cât o să avem de mers până înapoi la pensiune toropiţi de la mâncare şi cu burţile pline.

Şi să nu credeţi că am găsit ceva chiar după colţ. Nuuuu, am mai mers un pic, că doar nu mersesem destul, şi până la urmă îîîîn sfârşit am găsit o pizzerie decentă şi ne-am prăvălit acolo, după care am înfulecat cu cea mai mare pofta pizza sau ce naiba ne-am luat acolo că nici nu mai ştiu :P

Nu vă mai zic cum ne-am târât înapoi până la pensiune, cert e că am reuşit, a fost o mare izbândă :)

Dacă vrei să citești continuarea sau celelalte jurnale despre Turnul României 2011, le găsești aici.

Traseul cu maşina în ziua 9:


Vizualizare hartă mărită

18 comentarii:

  1. Pe mine personal Maramuresul m-a dezamagit…am gasit acolo cu totul altceva decat m-am asteptat…zeci de vile colorate care mai de care in culori tipatoare trantite alaturi de casutele autentice…manele exact langa gardul bisericii din Ieud…singurele locuri care mi-au placut cu adevarat au fost cascada Cailor, Memorialul de la Sighet si…Ansamblul de valtori de la Sapanta unde niste localnici chiar spalau niste cergi…in rest…nu reusesc sa inteleg extazul in fata Cimitirului Vesel…numai cine nu a pierdut pe cineva drag se poate entuziasma in cimitir…parerea mea!

  2. Anul asta am ajuns si eu cateva zile prin Maramures si in Viseu de Sus am stat la o pensiune foarte misto, unde am mancat o mancare geniala.

    Las linkul in caz ca mai ajung aici si alti oameni carora le-ar putea fi de folos o sugestie de genul asta http://www.la-cassa.ro/

    Ce mi-a placut mie a fost ca oamenii erau foarte incantati ca noi voiam ceva mancare traditionala de-a lor si bucatarul ne-a gatit niste chestii care nici nu erau trecute in meniu, am primit niste portii imense, delicioase si pretul a fost… mai mic decat un meniu la Mc Donald’s :) Plus ca ne-au dat din partea casei palinca facuta chiar de ei, asa ca din partea mea au tot respectul pt ospitalitatea de care au dat dovada (cu toate ca localul era full de clienti si altii nu ar fi stat sa isi bata capul cu 2 curiosi ca noi).

    Astept si continuarea povestilor, poate gasesc idei pt anul viitor, cand as vrea sa merg si eu pe munte, dar pe niste trasee mai usurele si scurte…ca de incepatori asa :)

  3. @Roxana: uite din fericire eu nu am vazut partile nasoale ale Maramuresului. Dar nici n-am stat mult ca sa pot sa zic ca am avut timp sa examinez totul mai bine… Mie mi-a placut ce am vazut.

    Si ai dreptate, nu e normal sa te entuziasmezi intr-un cimitir. Dar oricum, oamenii pe care i-am vazut acolo erau ca si mine, se uitau, citeau rimele, dar toti pastrau o figura serioasa, mi s-a parut foarte ok atmosfera acolo. Si era destul de liniste, adica chiar daca era ceva lume acolo, nu faceau galagie si nu se purtau ca la orice “obiectiv turistic”. Oricum, cred ca tine si de educatie, nu neaparat numai de faptul ca ai pierdut sau nu pe cineva drag.

    @Raluca: Ma bucur ca ai avut parte de o experienta asa frumoasa! E bine de retinut, multimim pentru link.

    Si da, despre Huneduara este vorba :)

  4. Din pacate timpurile moderne ajung si in Maramures. Inevitabil insa, nu poti obliga oamenii sa isi construiasca toate casele din lemn, fara cuie, doar ca sa dea bine la turisti:)

    Depinde la ce te astepti cand ajungi acolo. Am fost in zona de multe ori si da, sunt si multe semne de kitsch, dar si “oaze” de arhitectura, unde parca timpul s-a oprit.

  5. La Pensiunea Stancuta, linkul este chiar la inceputul articolului.

    Da, o recomand in cazul in care nu ai nevoie sa ai mic dejun sau masa asigurata caci nu asigura asa ceva decat pentru grupuri.

  6. Revedeti-va plimbarile prin Maramures si veti constata acelasi fapt: locuri frumoase strticate de oameni urati !

    Fara suparare, nu sunt “anti” de meserie, dar oamenii din Maramures sunt de rai, orgoliosi, neprimitori si primitivi rau in gandire. Niciodata nu am avut o experienta buna cu acei oameni, parca s-au consanguinizat pana la indobitocire. Sorry, asta e adevarul !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *