Franta 2011 – Ziua 6 (Paris – Ile de la Cite, Cimitirul Pere Lachaise si Turnul Eiffel)

Penultima zi în Paris a debutat pentru unii mai devreme decât pentru alţii. Cristi a fugit cu franţuzoaica Amandine spre Chambord ca să recupereze geanta pierdută iar eu am rămas singură cuc pe o vreme deloc prietenoasă. După ce m-am urnit din cameră, l-am sunat:

– Ce faci? Unde eşti?

– Păi am ajuns în Blois şi acuma stau la autostop.

– Bine, mă suni când ajungi la Chambord.

Habar nu aveam ce să fac şi unde să mă duc. M-am uitat pe lista mea care se dusese pe apa Sâmbetei… pardon, a Senei, şi constatam că aveam prea multe de văzut şi prea puţin timp. M-am urcat în metrou până la urmă şi am coborât pe insulă.

Iniţial m-am gândit că dacă e vremea aşa urâtă, poate nu mai e aşa mare coadă la turnurile Notre Dame şi poate am noroc să intru, dar de unde … Coada era interminabilă…

Aşa că am trecut frumos pe lângă ea şi am luat mai departe insula la picior, ca să ajung la Hotel de Sens. Din păcate găsisem greşit locaţia pe hartă  şi am umblat de nebună pe insulă după el, când de fapt era pe malul celălalt al Senei. Doar că eu aveam să aflu asta seara, la calculator, că aşa de pe stradă nu ştiam cum să aflu.

Sunt foarte frumoase străduţele de pe Ile de la Cite, una dintre cele mai vechi zone din Paris, mai exact locul în care s-a restabilit oraşul medieval.
Un alt telefon:
– Ce faci? Unde eşti?
– Păi… pe stradă.. m-au dus două maşini mai aproape de Chambord dar acuma nu mai trece nimeni, aşa că merg pe jos.
– Cuuum? Cum adică pe jos? Păi şi cât mai ai?
– Nu ştiu… vreo 7 km cred.. E super pustiu pe aici, sunt eu pe stradă şi pădure stânga dreapta.
– Lovely! Vezi poate te intersectezi cu vreun mistreţ :P Hai, suna-mă când ajungi şi iei geanta!

 

Moving, on… Pe străzile aflate în apropierea malului Senei se află pe pereţii clădirilor, la o înălţime foarte mare, plăcuţe care indică nivelul marilor inundaţi din anul 1910. Mi se pare incredibil cât de sus a putut urca Sena. Această poză e făcută la intersecţia dintre Rue des Ursins cu Rue des Chantres (vezi harta).

Aici am dat şi peste un ghid cu un grup mic de oameni, cărora le explica faptul că marile inundaţii de produc o dată la 100 de ani, şi a tras ea concluzia că acum e “doar o chestiune de timp”. O Doamne, nu mă speria! :)))

Ca un semn însă, a început să picure :)))) şi m-am băgat repede la metrou din nou, fără să am habar unde mă duc. La metrou însă m-am gândit.. ce-ar fi să mă duc la cimitir? :)))) Renunţasem mai demult la ideea de a vizita Cimitirul Pere Lachaise, faimos pentru celebrităţile care se odihnesc aici, însă acum pe ploaie.. unde să mă duc? :)))

Înainte de a intra, am primit în sfârşit telefon de la Cristi că a recuperat geanta însă nu mai putea să stea la autostop, pentru că dacă nu lua autobuzul spre Blois, altul nu mai era şi risca să piardă trenul şi să ajungă în Paris cine ştie când… Şi mai târziu decât ar fi ajuns trenul nu acceptam să ajungă în Paris..

Anyway, slavă Domnului că îşi recuperase geanta şi acum puteam şi eu să mă plimb în tihnă. Oricum numai de tihnă eram înconjurata :) era şi culmea să mă agit într-un loc precum Cimitirul Pere Lachaise.

Vreau să zic că nici nu puteam să-mi aleg un moment mai bun pentru vizita asta, pentru că era aproape pustiu, şi am înţeles că de regulă se plimbă lumea pe acolo ca în parc.

Acum doar pe lângă mormintele faimoase mai vedeai pe unii învârtindu-se. În rest.. la limită de creepy.

Ca să mă prind cum să ajung la diverse morminte, am luat o hartă de la o clădire din interiorul cimitirului, în care e un fel de sală de lectură sau aşa ceva, nu mi-am dat seama exact având în vedere că mă şi ploua niţel şi bâjbâiam pe acolo. Nu înţeleg de ce nu erau hărţile disponibile la intrare. dar în fine.. Bine măcar că harta este foarte utilă şi am identificat imediat punctele în care trebuie să ajung şi mi-am făcut repede un fel de traseu.

Mormântului lui George Enescu

Eugene Delacroix

Cimitirul are pur şi simplu străzi, nu de alta, dar cum altfel să găseşti ce te interesează? Totuşi uneori m-am cam pierdut pe aleile mici, înguste şi întortocheate, pentru că nu toate sunt AV-es :)

La mormântului lui Proust m-am chinuit o grămadă să fac o poză decentă pentru că fix în faţa lui, un nene ciudat a abordat doi studenţi care se plimbau pe acolo. Vorbea într-o engleză cam stricată, foarte mult şi foarte repede.

– Where you from?
– Canada.
– Oooo, Canada, far far away. You on vacation? Again???

De aici a început o lungă discuţie în care omul nu înţelegea cum de au ăştia din Canada atâtea vacanţe de se plimbă ei pe la Paris, etc, etc, în timp ce nu se clinteau sub nicio formă de pe loc, iar eu mă învârteam ca o muscă fără cap pe lângă ei, încercât să-mi fac poza nenorocită cu mormântului lui Proust şi să plec naibii mai departe.

Dar de unde, conversaţa se afunda:

– You see, I am guide here for 20 years, I know lots about this place. You see (arătând înspre mormântul lui Proust) dead in 1922, but grave is new! That’s because famous, forever! When grave gets old, they build new one, beautiful one! If you are nobody (arătând spre un mormând părăginit) after 100 years, you go to the barbeque. Famous, forever! Nobody, you go to the barbeque and make room for someone else.

Nu mi-a luat mult să mă prind ce însemna Barbeque, pentru că arăta foarte clar spre …

Crematoriu…

Imensa clădire în care, după cum am concluzionat, ajung toţi nobody-i. Cred că e de prisos să spun că mai aveam puţin şi mă prăpădeam de râs cu barbeque-ul lui. Cred că a zis asta de cel puţin 4 ori. Săracii studenţi din Canada.. nu ştiu când au mai trebuit să suporte ploaia de cunoştinţe ale domnului, că eu m-am sustras repede, nu de alta dar mi-era frică să nu cumva să mă bage şi pe mine în seamă, şi cine ştie ce ştia domnul despre România. Vai de capul meu….

Am ajuns mai departe la mormântul ciudat şi profanat al lui Oscar Wilde.

Chiar nu pot să-mi dau seama de ce lumea şi-a bătut în aşa hal joc de sărmanul om, şi de unde a pornit această tâmpenie cu rujul… Îmi scapă ceva, clar!

La mormântul lui Edith Piaf am păţit-o şi mai rău cu poza. Aici era un grup de o mie de copii de liceu dintr-o ţară cu o limbă pe care nu o înţelegeam neam, aduşi de o profesoară care le explica naiba ştie ce acolo, şi stăteam cu toţii efectiv călare pe săracul mormânt, simţind nevoia să-şi bage, la propriu picioarele şi mâinile în pozele mele, pentru că de… dacă nu punem mâna pe chiatra mormântului, nu ne simţim bine.

Aici m-am enervat de-a binelea, şi am tulit-o înjurându-i de toate neamurile, cu educaţia lor cu tot, ca stăteau ca muştele pe rahat mai frate, nu alta! Mă scuzaţi, să revenim…

Uite aşa aflu şi eu cum o chema pe Edith Piaf de fapt….

Mormântului lui Moliere

Mormântului lui La Fontaine

Mormântului lui Fred Chopin

Ca să ajung pe la acestea din urmă nu-mi fu uşor deloc, am bălăurit pe nişte alei ciudate mult şi bine până am nimerit. Nu prea era lume ca să îmi dau seama.. Am mai trecut şi pe la mormântul lui Jim Morrison, unde era ceva mai multă lume însă. Nu de alta, dar dacă nu era, nici că l-aş fi găsit.

Mai trebuia să ajung şi la Victor Hugo, dar habar nu am ce s-a petrecut că mi-am dat seama mult timp după ce am plecat că nu l-am văzut. Îmi scapă motivul, pentru că ştiu că îmi marcasem pe harta dar.. în fine…

Mi-a plăcut că prin cimitir mă tot întrebau diverşi cum să ajungă la mormântul cutare sau cutărică, de parcă arătam eu a vreo ştiutoare. Mno, nu arătam, de fapt mă vedeau că aveam harta în mână.

Mi-a plăcut că m-am întâlnit cu două americance care vroiau să ajungă la Oscar Wilde şi se uitau foarte derutate la mine, neştiind cum să mă întrebe şi când am deschis gura şi am început să le explic pe hartă cum să ajungă, una dintre ele ţipă fericită: Oh, thank God! You’re American!

Well…actually…I’m not…. hehe, dar ce contează… :P

Pe urmă m-a mai abordat un puşti care vroia să ajungă la Morrison şi habar nu aveam să-i spun, deşi tocmai de acolo veneam, dar fusese aşa de întortocheat încât dacă mă puneai să mă duc înapoi nu ştiam :))) Dar cum eu eram la final, i-am dat harta mea. Oh, you take it! I have another one! Hehe, ce crezi că mi-am luat doar una? :))) Una era pentru terfelire la faţa locului şi alta pentru posteritate :P

Mai departe am pornit spre Turnul Eiffel. Mi-am zis că dacă urcăm să mă duc super devreme acolo, să stau la coadă. Astfel că atunci când avea să ajungă şi Cristi de la Gară, să fiu poziţionată destul de în faţă şi să nu mai aşteptăm mult.

Ei da ce crezi că s-a potrivit socoteala? De unde atâta? Când am ajuns, cozile erau super mici (probabil pentru că plouase şi era încă înnorat) şi mi-am dat seama că aş fi ajuns mult prea repede. Am dat să mă învârt pe acolo. Mai întâi am vrut să-mi iau îngheţată, dar prin zonă nu era de găsit decât din aia la dozator, nu din alea de îţi ia cu o lingură cupe. Aşa că m-am lăsat. Halal! Acu 10 ani îmi luasem nişte îngheţată super bună de aici… Mmmmm .. yummy!

M-am plictisit îngrozitor, dar măcar se oprise ploaia. Aşa că am stat pe o bancă. În curând s-au aşezat şi nişte americani, din care unul aveam iphone şi era desculţ :| Probabil iar îmi scapă ceva… Nu ştiu exact ce..

Vorbeau despre ce să facă în continuare.

– (Tipul desculţ) Man, I just wanna go see Jim Morrison’s grave and then I really don’t care what we do.

– And how do we get to the grave?

– I don’t know, I heard it’s in a cemetery, or something like that (wow, ce chestie!!! Eşti sigur?) but have no idea how to get there! (here’s an idea: run barefoot all he way!!!)

După o mie de ani s-a produs şi minunea şi a ajuns şi Cristi aşa că ne-am putut aşeza la coadă. Era puţină lume, aşa că nici nu am putut să mă aşez dinainte, pentru că era coadă doar după ce trebuia să treci de securitate.

Dar surpriză: fix, dar fix in momentul in care am dat sa ne asezam la coada, pe ecrane s-a afisat faptul ca ultimul etaj (adica varful) s-a inchis. Deci nu-mi venea sa cred! Am zis ca asta chiar nu se pate intampla! Cat ghinion sa ai intr-o singură vacanţă? Am spus, hai, ca poate nu e asa de rau cum pare si am mers sa intrebam ce se intampla. Cica: aaaa, e doar pentru cateva minute, ca probabil e aglomerat sus. Cateva minute zici?

Am stat 1 ora si ceva la etajul 2 asteptand sa ni se dea drumul sa urca in varf! Asta in conditiile in care mai statusem la lift si urma sa mai tot stam. De ce? Pentru ca lumea urca si uita sa mai coboare! Ce sa mai.. am reusit pana la urma sa ajungem sus, dar sincer, cred ca a fost pentru ultima data! Asa de aglomerat era, de-ti venea sa te arunci de acolo, nu alta! Cam la asta tre sa te astepti daca ai astfel de ganduri…

Sus ce să zic.. n-am văzut niciun tanar cerand mana nimanui, desi am tot auzit ca e frecventa treaba si stiu si eu cel putin 2 persoane care au facut asta. Erau totusi porumbei, chiar o multime :)

O ardeau pe la inaltime, care cu capul indesat si buginind pe afara, in cele mai neasteptate locuri…

… care prin interior. Din păcate micuţul ăsta nu mai avea gheruţe decât la un picior, şi nu ştiu cum se face că şi jos văzusem unul la fel când aşteptam pe bancă, şi parcă n-aş crede să fie chiar acelaşi…

De sus nu vă imaginaţi că vedeţi cine ştie ce, decât eventual într-o zi mai frumoasă.. şi nu pe seară..

Când am reuşit într-un final să coborâm am zis Aleluia! şi ne-am luat la revedere de la turn, pe care îl vedeam ultima data ziua. Frumos, frumos, dar.. mi s-a cam luat. Am zis că probabil pentru o luuuungă vreme nu voi mai urca în turn.

Mai departe vorbisem să ne întâlnim cu Andrei, care avea treabă cu jobul prin Paris chiar atunci, şi fiindcă muream de foame, m-am gândit să ne ducem unde am mâncat eu în 2006 foarte bine, la piramida inversată.

Din păcate cred că am ajuns cam foarte târziu, pentru că nu mai era niciun picior de om pe la restaurantele de acolo, totul era închis.

Aşa că ne-am pus burţile la cale în altă parte şi ne-am dat întâlnire la Trocadero, ca să vedem sclipiciul de la ora 22. Sau 23… nu mai ştiu…

Sclipiciul, care oricum ţine doar câteva minute, nu prea poate fi prins foarte bine în poze, însă aici la Trocadero este un loc ideal, după cum am mai zis, pentru a admira Turnul. Şi zic eu mai ales seara, chiar dacă abia mai prinzi un loc în primul “rând”. Nu că ziua ar fi mult mai altfel :) Ne-am hlizit, am făcut poze, am pălăvrăgit că nu ne mai văzusem demult şi apoi ne-am dus fiecare la hotelurile noastre.

Şi uite aşa am petrecut, într-un mod care mi-a plăcut foarte mult, ultima seară în Paris. Va urma.


View Paris ziua 3 in a larger map

7 comentarii:

  1. Hai , ca fac turul postarilor tale din Franta si-mi dau cu parerea pe ici- colo :) Si mie mi-a placut Pere-Lachaise , nu am vazut prea multe personalitati , dar mi-a placut ca la mormantul lui Enescu erau cateva flori proaspete , deci acel cineva venise special la mormant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *