Turul Romaniei ’11: Ziua 5:Cetatile Radesei si Circuitul Somesului Cald

Ziua 5, miercuri, 20 iulie 2011: Traseu în Munţii Bihor – Cetăţile Rădesei şi Circuitul Someşului Cald;
Cu maşina: Cabana Vărăşoaia – Şaua Scăriţa – Sudrigiu – Ştei – Gârda de sus: 90 km (din care 25 neasfaltaţi care se parcurg în 1,5 ore) Mai multe detalii despre drumul neasfaltat între Sudrigiu şi Padiş / Vărăşoaia găsiţi aici.

Cabana Vărăşoaia – Peştera Cetăţile Rădesei – Poiana Rădesei (  – 1h 30)
Poiana Rădesei – La Izbuc / traversarea Someşului Cald (  -1h 30)
La Izbuc / traversarea Someşului Cald- Peştera Honu – Poiana Rădesei (  -1h)
Poiana Rădesei – Cabana Vărăşoaia (1 h)

Durată totală cu tot cu pauze: 5h
Diferenţă de nivel + 300 m , – 300 m
Distanţa: 10 km

Surse de apă: se poate lua apă după ieşirea din Cetăţile Rădesei, dar nu aş lua din cea care vine din peşteră, ci mai din stânga; de asemenea, se poate lua de la izbuc, la traversarea Someşului Cald.

Alte utile:

Preţ căsuţă de 2 persoane la Cabana Vărăşoaia: 60 lei / noapte
Preţ cameră de 2 persoane la Pensiunea Mama Uţa: 80 lei / noapte + mic dejun inclus

Atenţie! Traseul prin Cetăţile Rădesei este unul delicat, nu se recomandă începătorilor. Nu intraţi în peşteră dacă plouă, nici măcar dacă picură! La aproximativ o oră de la începerea ploii, în peşteră se poate forma o viitură. Nu intraţi în Peşteră dacă apa este mare decât dacă nu vă deranjează să vă udaţi! La ape mici, Cetăţile Rădesei se pot parcurge cu bocanci, fără a exista riscul de udare. Nu intraţi înăuntru fără o sursă suficient de puternică de lumină, de preferinţă frontală, pentru că aveţi nevoie de ambele mâini uneori! Câte o sursă / persoană, nu una la mai multe.

 

Dimineaţa în care ne-am trezit la Cabana Vărăşoaia a fost foarte frumoasă. Cerul era albastru, niciun nor la orizont. Cu toate astea, verificând prognoza pe telefon, mai pe după masă se anunţa ploaie. Aşa că ne-am gândit să plecăm cât mai repede pe traseu.

Ce nu ştiam eu era că aveam să plecăm mai repede decât anticipasem :P Asta pentru că seara Cristi l-a rugat pe cabanier să ne pună mâncarea la frigider şi acumulatorii de la cutia frigorifică la congelator.

Dimineaţa însă, când s-a dus să aducă mâncarea ca să mâncăm, am realizat cu doza de nervi aferentă că ni se pusese totul la congelator, inclusiv mâncarea, aşa că … mănâncă dacă poţi. Ok, atunci hai să mâncăm micul dejun la ei, asta e.

Dar de unde! Ei aveau un grup de copii care vezi domle era prioritar, şi puteau să ne dea şi nouă abia după vreo 30-45 de minute. Însă cu ameninţarea ploii pe capul nostru, nu ne permiteam să stăm atâta să aşteptăm, mai ales că stăteam degeaba. Ce era să fac atâta timp? Evident că m-am enervat, dar nu aveam ce face. Aveam nişte cornuri (negongelate! :)) aşa că le-am luat cu noi am plecat nemâncaţi pe traseu, iar când avea să ni se facă foame, mâncam cornurile. Deja mă gândeam la ciorba pe care aveam să o mănânc la întoarcere :P

Chiar pe coşmelia de tablă din stânga în poza de mai sus sunt trecute toate marcajele pentru toate traseele care pleacă de aici, cu timpi şi tot ce e nevoie. Pentru Circuitul Someşului Cald cred că scria 5 ore.

În prima parte se merge cam 25 de minute pe drum forestier, continuarea celui pe care am venit noi. Este destul de ok drumul şi chiar mă gândeam că poate ar fi fost bine să profitam şi să fi venit cu maşina, dar mi-am zis că nu avea rost…

Până intrăm în pădure trecem şi pe lângă Tăul Vărăşoaia, unicul lac  carstic din România.  

Când se termină drumul forestier facem şi noi dreapta spre pădure, unde se află şi un panou mare informativ, dar şi săgeţi. Nu există riscul să nu nimeriţi.

De la panou şi până la intrarea efectivă în Cetăţile Rădesei se merge prin pădure cam 20 de minute. Apoi este un pic tricky. Dacă vă uitaţi cu atenţie în poza de mai jos, în josul ei se pot vedea 2 poteci, una spre stânga, care se conturează clar în sus, şi una spre dreapta.

Ei, marcajul se vede clar la faţa locului că o ia spre stânga, şi toată lumea o ia pe acolo. Asta dacă lumea nu are hartă :)

Aşa se poate vedea şi în harta de mai jos, că marcajul o ia spre stânga, însă acela este de fapt traseul care ocoleşte Cetăţile Rădesei. Pentru a intra prin Cetăţile Rădesei, care nu trebuie ratate sub NICIO FORMĂ, trebuie urmată potecuţa din dreapta, care coboară şi ajunge numaidecât la baza peşterii Cetăţile Rădesei.

După cum puteţi vedea:

Cetăţile Rădesei este de fapt o peşteră, dar cu două intrări. Prin ea curge un pârău, de aceea nu este recomandat să intrăm în ea pe timp de ploaie. Deci, se intră pe unde vedeţi că sunt eu în poza de mai sus, şi se iese prin alt portal. Desigur, se poate parcurge şi în sens invers.

La intrare trebuie să ne echipăm cu frontale pentru că în prima parte a peşterii este foarte întuneric, cel puţin la ora la care am intrat noi. Dacă veniţi mai târziu, este mai luminat pentru că razele intră mai uşor prin ferestrele care se găsesc pe la jumătatea peşterii.

Ne era destul de greu să facem poze, aşa că sincer nu prea am ce să vă arăt din interior, dar este extraordinar! Trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Aşa ceva chiar nu trebuie ratat! 260 de metri parcurşi prin subteran!

Iniţial se coboară o mică scară de lemn cu câteva trepte şi pe urmă păşim cu atenţie, ca să nu ne udăm. Eu la un moment dat, de la atâta căscat gura pe sus, am călcat din greşeală fix în apă, pentru că era şi destul de întuneric. Din fericire nu mi-a intrat apă în bocanc.

Când am ajuns deja la lumină mi-a părut rău extrem de tare, pentru că ştiam că avea să se termine repede. A fost aceeaşi senzaţie ca cea din Şapte Scări. Vroiam să mă “mai dau” o dată! :) Dar fără îndoială, aici e mult mai spectaculos şi misterios ca la Şapte Scări. Mă rog, nici nu se compară. Eu comparam doar senzaţia de “mai vreau” de la final :)

Pentru a ieşi din Cetăţi, la final există o porţiune cu lanţuri ajutătoare, pentru că sunt nişte săritori.

Panoul din Poiana Rădesei, la care ajungem în câteva minute după ieşirea din peşteră:

De aici, din Poiana Rădesei, începe Circuitul Someşului Cald. Fiind o buclă, se poate porni şi în stânga, şi în dreapta, dar spre dreapta este sensul indicat. Aşa că pornim.

În 45 de minute în care am urcat niţel, ajungem la punctul de belvedere. Aici e cu adevărat impresionant…

Suntem sus, sus, foarte sus, şi de aici se vede Someşul cald cum curge printre brazii înalţi şi deşi ca firele de păr. Am stat un pic să admir peisajul asta…

Însă după asta, nu ne-a mai plăcut aşa de mult. În scurt timp a început o coborâre foarte urâtă pe grohotiş. Era extrem de abruptă şi cine a fost pe grohotiş ştie cam ce drăguţ se alunecă pe el, şi m-a enervat destul de tare, dar nu de asta, ci din simplul motiv că nu mă aşteptam la ea. Adică ştiam că trebuie să coborâm, dar nu în halul ăsta. De fapt înainte de asta am şi bălăurit un pic pentru că uitându-mă în jos nu-mi venea să cred că e pe acolo şi nici semnul nu se vedea. Abia după ce am început să coborâm un pic a apărut şi semnul.

După ce a trecut această porţiune abruptă, am continuat să coborâm încet-încet, până în punctul în care ajungem la nivel cu râul şi trebuie să îl traversăm ca să ajungem pe malul celălalt şi să ne întoarcem (La izbuc). Nu mică mi-a făst însă mirarea când, după ce m-am învârtit să găsesc orice altă cale de a traversa râul, a trebuit să accept că singura cale este pe acest buştean.

Şi cum eu cu buştenii, aşa cum v-am mai spus şi altă dată, nu prea ne iubim… abia abia m-am încumetat să trec pe el. Noroc că avea ţepii ăia, că dacă era ceva te lăsai în jos şi te prindeai de ei. Sau cel puţin aşa mă încălzeam eu singură pe mine însămi, nicidecum nu mă gândeam că dacă pic brusc poate mă străpunge vreunul…

Din fericire însă a fost ok şi am ajuns repede pe partea cealaltă, unde dăm de capătul unui drum forestier. Aici e un spaţiu destul de mare, unde se poate pune şi cortul la o adică.

De aici trebuie să începem să urcăm din nou, căci traseul nu merge pe lângă apă, prin chei, ci pe sus. După cu urcuş un pic solicitant, prin pădure, ajungem la Peştera Honu.

Deşi nu e nimic speclaculos la această peşteră, mie mi-a plăcut foarte mult! Dacă aveam sursă mai bună de lumină, am fi putut înainta un pic mai mult decât cei vreo 20-30 de metri cât am intrat noi. În total are 75 de metri.

Eh, de aici, dacă mă uitam pe hartă, dar şi citind descrierea pe care o aveam la mine, ar fi trebuit să avem în 2 moment diferite, 2 derivaţii spre stânga, care ne conduceau pe rând, una înapoi la mal (deci trebuia să coborâm serios, ceea ce nu prea avem chef să facem) de unde se vedeau Cheile foarte frumos, şi încă una la un balcon de belvedere către Cascada şi Cheile înguste Moloh.

Ei, dar eu am fost foarte atentă mereu şi nu am văzut nicio derivaţie. Recunosc, mergeam destul de repede dar nu am văzut ceva evident, vreun semn pe copac sau vreo potecă clară care să se desprindă de poteca pe care mergeam noi.

Am dedus că ori trebuia să le caut cu lumânarea, ori să fi avut cu noi pe cineva care cunoaşte zona. Nu peste mult timp însă aveam să aflu cât de norocoşi am fost că nu am găsit derivaţiile acelea.

După ceva timp de la Peştera Honu mi-am dat seama că e clar că am ratat derivaţiile, aşa că i-am dat înainte mai repede pentru că se cam înnorase, şi într-adevăr, în foarte scurt timp am ajuns înapoi în Poiana Rădesei.

De aici nu mai am nicio poză. Nu mai am ce să vă arăt. Daaar, am ce să vă povestesc, deşi aş fi preferat să nu am…

În Poiana Rădesei m-am aşezat un pic pe băncuţă, pentru că eram destul de obosită. Circuitul nu este un traseu foarte greu în sine, dar am mers destul de repede, au fost şi porţiuni obositoare, şi iată că simţeam nevoia să îmi trag un pic sufletul. Nu cred că am apucat să stau 3 minute că a început să picure. Dar aşa… uşor.

Am zis, ei lasă că se opreşte! Reprimând la maxim amintirea ca la prognoză se anunţa ploaie…

Când a început să picure un pic mai tare mi-am scos totuşi pelerina de ploaie şi am zis hai să mergem că nu mai e de stat. Dar pe unde e traseul?? 

Îl vedeam pe cel care ducea în Peşteră, cel pe care venisem, dar noi nu mai vroiam prin Peşteră (era riscant dacă începuse ploaia) şi vroiam să mergem pe cel care ocoleşte Peştera, deci spre dreapta.

Deja începuse să plouă mai tare. Mai întâi am înaintat un pic pe ceva ce părea să fie poteca. Am mers un pic dar s-a dovedit a fi un dead end. Shit!

Ne întoarcem. Pe unde e băi frate??? Deja plouă de-a binelea. În momentul ăla a început panica. Ploua şi după ce că nu aveam deloc echipament bun de ploaie (pelerina aia era scurtă şi deloc de încredere) nici nu găsim traseul. În timp ce mintea jongla cu toate informaţiile, atât cele deja adunate în cap, cât şi cele pe care le aduna atunci, privind peste tot în jur încercând să găsească traseul, pentru o secundă a luat în calcul şi varianta ştiută, adică prin peşteră. Că vorba aia, drumul ştiut e cel mai scurt. Dar nu, am alungat imediat gândul ăsta, pentru că era riscant.

După vreo 2 minute care mie mi s-au părut mai degrabă jumate de oră, am zărit un marcaj. Aleluia! Era foarte aiurea pus şi practic trebuia să te caţeri un pic. Dar pe acolo era! Şi aşa a început cursa.

Până ne-am dezmeticit noi şi am intrat pe traseu a început să toarne. Cred că în 2 minute deja eram leoarcă. Mi-am băgat mâna pe sub tricou şi mi-am dat seamă că apa mi-a ajuns la piele. Nu mai spun de pantalonii trei sferturi pe care îi aveam. Erau leoarcă şi stăteau lipiţi de mine.

Dar am zis: nu te mai gândi la asta! E doar apă, nu se întâmplă nimic! Moooove!!!! Nu încercam să mă gândesc decât că trebuie să merg. Să nu mă opresc nicio secundă. Ţineam capul în jos şi mă concentram la fiecare pas. Uneori trebuia însă să ridic capul şi să urmăresc marcajul ca să nu ne pierdem şi asta însemna că apa îmi venea pe ochelari şi nu mai vedeam nimic.

De câteva ori mă şi opream o secundă din mers pentru că nu mai găseam drumul. A fost cu adevărat scary! Era prima dată când mă prindea aşa o ploaie pe munte. Efectiv turna cu găleata!

Şi tocmai când deja eram toată udă şi nu mai conta cum mergeam şi ce făceam, lucrurile s-au agravat şi mai tare. A început să bubuie. Şi nu oricum. Ştiţi sunetele acelea îngrozitoare când staţi în acasă şi afară tuna de zici că se rupe cerul şi pământul în două??? Ei, alea erau. Iar noi eram fix în aer liber.

Deja mintea mea a început să o ia razna. Încercam să-mi aduc aminte dacă e bine sau nu că suntem în pădure, ce naiba trebuie să faci în cazurile astea, cum să ne protejăm de trăsnet.. dar nimic nu îmi aminteam.

Apa îmi şiroia deja pe faţă, gâfâiam pentru că aproape alergam şi drumul era în urcare şi îmi intra efectiv apă în gură la cât de tare turna şi mai mai că mă înecam.

Tunetele nu se opreau. Aveam senzaţia că tună de o oră! La fiecare bubuitură, instinctiv îmi puneam mâinile la urechi şi mă lăsam în jos, ca şi cum m-ar fi ajutat cu ceva! Încercam să par cât mai mică probabil dar nu m-ar fi ajutat cu nimic. Părea că trăsneşte din ce în ce mai aproape de noi şi atunci mi-a fost cu adevărat frică.

De la un moment dat chiar nu mai ştiu ce am mai gândit, cert e că deja avea apă o grămadă şi în bocanci, şi abia când mi-am dat seama că pot să aud că fac “fleoşc – fleoşc” am realizat că ploaia se mai rărise şi trăsnetele le lăsasem un pic în urmă.

Totul a durat cam 20-30 de minute cred. Încă vreo 10-15 minute am mai mers printr-o ploaie mai slabă, eu una mergând cu mâinile băgate în spate, ca să-mi ţin tricoul ud departe de spate. Numai de-o pneumonie nu aveam nevoie.

Norocul nostru a fost că o dată ce am ieşit din pădure ploaia s-a oprit. În urma noastră mai turna bine de tot, pentru că se vedeau nişte nori groaznic de negri.

Aici am simţit că nu mai rezist aşa leoarcă cum eram, aşa că m-am dat după o coşmelie şi m-am dezbrăcat :P

Din fericire aveam haine uscate în rucsac: un polar şi o geacă.

Şi omu la nevoie devine inventiv. Mi-am dat totul jos de pe mine, mi-am pus polarul (ah, încă îmi mai aduc aminte senzaţia aia de lucru uscat şi călduros pe mine – e de prisos să zic că deşi era vară îngheţasem şi tremuram toată de frig) şi geaca mi-am pus-o în partea de jos, sub formă de fusta :P

Şi uite aşa am mers eu pe tot drumul ăla forestier. Noroc că nu ne-am întâlnit decât cu un om sau 2. :P

Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama ce bine ar fi fost dacă am fi venit de la cabană şi până la intrarea în pădure cu maşina…

Dar.. asta e… Tot drumul m-am gândit: aoleu abia aştept să ajungem la cabană. Cabana era un fel de rai atunci pentru mine. În primul rând muream de frig, aşa că vroiam să mă schimb cu haine uscate până la piele şi să stau un pic la căldură, iar în al doilea rând îmi era foame, şi vroiam mai mult ca orice o ciorbă caldă.

Când am ajuns însă la cabană, tocmai când căutam prin maşină să-mi iau haine uscate, a început iar să picure. Abia a apucat Cristi să-mi zică: Fuuugi! că a în secunda 2 a început iar să toarne. Cabana însă e formată din mai multe clădiri, iar noi nu intrasem decât în căsuţa noastră, deci nu ştiam în care dintre celelalte să încerc să intru, mai ales că toate uşile erau închise. Le închiseseră ei când începuse prima dată ploaia.

Mă simţeam ca în filme. Am urcat repede pe nişte trepte de lemn şi m-am năpustit către o uşă dar, shit! era închisă cu lacăt! Am coborât înapoi şi m-am uitat disperată la toate uşile de la căsuţe… închise! Deja mă ploua. Iar.

Într-un final am depistat un loc de adăpost, în faţa uşii altei clădiri, dar abia încăpeam.

Menţionez că n-am povestit nimic de drama lui Cristi pentru că el a avut bine mersi pantaloni lungi, destul de buni, care nu s-au udat f tare şi în plus i-au şi acoperit bocancii şi nu a luat apă multă la picioare şi, cel mai important, avea o geacă impermeabilă foarte bună care l-a protejat foarte bine.

Eu însă, m-am înfiinţat în faţa uşii omului tot în gecuţa mea roz / fustă, tremurând ca varga. Şi n-am avut o surpriză foarte plăcută. Cabanierul ne-a auzit că vorbeam şi a ieşit. Nimerisem uşa. Era bine :)

Însă. cred că ori l-am trezit din somn, ori avea ceva ţuiculiţa la bord, ori eu luasem apă la bord şi nu înţelegeam glumele lui, pentru că iniţial am avut un schimb de replici din care reieşea fie că nu ne recunoaşte, fie că face glume. Nu ştiu exact. Mă aşteptam însă să observe că suntem vai de noi, să ne lase să intrăm un pic la căldură, şi de ce nu, să ne întrebe dacă nu vrem ceva de mâncare. Mai ales că am impresia că îi spusesem dimineaţă la plecare că am vrea să mâncăm masa de prânz când ne întoarcem.

Dar nu. Ne-a ţinut acolo în prag, am vorbit un pic şi atunci am aflat şi că au curent electric de la reţeaua naţională, ca şi Padişul, şi că acuma le picase tot. Din fericire răpăiala s-a rărit destul de repede şi ne-am dus la noi la maşină. În sfârşit am reuşit să luam haine uscate din maşină, ne-am schimbat (cine a încercat să se schimbe în maşină cred că ştie că nu e deloc uşor, mai ales că ne-am schimbat de ABSOLUT tot :P) şi de mâncat am mâncat tot în maşină, mâncarea noastră, care între timp se decongelase, şi care consta într-un pateu şi încă ceva nesemnificativ. Faţă de ciorba la care visasem… vă daţi seama ce festin a fost.

Eh…dar asta e… după ce am terminat cu masa, am zis slavă Domnului că nu am păţit nimic, că avem totuşi ceva în burtă şi că putem pleca mai departe.

Pe drumul de întoarcere am văzut de data asta foarte multe utilaje şi destul de mulţi muncitori care, deşi vremea era foarte proastă, munceau de zor pe acolo.

Din păcate pe coborâre am prins o ceaţă de nu vedeam pe unde merg uneori. Cauză din care am şi coborât destul de încet, mai ales pe porţiunea cu serpentine, unde trebuia atenţie maximă ca să nu aduc daune maşinuţei :) Astfel am parcurs 17 km într-o oră. Jos unde am găsit panoul de reabilitare i-am făcut o poză, în caz că vă interesează datele de pe el. De reţinut că teoretic lucrarea ar trebui să se termine la o lună după ce am trecut noi pe acolo, lucru care nu avea cum să se întâmple nici cu vrăji.

A durat efectiv o veşnicie să ieşim din Padiş. Mai ales că la un moment dat drumul era blocat de un excavator care lucra cu cupa în apă, şi am stat în coloană cred că vreo 15 minute până s-a gândit că ar fi timpul să ne lase să trecem. Mai rău a fost că la început nu înţelegeam de ce stăm pe loc şi n-a fost deloc amuzant…

Iar după ce am scăpat de asta şi de ceaţă, am intrat iar în ploaie. Şi să vezi ce amuzant e când nişte idioţi, care nu ştiu că pe ploaie se reduce viteza, depăşeau pe drumul decopertat şi absolut infect între Sudrigiu şi Pietroasa, pe care oricum trebuia să mergi mai încet.

După ce am ajuns la drumul naţional a fost mai bine, dar până în Gârda de Sus a plouat continuu, şi drumul este destul de sinuos. Când am ajuns la Pensiunea Mama Uţa, unde aveam rezervare, încă ploua. A trebuit să ies pe modul Speedy Gonzales din maşină ca să ajung în restaurant. Pentru că vă imaginaţi că nu ne interesa nimic în acel moment decât să mâncăm. Masa aia a fost cu adevărat specială :)

Abia mai târziu, după ce am mâncat, când s-a oprit şi ploaia am luat şi noi nişte bagaje din maşină.

Pensiunea Mama Uţa nu este deloc o pensiune pretenţioasă, ba chiar modestă aş putea spune, asemănătoare cu un motel. Însă au ştiut cum să se vândă. Au un site foarte ok, au autobuze ecologice cu care fac excursii, în special la Gheţarul Scărişoara (deşi acum nu ştiu care e situaţia pentru că drumul este în lucru şi e închisă şi peştera..) şi în plus, o au pe Mama Uţa, care este permanent în restaurant. Este o bunicuţă foarte drăguţă şi foarte sociabilă, cu care n-am apucat să vorbim dar care la plecare ni s-a adresat de parcă ne ştia de o viaţă şi îi părea rău că plecăm. Deşi am primit o cameră deasupra bucătăriei şi mirosea un pic a mâncare, n-a mai contat foarte tare. Ne-am simţit foarte bine şi la urma urmei ce era mai important era că dormeam în pat, şi nu în cort cum era planificat (au şi un mic camping acolo) pe o vreme aşa urâtă. A doua zi însă se anunţa tot aşa şi ne-am culcat cu un mare dubiu legat de ce facem şi încotro apucăm când ne trezim…

Dacă vrei să citești continuarea sau celelalte jurnale despre Turnul României 2011, le găsești aici.

Traseul cu maşina parcurs în Ziua 5:


Vizualizare hartă mărită

Traseul Cetăţile Rădesei + Circuitul Someţului Cald:

Desfăşurător (a se consulta cu harta):

9:30 Plecare de la Cabana Vărăşoaia
10:00 Ramificaţie spre Cetăţile Rădesei
10:25 Intrare în Cetăţile Rădesei
10:55 Ieşire din Cetăţile Rădesei
11:00 Poiana Rădesei
11:45 Belvedere
12:30 La Izbuc / Traversarea Someşului Cald
12:50 Peştera Honu
13:30 Poiana Rădesei
14:30 Cabana Vărăşoaia

22 comentarii:

  1. Super frumos! Data viitoare cand mergem acasa nu ratam acest traseu. Multumim Alexandra pentru ‘pionierat’ turistic in zona :)
    O sa parcurgem traseul cu postul tau listat. Din nou :)

  2. Multumesc frumos Ovidiu! E o onoare pentru mine!

    Recunosc ca scriu muuuult prea mult si chiar ma intreb daca lumea e in stare sa urmareasca toata palavrageala mea…

    Dar oricat as incerca sa ma limitez, tot iese un km de articol :P

    Ei, dar la printare mai taiati si voi din poze :)

  3. Buna Alexandra. Cate amintiri mi-ai starnit … Ca de obicei noi eram in spatele vostru, chiar te-am vazut de sus, de la inceputul coborarii pe grohotisul acela criminal. Langa copacul ala pe care ai trecut tu Somesul, erau si niste crengi mari de brad in apa, pe care am trecut eu fara probleme. Pe noi ne-a prins ploaia la cateva minute dupa ce am plecat de la Pestera Honu. Din fericire am avut pelerine mai lungi si nu ne-am udat decat la picioare. Am asteptat sa treaca furtuna in dreptul unei pietre mari de pe traseu. Mi-a fost atat de frica de tunele si fulgerele atat de puternice si atat de aproape de noi. Am stat cu mainele la urechi si ochii inchisi pana au mai trecut norii. Evident drumul a devenit un calvar, fiindca alunecam foarte tare. Cand intr-un final am iesit la drumul forestier, a venit peste noi o ceata atat de deasa si rece. A fost ca in filmele de groaza. Efectiv auzeam un vuiet si vedeam cum vine ceata cu viteza. A doua repriza de ploaie ne-a prins tot pe drum, in remorca unui jeep (unde erau deja foarte multi turisti) care ne-a dus pana la cort la Glavoi. O aventura pe care nu o vom uita prea curand.

  4. Of, ce chestie! Doaaamne! Ce zi a fost aia! Chiar ca era ca in filmele horror, mai ales cu ceata aia si vuietul de care zici…

    Important e ca nu am patit nimic niciunii…

  5. Grozave locuri si grozave poze! N-am avut idee ca exista, am ramas tablou. Vreau neaparat sa merg sa vad pestera, abia mai rabd pana vara viitoare. Cat despre belele, necazuri si aventuri, privite retroactiv si de la caldurica par ca-n Indiana Jones :D. Teribil de misto!
    Vladimir

  6. Da, sunt chiar niste locuri extraordinare! Si eu am ramas tablou :) Iti recomand din suflet sa faci Cetatile Radesei. Circuitul Somesului Cald nu neaparat… dar Cetatile Radesei musai! :)

  7. si noi ( eu si logodnicul meu ) tocmai ne-am intors de acolo, si traseul acesta l-am facut , am o intrebare pentru tine , ai spus in ultima parte a articolului ca ai gasit un marcaj dupa ce ai trecut busteanul si ai ajuns la capatul drumului forestier, unde era? noi am ajuns la o bifurcatie de doua drumuri forestiere plus unul in stanga noastra prin padure, si am mers pe fiecare cate un pic sa cautam marcaje, (la bifurcatie am gasit doar un sigur copac marcat cu trei buline rosii) prin padure nu am gasit nici un marcaj si ne-am intors la drumurile forestiere care erau marcate doar cu stea galbena, ne-am uitat pe harta padis si ne-am dus pe unu din ele pana am ajuns la un capat care era marcat cu un bulina rosie slaba, care ne punea sa urcam si din nou nu am gasit marcaje, a trebuit la bifurcatie sa mergem din nou pe ambele carari si in cele din urma inainte o o poiana am gasit un sg marcaj ratacit prin padure parca, multi copaci rasturnati prin jur, si avand in vederea ca era trecut deja de ora patru , si am refuzat sa ne intoarceam pe traseul lung si obositor inapoi, pe care ne prindea noaptea, ne-am dus in ceva poiana, nici nu mai stiu cum am ajuns acolo, de unde am vazut un drum de motocross cred, deoarece era marcat cu panglica alba..si de acolo incepe adevarata aventura. Asa ca ma intrebam ca pe unde de fapt era continuarea drumului real ca noi nu am gasit-o!

  8. id-ul meu de mess este lavynyutza_19 in caz ca doresti sa ma ajuti cu informatii, ca ma roade curiozitatea ca pe unde puteam sa ne intoarceam la padis in cel mai scurt timp sau macar pana la varasoaia

  9. Lavinia, imi pare rau..
    Mi-e tare greu sa inteleg din mesajul tau unde anume v-ati pierdut si ce vroiati sa faceti.

    Dar ca idee, eu nu am avut nicio problema in gasirea marcajului pe acest traseu. Plus ca aveam harta, deci ne-a fost usor sa stim pe unde sa o luam.

    In principiu dupa ce mergeai pe partea dreapta a raului, traversai busteanul si porneai inapoi pe celalalt mal. Paralel cu traseul pe care ai venit. Nu am gasit deloc dificil sa urmarim traseul pe niciunul dintre maluri..

  10. exact dupa ce am trecut busteanul , este acolo un drum de capat forestier, cu marcaje pe stanci si pe el ne-am dus, dar am ajuns la o bifurcatie, unde zici tu ca este drumul paralel cu cel pe care am venit, undeva la stanga prin paduri? prboblema ii ca se tau foarte multi copaci ilegal, au racunoscut cei de la salvamont, si poate de aceea ne-am derutat

  11. exact am mers in dreapta, pana la o bifurcatie de drumuri forestiere si de acolo , am mers in cele din urma pe unul care ne-a dus in poiana onceasa, si de acolo ne-am ratacit complet

  12. Buna! Imi poti spune unde ai gasit harta din care ai facut captura din articol? Planuiesc o iesire in Muntii Apuseni (Bihor-Vladeasa), dar nu gasesc nici o harta cu traseele marcate. Exista o harta tiparita a zonei? Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *