DSC_0319 - Copy

Valea Cernei II: Cheile Tasnei si incursiune in satele izolate Scarisoara si Inelet

12 iunie 2011

A doua zi pe Valea Cernei era rezervată pentru un traseu lung, prin Munţii Mehedinţi. Vremea nu se arăta prea grozavă, dar.. ne descurcam şi noi cum puteam.

Cum ziceam, înainte de plecare nu am apucat să mă documentez deloc despre trasee, nu am căutat jurnale, hartă aveam doar ceva amărât, nimic pe care să ne putem baza, dar am zis hai să mergem şi vedem noi.

Înainte de a porni spre necunoscut m-am gândit să întrebăm şi noi în stânga şi în dreapta. La motel nu ştiau nimic. Deşi de acolo pornea traseul spre Cheile Ţăsnei. Great! Pe net găsisem ca la Şapte Izvoare e un punct de informare turistică aşa că am zis hai că mergem până acolo ca să întrebăm, chit că pierdeam timp mergând cu maşină până acolo şi înapoi. Dar am mers.

Acolo însă, gol. Pustiu! Nu era nimeni! Cică nu sunt rangerii acolo, ne spune o turistă cazată lângă pustiul punct de informare. Aşa că am mers la nişte tarabe şi am vorbit cu nişte femei ce păreau localnice. Habar nu aveau nici ele… Am încercat să storc orice informaţie, despre orice, dar nimic. Nici scara care duce spre satele Ineleţ şi Scărişoara nu ştiau unde e.

Femeia: Da, maică, a dat şi le televizor despre asta, daaaa, îmi amintesc…

Eu: Pai şi ştiţi unde e?

Ea: Nu, maică, nu ştiu… Da de unde sunteţi?

Eu: Pai de la Galaţi / Bucureşti (stai şi explică-i că eşti moldovean la origini dar o arzi la Bucureşti de câţiva ani că ai şi uitat cum arăta locul din faţa blocului unde te jucai cu puţa în ţărână când erai mic).

Ea: A, şi vreţi să mergeţi pe acolo… hmmm….

Eu: Da, pai vrem să facem un traseu pe acolo, să vedem şi noi statele alea… dar nu ştim unde trebuie să oprim maşina…

Ea: Nu ştiu maică.. îmi pare rău…

Şi am plecat mai bou decât când am venit... Nu ştiam nimic dar planul iniţial pentru ziua de azi era aşa:

urcam prin Cheile Ţăsnei, şi să dibuim traseul spre crovuri, apoi să coborâm din crovuri prin Cheile (Foeroaga) Tâmnei, ajungând la şosea, după care mai aveam vreo 10 km de mers pe jos până înapoi la motel Dumbrava. În afară de faptul că asta însemna vreo 11 ore în total, probleme aveam cu faptul că ştiam că sus marcajul nu prea există sau nu e uşor de găsit şi că e posibil să fie probleme să dibuim traseul, dar am zis că încercarea moarte n-are. Aşa că am pornit.

Traseul prin Cheile Ţăsnei începe chiar de la motel Dumbrava şi este marcat cu cruce albastră. E bine să luaţi apă cu voi pentru că apa pe traseu apare doar după vreo oră. Aceste chei se spune că sunt printre cele mai frumoase din ţară.

 Cheile Ţăsnei

Prima porţiune de traseu este o urcare destul de abruptă prin pădure. Ne amuzam pentru că pe copaci apar nişte afişe puse de ciobanii de la stână. Sunt din hârtie şi îmi imaginez că le schimbă frecvent că altfel la cel puţin o ploaie cred că se cam strică. Pe ele ne anunţă că au numai bunătăţi de-ale gurii să ne dea la stână şi trebuie doar să mai urcam un pic şi ajungem. Cu cât înaintăm, mesajul se schimbă un pic, cum ar fi de la “mai urcaţi aşa pieptiş vreo 10 minute” la “hai că de-aici greul a trecut, mai aveţi puţin”. Dar cum majoritatea dintre noi ştiu deja că pentru un cioban “puţin, 5-10 minute” înseamnă minim 30 de minute la mersul nostru, dacă nu şi mai mult, nu ne-am bazat prea tare pe timpii daţi de ei. În plus, eu aveam o idee cam pe unde ar trebui să fie stâna şi ştiam că nu e deloc aproape.

După ce ieşim din pădure, rămân gură cască. Parcă am ieşit în altă lume, aici e numai stâncărie, peisajul s-a schimbat complet şi uit pe loc de urcuşul nesărat din pădure pe care l-am făcut ca să ajungem aici.

Traseul coteşte la stânga pe o potecă săpată în perete, pe care patrulau grănicerii pe vremea austriecilor. Este extraordinară! Aşa ceva chiar n-am mai văzut în viaţa mea.

A trecut ceva vreme de jos şi nu prea mai aveam apă (mă gândeam că găsim repede) dar ne bucurăm că în curând o auzim jos în vale.

Pe urmă poteca începe să coboare destul de mult, parcă tocmai ca să ne poarte pe noi la apă. Întâlnim o mică cascadă de unde putem alimenta în voie şi ne spălăm un pic pe faţă că era destul de cald, deşi nu era soare.

După ce ne potolim setea continuăm traseul şi intrăm într-o porţiune înierbată. Din nou, peisajul s-a schimbat mult, şi mă minunez de cât de frumos poate fi. Mergem la pas, destul de lin, şi ne lungim gâturile după stâncile de pe sus. Pe urmă începem să urcăm un pic şi iată că vedem şi primii oameni care coboară.

Ah, ce bine! Hai să-i întreb de traseu! Speram să fie de-ai locului, dar nu sunt.

Ne spun că vin de departe, că au dormit undeva mai sus de stână într-o poiană, pentru că se întunecase. Au încercat să coboare în aceeaşi zi prin Cheile Ţăsnei, dar s-au rătăcit. Aşa că le-am zis ce planuri aveam noi şi ne-au întrebat dacă avem cort, pentru că nu reuşim să ajungem în partea cealaltă în aceeaşi zi. Eu sunt un pic sceptică în privinţa asta, dar totuşi mă gândesc că oamenii ştiu mai bine dacă au bălăurit deja pe aici 2 zile.

I-am întrebat totuşi dacă am putea dibui traseul punct galben spre stânga şi ne-au zis că dacă am întreba ciobanii la stână probabil ar spune că e greu de nimerit, dar ei zic că n-ar fi chiar imposibil.

Ei, chiar dacă mai confuzi ca înainte, am pornit mai departe. Dar nu am înaintat mai mult de vreo 10 minute că a început să plouă. Mai întâi pic, pic, şi eu mă făceam că NU plouă :P.. ca pe urmă să înceapă mai bine, şi ne-am băgat repede în nişte copaci şi ne-am pus pelerinele.

Atunci am analizat bine situaţia şi am decis că cel mai wise este să ne întoarcem. Ploua, nu ştiam dacă o sa găsim marcajul, traseul se anunţa mai lung decât anticipasem eu şi în plus ce rost avea să mergem în căutarea unor locuri atât de frumoase precum crovurile pe o vreme aşa capricioasă.

I-am ajuns însă din urmă pe cei doi cu care vorbisem mai devreme, nişte oameni mai la vârsta lu mama, cel puţin unul dintre ei, şi au fost foarte surprinşi. Ba aproape că ne certau că ne-am întors.

“Ei, da ce v-aţi speriat de căţiva stropi, aşa e la munte, vremea schimbătoare!”

Da mă, că eu nu ştiu, merg pe munte de ieri alaltăieri.. M-au cam enervat un pic că îi dădeau înainte cu “ah, trebuia să mergeţi măcar până pe Piatra Alba, pe urmă coboraţi şi vă duceaţi în partea cealaltă şi făceaţi crovurile, şi gata, vedeaţi Munţii Mehedinţi!'” în timp ce noi coboram. Era un pic stupidă situaţia, având în vedere că eu o dată ce m-am întors din drum, nu mă mai întorc iar, plus că acum nu aveam nici cel mai vag motiv.

Totuşi a fost şi o treabă bună în chestia asta pentru că i-am întrebat cum facem să ajungem să urcăm prin Cheile Tâmnei ca să ajungem în Crovul Mare, şi ne-au explicat unde anume pe şosea începe traseul şi aşa am rezolvat o treabă. Mi-am dat seama a nu ştiu câta oară cât de puternică şi importantă e informaţia.

Am ajuns înapoi în pădure şi de data asta am făcut poza la una dintre foile puse de ciobani. Ingenios, nu? :)

Deja nu mai ploua, lăsasem norii sus. În speranţa că vom fi scăpat de ea pentru tot restul zilei, am zis că cel mai potrivit ar fi să mergem să facem plimbarea spre satele izolate Scărişoara – Ineleţ. Pozele cu scara misterioasă de lemn, despre care se spune că cică ar fi singura cale de acces a localnicilor către casele lor, mă intrigaseră rău de tot! Trebuia să ajung acolo.

Din nou, nu ştiam nimic, nu ştiam unde anume pe şosea trebuie să opresc şi cum găsesc cărarea. Dar am pornit, spre Cerna Sat cum ar veni. La un moment dat pe partea stângă e un loc în care se poate coborî cu maşina până aproape de râu, sau aşa ceva. Am oprit aici şi am văzut că e un pod peste Cerna, l-am trecut, şi pe partea cealaltă apărea un marcaj punct galben pe copac. Nu ştiu însă dacă e pe aici aşa că ne întoarcem. Peste drum văd o casă. Urc un pic până la ea..dar nu părea să fie nimeni. Mai înaintez un pic cu grijă, să nu cumva să sară vreun câine de vreo undeva să mă muşte, şi văd şi o maşină. Câţiva paşi în plus şi văd un om. Yupppy!

Eu: Domnu, ştiţi, vrem şi noi să ajungem la scara aia de lemn de duce la satele Scărişoara şi Ineleţ. Unde e? Ştiţi cumva?

Localnicul: A, pai da, mai mergeţi vreo 3 km de aici şi e pe partea stângă un loc unde puteţi opri şi acolo e un pod ca ăsta de aici. Pe acolo e. Merge şi pe aci, pe podul ăsta, şi ajungeţi la şcoală, la biserică, etc..

Eu: A, bun, daaaaa… ca să urcăm pe traseu spre Crovul Mare, prin Cheile Tâmnei, ştiţi? Cât mai e de aici?

Localnicul: Hmmm, Tâmna… da… păi uite e şi de aici de la mine traseu de urcă .. şi mai e mai încolo hmm… cam încă vreo 2 km de la podul celălalt, de care v-am zis.

Eu: Şi e marcat?

Localnicul: Da, parcă e… nu ştiu exact, parcă e..

Şi uite aşa ne-am mai umplut încă o dată desaga cu informaţii foarte preţioase pentru noi şi am plecat spre podul următor.

Am ajuns destul de repede şi se şi identifică uşor locul, pe stânga fiind o cotineaţă mică de adăpost (cred că acolo opresc şi autobuze sau ceva, deşi n-am văzut dar cică ar exista) şi această plăcuţă pe un copac.

Aici se poate lăsa maşina, se trece podul şi se urmăreşte poteca.

Este o potecă foarte evidentă, marcata foarte slab cu un triunghi roşu vechi tare de tot, dar nu ai cum să te pierzi, plus că mai apar nişte plăcuţe din alea de lemn pe copaci. În cam 10-12 minute am ajuns deja la scară.

De jos de aici nici măcar nu i se vede capătul şi este de fapt formată din mai multe porţiuni. Cei cu rău de înălţime trebuie să se oprească aici :)

Chiar şi eu am urcat repede repejor ca scara aia nu îmi părea chiar cel mai sigur loc din lume..

Se termină totuşi destul de repede şi pe urmă continuăm poteca, fără niciun marcaj. Doar la un moment dat, la o ramificaţie apare semnul acela de triunghi roşu foaaarte vag pe un copac şi ştim că trebuie să facem dreapta prin pădure.

Traseul, dacă pot să îi spun aşa, este deosebit, nu seamănă cu altceva ce am mai făcut vreodată. Se vede că suntem într-o altă lume, o lume izolată, o lume unde te simţi foarte departe de tot ce cunoaştem noi. Trecem pe lângă vaci care se uită nonşalant la noi, studiem gândăcei care îşi duc veacul pe floricele..

La un moment dat ajungem la o poartă de lemn de care animalele nu pot trece, noi o deschidem, o închidem după noi şi mergem mai departe. După fix o oră după ce s-a terminat scara de lemn, am ajuns în Scărişoara, la biserică.

Este o biserică cum n-am mai văzut în viaţa mea. Pereţii sunt din tablă! Nici nu vreau să-mi imaginez ce chin a fost la construirea ei, la cărarea materialelor. E chiar impresionant.

Aici ne-am cam pierdut un pic, nu ştim în ce parte trebuie să continuăm ca să ajungem mai departe, în Ineleţ, pentru că am ajuns la biserică urcând de-a dreptul dealul din faţa ei şi ne-am trezit pe o cărare care trece pe lângă gardul bisericii. Stânga? Dreapta? Încotro acum?

Dar nu stăm 1 minut că din dreapta apar doi oameni, o doamnă şi un tânăr. După prima privire cred că sunt localnici.

Eu: Bună ziua! Sunteţi de pe aici?

Localnicii: Da!

Eu: Aaa, ce bine! Uitaţi noi venim de jos pe la scara de lemn şi vrem să ajungem în Ineleţ.. la şcoală… pe unde tre să o luăm acum?

Localnicii: A, uite pe-aci la stânga, mergeţi cu noi că şi noi mergem încolo!

Va urma.

10 comentarii:

  1. Acum 3 saptamani am fost si eu prin Cheile Tasnei, dar nu am ajuns pana la Scarisoara si Inelet ci m-am oprit la stana aceea. Am ramas uimita cum pot sa traiasca unii oameni in varf de munte cu animalele drept companioni si fara apa potabila, curent electric si toalete. Anyway, great experience

  2. La Scarisoara si Inelet nu se ajunge prin Cheile Tasnei, sunt pe partea cealalta a Vaii Cernei, pe Muntii Cernei cum ar veni.

    Oricum, banuiesc ca ti-a placut multa prin Cheile Tasnei. Sunt cu adevarat deosebite!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *