Franta 2011 – Ziua 3 (partea 2 – Chaumont si Chambord)

Nici nu puteam spera la o vreme mai bună şi un cer mai albastru pentru ziua în care am ajuns pe Valea Loirei, şi mai ales după amiază târziu, când am ajuns la Chambord.

Nu mă întrebaţi cum de am vizitat numai castele a căror denumire începe cu “Ch”, pentru că nu pot să zic decât că mi s-au părut cele mai frumoase.

Înainte de Chambord, am ajuns la Chaumont, venind de la Chenonceau, pe un drum care arăta aşa:

Drumuri aşa înguste am întâlnit în mai multe rânduri în Franţa, dar erau foarte frumoase!

Chaumont se numeşte de fapt Chaumont sur Loire, şi castelul este chiar pe malul Loarei, sus sus pe un deal. La mal erau “parcate” mai multe ambarcaţiuni de acest gen.

Eu personal am sperat că putem vedea castelul fără să intrăm propriu zis, adică fără să plătim taxa de vizitare. Stăteam şi foarte prost cu timpul dar nici nu prea mai aveam răbdare de interioare.

Dar din păcate, şi Chaumont, ca şi Chenonceu, este înconjurat de un domeniu, iar de pe malul Loarei se vede doar o mică bucăţică din castel, şi oricum, nu intrarea principală de mai sus, pe care o văzusem pe net înainte.

Aşa că ce să facem, a plătit cei 9 euro jumate şi am intrat în domeniu, şi evident şi în interior, că doar n-am plătit degeaba :)

Nu ştiu de ce, dar faptul că interiorul a fost destul de neinteresant nu m-a surprins. Nu am înţeles exact dacă aşa e mereu sau noi am nimerit într-o perioadă în care interiorul este decorat cu artă contemporană.

Ce înseamnă artă contemporană în cazul ăsta? De exemplu pe acest culoar lăsat total în paragină era amplasat un tablou modern. De fapt am vizitat chiar mai multe astfel de culoare şi în fiecare cameră în care erau aruncate tot felul de obiecte gen armuri sau alte chestii antice şi de demult într-o dezordine totală, în dreptul geamului era pus un astfel de tablou care era de fapt pe sticlă sau aşa ceva, încât lumina crea un efect “special”. Din păcate eu nu am prins specialul efectului şi m-a lăsat rece toată treaba asta. Poate alţii au gustat-o… nu ştiu..

Mie tot de afară mi se părea superb castelul!

În afară de castel, mai puteam vizita o secţiune din domeniu, şi anume grajdul de cai, unde evident, nu erau cai dar totul era amenajat aşa cum era pe vremuri. Clădirea circulară în care se antrenau caii, locurile în care mâncau, fiecare având propriul lui colţişor, cu tăbliţa lui cu numele fixată în perete. Clădirea de mai sus este însă dintr-o secţiune în care cred că am intrat fraudulos, pentru că nu aveam voie să intrăm chiar peste tot cu biletul cel mai ieftin.

Înainte de a pleca nu puteam să nu dăm o tură şi prin parc. Era extrem de frumos! Numai verde şi pace!

Potecuţă prin parc

Parcul era aşa de mare încât te pierdeai pe poteci. Noi am căutat un turn de apă şi nu l-am găsit :P

Şi dat fiind că îmi pierdusem răbdarea, ne-am îmbarcat din nou şi am pornit spre Chambord, perla de pe Valea Loarei. 

Chambord e singurul castel din cate am vizitat la care te poţi zgâi în toată splendoarea lui şi fără să plăteşti, şi de altfel se pare că tot domeniul poate fi explorat fără a plăti nimic. Doar parcarea totuşi e contra cost. În rest, o zonă cât Parisul din interiorul bulevardului periferic este disponibil pentru explorare. Atenţie însă la animale! Sunt mistreţi şi cerbi parcă pe acolo :)

Ei, dar să trecem la interior. Aici se află o operă arhitecturală a lui Leonardo da Vinci, şi anume scara în spirală dublă. Genială!

Mai jos nu e scara ci spaţiul din mijlocul ei.

Pe negru…

Pe alb… după preferinţe..

O parte din bijuteriile de pe terasă

Interioarele, la fel de pretenţioase ca în orice castel de o asemenea teapă

Pentru pasionaţii de interioare de castele, Chambord are destul de multe cotloane de descoperit, rezervaţi suficient timp pentru vizită. Eu aş fi stat o zi aici. Există şi biciclete duble sau nişte maşinuţe mici ca de golf cu care puteţi explora tot domeniul.

Pe terasă e chiar de vis, păcat că o porţiune era restricţionată accesului.

După ce ne-am plimbat cât am putut pe terasă a venit vremea să plecăm, dar cum treceam eu aşa pe lângă o poartă, ia uite ce văd:

O mai mare frumuseţea de cal, răsfăţat până în vârful nasului de fetele de la jandarmerie.

Şi apoi încă o frumuseţe de cal plimbat pe afară să vază şi el nişte soare. Dacă ştiam că nu era ultima dată când vedeam jandarmeria din Chambord

Şi acum castelul din (aproape) toate unghiurile, pentru că efectiv nu ne săturam să îl privim.

Chiar în faţa castelului sunt amplasate nişte gradene, special pentru ca lumea să poată admira priveliştea în voie şi fără să obosească stând în picioare. Desigur, fără să-şi uite genţi sau mai ştiu eu pe ele…

Pentru cei ce nu au citit încă relatarea de pe viajoa.ro, o să explic ce vreau să zic cu asta :)

Dar mai întâi….după ce am plecat de la Chambord, am tăiat-o spre Paris. Era super târziu şi vroiam să facem tot posibilul să ajungem să şi urcăm în turn, pentru că era ziua lui Cristi şi el nu mai fusese niciodată sus de tot.

Până la urmă ne-am dat seama că e şi destul de târziu şi că parcă ar fi mai bine să urcăm în turn pe ziuă, aşa că am ocolit frumos autostrada şi nu ne-am mai grăbit.

La un moment dat in drumul spre Paris a venit şi timpul să alimentam, rezervorul fiind aproape gol. Era momentul de care îmi era un pic teama, pentru ca nu cunoşteam firmele alea ale lor de acolo, nu stiam exact de unde să alimentam şi nici unde era următoarea benzinărie. Ei, după ce ne-am ciondănit un pic pentru ca trecusem pe lângă una, iar eu nu vroiam să mă întorc, ca GPS-ul ne indica o benzinărie până la care am mers, dar, surpriza, ea nu exista :P am decis să ne întoarcem la cea pe lângă care trecusem. Grrr….

Ei, şi atunci să vezi rasul curcilor. Trag eu la pompa şi Cristi iese din maşina să alimenteze. Eu nu mai aveam chef să ies. După vreun minut şi ceva, îl aud: auzi…ăăăă…. nu reuşesc să deschid capacul. Eu, evident, nevenindu-mi să cred ca e posibil aşa ceva, ies şi încerc şi eu. Dar, stupoare! :))))

Drăcia naibii chiar nu se deschidea. Am dat cu cheia aia in toate direcţiile, am răsucit, am învârtit, da nimic. Ba mai mult, după ce învârteai cu cheia, se rotea în gol Zic: aoleu să vezi ca e stricata porcăria şi nu putem alimenta. Ce ne facem??? Acolo nu era benzinărie ca la noi cu butic de plăteşti înăuntru şi cu angajaţi care să te ajute. Era doar o tanti într-o coşmelie unde te duceai cu maşina să plăteşti după alimentare şi atât. S-a dus Cristi la ea să o întrebe daca e cineva care ne poate ajuta, dar bineînţeles că nu avea cine.

Am stat, ne-am uitat de jur împrejur, îmi venea să urlu… am mai încercat, iar ne-am mai uitat de jur împrejur… noroc ca nu se aşezase nimeni la coadă după noi ca ne mai luam şi nişte înjurături, nu de alta dar cred ca am stat acolo cel puţin 10 minute. Pana la urma ii zic lui Cristi: mai, hai să rugam pe cineva care alimentează să ne ajute, ca altfel nu mai plecam de aici. Cu ruşinea de rigoare, am întrebat pana la urma pe cineva, care evident probabil a crezut ca suntem nebuni prima data când i-am zis ce nu reuşim să facem. Se uita aşa ciudat la noi ca am crezut ca ne ia şi la bătaie :))) Dar pana la urma a venit, şi nu ştiu mai frate cum a făcut ca l-a deschis.

Mă uitam de parca nu văzusem capac de rezervor in viaţa mea. Care era şmecheria?? Pai simplu… Trebuia apăsat nu ştiu cum şi forţat. Dar noi….nefiind maşina noastră şi fiindu-ne teama să forţam ca să nu stricam ceva, umblam foarte uşor, de parca manevram oua. I-am mulţumit cu fetele noastre de Jackass, am mers la ghişeu şi am plătit, a ras tanti aia de noi şi cu… dosul… crecă şi am plecat.

În final am ajuns în Paris tocmai pe la ora 23. GPS-ul, mânca-l-ar mama de deştept, ne-a dus frumos pana la hotel, unde, stupoare! Unde parcam??

M-am învârtit pe acolo de vreo 2 ori pana când am văzut o intrare intr-o parcare subterana, chiar lângă hotel. Zic: cred ca asta e şi dau să cobor panta mai abrupta decât permitea legea. Aici: din nou, stupoare! După ce am coborât un pic, am ajuns la nişte porţi cat se poate de închise. Evident ca mi-a stat inima la cat de in panta eram oprita, nu de alta dar aveam antecedente, şi am dat repede înapoi, spre fericirea mea, fără probleme.
Bine, bine, minunat, dar eu unde parchez? M-am oprit in fata parcării (ca doar oricum nu ieşea nimeni de acolo) şi Cristi s-a dus la hotel să întrebe unde naiba e parcarea.

Nu trec 2 minute ca… din nou, stupoare! Cineva a apărut în spatele meu şi ghiciţi de unde a ieşit! Din parcare! Mă uit mai atent şi vad şi panoul pe care scria: OPEN 24/7. Mai să fie!

Vine şi Cristi intr-un final, după ce am staţionat ilegal pe strada şi nu reuşeam să îl sun (pentru ca printr-o mare întâmplare bineînţeles, telefonul nu găsea semnalul) şi îmi spune ca cică numai acolo putem parca, ca e „doar” 10 euro pe noapte şi ca porţile se deschid automat când te apropii suficient de ele, ceea ce eu nu am făcut, logic. Fi-v-ar automatismele! Ca paranteza, a doua zi am plecat după ora 9 deci am plătit 20 de euro in loc de 10! Jecmăneală curata!

Ok, deci să parchez, eu neştiind in ignoranta mea câţi bani aveau să stoarcă de la noi si, cu atât mai puţin, ce avea să urmeze. In fine, eram super obosita după atâta condus şi aşa o zi şi la un moment dat, in timp ce adunam bagajele, il aud pe Cristi: „Ăăăă… unde-i geanta neagra?”, geanta neagra fiind geanta lui de umăr. Eu calma, dau să mă uit in maşină, dar aia a fost ultima oara in care am fost calma din acel moment şi pana peste 2 zile. Am constatat bineînţeles ca geanta neagra nu mai era in posesia noastră şi întreb:

Eu: ce aveai in ea?
El: pai buletinul, cheile de acasă…

Eu nu ştiam pentru ce să mă crizez mai repede: pentru ca si-a pierdut buletinul sau pentru ca nu avem cu ce să intram in casa când ne întoarcem.

Dar logica intervine:

Eu: bine, zi-mi ca nu aveai şi paşaportul acolo.
El: pai parca nu….

Şi dai şi caută, şi caută, răscoleşte toate bagajele, ia la mână toata hârtiile… şi nimic… nada, niente, nothing, rien! Concluzia: in geanta erau toate actele cu care putea ieşi din ţara.

Lovely! După o mica criza de nervi intr-o parcare pustie la 12 noaptea, am determinat şi unde a lăsat-o: pe băncuţe la minunatul castel Chambord.

Ta daaaaa!

Din momentul asta in cap au început să-mi năvalească gândurile. Ce naiba facem?

In 30 de minute eram deja pe site-ul Ambasadei României în Franţa şi ştiam deja ce tre să facem. Politie, ambasada, 65 euro. Lovely de 2 ori. Totuşi ne gândim ca a doua zi să sunam la castel că poate, poate avem noroc să fi găsit cineva de acolo geanta. Cu chiu cu vai am şi adormit, gândindu-mă cu groază la ce avea să urmeze…

4 comentarii:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *