Budapesta 2010 – ziua 5: cum sa te intorci de la Budapesta la Bucuresti si cum sa iti depasesti limita rabdarii

După o ultimă zi superbă petrecută în Budapesta, iată că a venit şi momentul să plecăm spre casă. Aveam un program foarte ok:

Avionul decola la 11 şi la 13 aterizam în Târgu Mureş.

Tren spre Bucureşti aveam pe la 14 sau 14:30, iar dacă cumva nu l-am fi prins, aveam microbuz la ora 15.

Dacă vă mai amintiţi din primul articol, ziceam cam aşa:

“Pentru întors nu vroiam sa cumpărăm bilete de tren pentru că aterizam pe la 13, trenul era pe la 14 şi nu vroiam să risc să dau bani pe el şi să nu-l prindem. Mai era un microbuz la ora 15 şi ceva parcă, şi dacă în cel mai rău caz îl pierdeam şi pe ăsta, făceam stopul până acasă, aşa, ca last resort.”

Deci nu aveam bilete de tren cumpărate, dar în niciun caz nu ne făceam griji în privinţa asta.

Dimineaţă, după ce ne-am strâns toate cele de prin cameră am coborât la micul dejun ca să fac senvişuri, pentru că nu aveam timp să pierdem cu mâncatul acolo. Puteam mânca şi în tren. Numai că din grabă, şi pentru că nu m-a întrebat nimeni, am uitat să anunţ că am venit să-mi iau micul dejun la pachet şi după ce am terminat cu făcutul senvişurilor şi am plecat grăbită cu ele în mână, unul dintre băieţii de la bufet m-a oprit disperat ca să mă întrebe daca am mâncat deja (şi acum fur mâncare în plus :)))) sau nu.

A fost foarte penibil şi am zis că nu mai uit niciodată să anunţ că vin să îmi iau senvişuri şi nu stau acolo să mănânc, pentru că omul avea dreptate. La urma urmei, nici dacă i-am zis eu că nu am mâncat înainte şi doar am luat senvişuri, el nu avea de unde să ştie dacă aşa a fost. În fine…

De data asta până la gară am luat un troleibuz (asta ca să fiu sigură că am circulat în Budapesta cu absolut toate tipurile de mijloc de transport în comun), nu de alta dar numai de mers pe jos nu îmi ardea, mai ales după experienţa din prima zi.

La final găsiţi mai multe poze cu mijloace de transport.. :)

Am luat bilete de tren, am şi găsit trenul şi ne-am urcat. Gara şi trenurile arată destul de ciudat, mai ales trenurile… sunt vechi, cam cum sunt trenurile noastre vechi cu 8 locuri în compartiment şi piele maro pe scaune, dar parcă mai ponosite.

În fine, nu asta era ideea. Am ajuns la aeroport on time, de fapt chiar mai devreme de a se deschide check-in-ul, aşa că ne-am aşezat în sală şi am aşteptat.

Şi am aşteptat…. şi am aşteptat…

Până când ne-am dus şi noi să întrebăm de ce naiba nu se deschide check-in-ul pentru zborul nostru, pentru că deja trecuse muuult timp.

Am fost anunţaţi că avem o mică întârziere. 20 de minute, nu ştiu cât au zis.

Ne-au dat o foaie din aia amărâtă cu drepturile noastre, sau aşa ceva.. şi atât.

Aveam un chef deosebit de a aştepta iară după ce deja aşteptasem o grămadă, dar ce puteam face…

După o vreme ce a apărut ca o mie de ani, ne-am aşezat la coadă, cică să ne îmbarcăm. Şi am stat.

Şi am staaat…. Şi am staaaat…. Până când a trecut fix cu 10 minute mai puţin până la intervalul de întârziere pentru care trebuia să primim nu ştiu ce voucher.

Clever! Dar oricum nu vroiam niciun voucher! Vroiam acasaaaa!

Deja era clar că nu mai prindeam trenul. Zic ei lasă, că prindem microbuzul. Hai că doar mai e puţin şi suntem în avion.

Când m-am văzut instalată pe scaun, am răsuflat uşurată. Gata! Prindem microbuzul, totul va fi bine.

Dar în scaun am stat. Şi am staaaat… Şi am staaaat… iar avionul nu s-a clintit un milimetru. La cât de mult iubesc cu avioanele, vă daţi seama cam cât de plăcut a fost să stau încă o mică ORĂ în avion, fără să se întâmple nimic.

În total aveam o întârziere de 2 ore în momentul decolării. Am ratat microbuzul la mustaţă. So… ce facem?

Nu era sfârşitul lumii… mai era un microbuz peste 2 ore, însă 1 la mână nu aveam chef să mai aştept iară 2 ore într-o autogară împuţită (mă scuzaţi) după ce am aşteptat non stop o jumate de zi, şi 2 la mână ajungeam în Bucureşti pe la 12 fără ceva (teoretic) şi pe urmă trebuia să mai luăm şi un taxi ca să ajungem acasă.

Aşa că am ajuns la ce mă gândisem cu o lună în urmă. Facem stopul, ce să facem?

Nu făcusem stopul în viaţa mea. Dar în acea perioadă auzisem peste tot în jurul meu poveşti spre autostop, citisem pe bloguri, şi chiar 2 dintre colegele mele de la Viajoa erau experte. Ceea e mă făcuse un pic curioasă şi am zis.. de ce nu?

Singura problemă era că aeroportul nu se află pe şoseaua care are direcţie directă spre Bucureşti. Dar am mers un pic pe jos până la o benzinărie de lângă aeroport şi ne-am postat vis-a-vis de ea, că nici măcar nu era în sensul nostru de mers.

Eram practic în câmp, cu o foaie A4 în mână, pe care scrisesem mare “B”, pentru că mi se părea că dacă scriu Bucureşti, ar fi prea mici literele.

N-am stat nici 10 minute cred şi a oprit o maşină.

Era o maşină de taxi, cu o doamnă mai în vârstă pe scaunul din dreapta, deci avea client. Domnul părea foarte amabil, ne-a întrebat unde mergem, deşi era evident, şi ne-a zis că ne duce el până la o benzinărie MOL din partea cealaltă a oraşului, la ieşirea spre Bucureşti.

Zic super, ce bine! Măcar să stăm ca lumea, ca să avem o şansă reală, şi ne-am urcat.

În maşină i-am spus ce şi cum, că facem stopul pentru că am pierdut trenul şi microbuzul la mustaţă şi omul ne-a zis că putem trece pe la autogară să vedem poate poate e vreun microbuz mai devreme de 2 ore sau poate printr-un noroc nu plecase cel pe care credeam că tocmai îl pierdusem.

A oprit la autogară, a tras câteva replici cu portarul sau ce era ăla acolo, bineînţeles că în maghiară, şi concluzia a fost că eu aveam informaţiile corecte (duhh….) şi microbuzul tocmai plecase şi următorul era peste 2 ore.

Aşa că am plecat mai departe. Primul semn naşpa a fost că şoferul vorbea cu clienta în maghiară şi cu noi în română. Mi s-a părut total nepoliticos, to say the least, şi nu a durat mult până când ne-am prins că am făcut o greşeală.

Pentru că şoferul… ce s-a gândit el. Să încerce să ne prostească să ne ducă el la Bucureşti. Cu vreo… 200 euro? “Hai să ne înţelegem…”

M-a pufnit râsul. Era atât de penibil încât mi-era mie ruşine să-i explic cât de deplasată poate să fie propunerea lui aşa că iniţial i-am zis o bâlbâială. Dar o bâlbâială din care oricine ar fi înţeles că răspunsul este Nu, mulţumim.

Aşa că după vreo 5 minute a încercat iar. Dar de data asta cred că am fost mult mai clari. Răspunsul trebuia să fie de la început: Eşti cu capul? Adică eu stau să fac stopul (deci n-am bani de microbuz sau nu vreau să dau) iar tu crezi că îţi dau ţie 8 milioane să mă duc acasă cu taxiul? Eşti cretin????

Omul a înţeles până la urmă, foaaaarte greu (cred că era un pic retarded, totuşi îl ducea mintea la prostii) şi-a lăsat clienta (care i-a dat 50 de lei) şi apoi a mai mers un pic şi a ajuns la MOL-ul respectiv. Noi ne-am luat frumos bagajele şi dăm să plecăm, deşi puteam să jur că, la cât de nesimţit era, o să ne ceară bani.

Şi evident că ne-a cerut. Ne-a zis: păi ce, vreţi aşa…. pe gratis?

Nu ştiu, tu ce crezi? Noi stăm la stop da crezi că avem bani de taxi? Pai dacă aveam bani de taxi, luam taxiul din prima şi nu mă postam pe marginea drumului cu degetul în sus, nu crezi????

În plus, el deja făcuse 50 de lei pe o cursă de maxim 35. Din jenă pentru jena pe care trebuia să o aibă el, i-am dat 20 de lei. Adică el a făcut dublu pe cât ar fi trebuit. De fapt 20 de lei ne-a cerut el. Cică “Măcar 20 de lei”. La care noi îi zicem “Păi noi am dat 30 de lei la dus” fără să completăm “şi tu ai luat deja 50 nesimţitule, şi mai vrei ÎNCĂ 20”. Iar el ne răspunde sarcastic “Păi bine, atunci daţi-mi 30”. Yeah right! I-am dat 20 şi am plecat.

Ştiu că o poate o să ziceţi “Ah, eu nu-i dădeam niciun ban, ce putea să-mi facă” dar sincer nu aveam chef să se întoarcă cu o şleahtă de ţigani să ne ia la bătaie.

Pot să zic doar că ne-am învăţat minte să nu ne mai urcăm în taxiuri, chiar dacă omul pare binevoitor. Toţi sunt puşi să facă un ban în plus, nu le e lor milă de unii ca noi.

La MOL ne-am luat iar poziţia. Mie chiar îmi era ruşine să stau cu foaia în mână, aşa că l-am pus pe săracul Cristi. Nu că lui nu i-ar fi fost.

De fiecare dată când trăgea la benzinărie o maşină cu număr de Bucureşti, se ducea să vorbească cu şoferul, şi de fiecare dată se întorcea cu acelaşi răspuns: “Nu mergem la Bucureşti.”

La un moment dat Cristi zice: uite ăsta cu maşina asta albastră oprită aici cred că ne-a făcut semn cu farurile, dar nu ştiu sigur. Are număr străin. Hmmm… nu prea m-aş duce, nu îmi dă un feeling bun.

Aşa că am staaaat… şi am staaaat…. Până când ne-am plictisit. Deja trecuse mai mult de jumătate de oră şi ne pierdusem răbdarea. Ştiu că juma de oră e nimica toată, dar deja ne gândeam că mai e doar o oră, sau chiar mai puţin până la următorul microbuz, şi dacă îl pierdem şi pe ăla…. atunci chiar doar stopul ar fi rămas singura opţiune. Şi nu e ok când ai doar o singură opţiune. Bine măcar că a doua zi nu era luni :)

Eram deja hotărâţi 95% să plecăm spre autogară. Cristi era cu telefonul la ureche şi suna, când… tipul cu maşina albastră pleacă de pe loc şi opreşte în dreptul nostru.

Dă jos geamul şi ne întreabă “Mergeţi la Bucureşti?”.

În 2 secunde a trebuit să-l scanez: era un tânăr poate cu vreo 2 ani mai mare decât noi, părea foarte ok, nu ştiu de ce Cristi ziceai că nu-i dă un feeling bun. Când l-am întrebat mai târziu de ce a zis asta, mi-a zis că nu ştie de ce a zis asta, că nici măcar nu-l văzuse la faţă. :)) Probabil de ruşine :P

Ne-a zis că şi el merge la Bucureşti la Băneasa chiar, să ia pe cineva de la aeroport, aşa că dacă vrem să mergem….

Şi ne-am urcat. :)

În 5 ore am fost în Bucureşti. A fost primul nostru stop, iar tipul a fost foarte de treabă, încât cu plăcere i-am dat 50 de lei . O să ziceţi: aaaaaa…. pai ce stop e ăsta mă în care aţi plătit? Da, a fost stop. I-am dat bani pentru că am vrut, nu pentru că ne-a cerut. Dar am văzut şi eu ce înseamnă să faci stopul, şi unde mai pui că am economisit ceva bănuţi, pentru că microbuzul era doar pentru o persoană 70 de lei, şi mai trebuia să luăm şi taxiul.

Am aflat şi o grămadă de lucruri interesante, am vorbit aproape tot drumul cu el şi a fost ok şi că a avut şi el companie şi nu s-a plictisit atâta drum singur. Eu m-am considerat mulţumită, şi chiar dacă aproape toată ziua a fost o aşteptare, mi-a plăcut cum s-a încheiat călătoria noastră.

Acu, dacă ar fi să vă fac o recomandare, la Budapesta cel mai ok cred că e să mergeţi cu maşina personală, dacă aveţi. Dacă nu, poate au nişte prieteni şi faceţi o ieşire în gaşcă. Oricum alegeţi, vă doresc călătorie plăcută!

La metrou în Budapesta
Metroul mic şi galben din Budapesta – de pe a doua cea mai veche linie de metrou din lume
Tramvaiul de pe malul Dunării
Tramvaiul şmecher
Vaporaş pe Dunăre
Trenuleţ pe nisip :P

9 comentarii:

  1. Impulsionat de articolele tale am hotarat plecarea la Budapesta in primele 10 zile ale lui aprilie.Daca nu te deranjeaza, poti sa inlocuiesti “stiri montane” cu “veteranul1”!?

  2. Eu cand am fost ultima data la Budapesta, am fost si la dus si la intors cu trenul. Mai ales ca fiind inca studenti aveam Reducere 50% cu cupoanele pana la Arad, asa ca am iesit foarte ieftin chiar daca ne-am plimbat ceva cu trenul prin tara. Dar a fost frumos. Nu regret!

  3. Da, pai asa e, daca esti student este mai convenabil cu trenul, si mai ales daca stai si mai prin vest :)

    Da noi nici nu stam in vest si nici tinerei nu mai suntem :)))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *