Budapesta 2010 – intro: Cum ajungi de la Bucuresti la Budapesta si cum sa fii suspect la controlul de securitate

Cuvânt înainte: articolul ăsta nu e lung, ci amuzant :) sau cel puţin aşa ar vrea să fie..

Anul trecut, cam pe vremea asta dacă nu mă înşel, dacă nu chiar mai târziu un pic (nici nu mai ţin minte exact) vine Cristi acasă şi îmi zice “Auzi, eu tre să mă duc în mai la Budapesta la un seminar. Vii şi tu cu mine, nuu?

Eu stau, mă gândesc, evident vreau să pot spune din prima da, fără nicio ezitare, dar din păcate mai mult aveam bani pe minus decât pe plus. Aşa că primul lucru după ce am primit vestea, a fost să caut cum facem să ajungem din Bucureşti la Budapesta, pentru că ştiam deja că nu sunt low cost-uri.

În momentul ăla nu aveam de unde să ştiu că această căutare va dura câteva zile, în care am cântărit orice variantă posibilă şi nu eram deloc nici prima şi nici ultima persoană care a trecut şi va trece prin asta, pentru că am găsit o grămadă de oameni care se întrebau acelaşi lucru ca şi mine, şi câţiva care se gândiseră chiar să scrie un articol pe tema asta, dacă tot era cerere.

Prima variantă era cu trenul, care mergea şi noaptea, de la Bucureşti la Budapesta dintr-un foc, însă costurile mi se păreau imense. Cred că era undeva la 100 sau 150 de euro. Scump!

A doua variantă era cu Tarom sau Malev, care era vreo 200 de euro! Şi mai scump!

A treia variantă era cu trenul de la Bucureşti la Tg. Mureş, care era de la 20 la 6 dimineaţa, ceea ce era perfect pentru că dormeam bine mersi în cuşetă, şi apoi cu avionul de la Tg. Mureş până la Budapesta, care era super ieftin.

A patra variantă era cu autocarul, dar pe lângă faptul că era oricum altfel, dar nu confortabil, tot era mai scumpă decât a treia variantă.

Iar varianta cu stopul pica, pentru că Cristi nu îşi permitea să nu ajungă la timp la seminar şi nu ne riscam să facem stopul prima data în condiţiile astea.

Aşa că era foarte clar că varianta câştigătoare va fi a treia. În total era cea mai ieftină variantă, cred că undeva la 200 sau 300 de lei dus întors de persoană dacă nu mă înşel, şi era şi confortabil pentru că tot drumul cu trenul dormeam. Ce putea suna mai bine?

Deci toate bune şi frumoase, planul era făcut, rezervările la fel, doar cu biletul de tren nu ne-am grăbit şi nici banii nu i-am schimbat în forinţi.

M-am gândit că e suficient dacă luăm biletele de tren pentru dus cu vreo săptămână înainte. Pentru întors nu vroiam sa cumpărăm pentru că aterizam pe la 13, trenul era pe la 14 şi nu vroiam să risc să dau bani pe el şi să nu-l prindem. Mai era un microbuz la ora 15 şi ceva parcă, şi dacă în cel mai rău caz îl pierdeam şi pe ăsta, făceam stopul până acasă, aşa, ca last resort.

Numai că atunci când a venit momentul să luăm biletele de tren, am avut un mic mare şoc: nu mai erau locuri la cuşetă! Era incredibil. Era cu suficient timp înainte, călătoria se făcea într-o luni seară, deci nu e ca şi cum ar fi fost vineri, sâmbătă sau duminică…

Nu ştim ce s-a petrecut, dar cert e că nu aveam de ales altceva decât să ne luăm locuri în vagoanele normale în ideea că poate găseam vreun compartiment gol ca să ne întindem şi noi să apucăm să dormim un pic.

A venit repede şi ziua plecării. Banii îi aveam pe toţi într-un plic, neschimbaţi încă în forinţi (nu mă întrebaţi de ce), dar am zis că nu are cum să nu găsim de schimbat tocmai în Tg- Mureş, mai ales că aveam câteva ore de stat până la avion.

Ne-am urcat în tren, ne-am ocupat locurile noastre, şi în scurt timp s-au ocupat toate celelalte de lângă noi. Toate 8! Deci nu 6, 8! Am plecat din Bucureşti 7 adulţi şi un copilaş de vreo 4 ani în acelaşi metru pătrat neaerisit. Great! Ne gândeam poate aveam noroc şi coborau mulţi pe la munte, da de unde? Toţi coborau la Tg. Mureş! Toţi!!

Pe la ora 22 lumea se pregătea de culcare, mai ales piticul, aşa că ne-am dus în recunoaştere, şi spre fericirea mea am găsit un compartiment gol. Zic: al nostru e!

Ne-am luat catrafusele de dincolo, ne-am pus bagajele sus şi pe urmă am rămas în mână cu geanta mea de umăr, în care erau banii şi actele, şi cu geanta cu aparatul foto. Ei, şi cu astea ce facem? Ştiam poveşti cu sprayuri de adormit şi cu rămas fără niciun ban, fără laptopuri şi aparate foto, chiar şi când eşti închis în cuşetă, darmite într-un compartiment fără încuietoare.

Am stat un pic şi am analizat situaţia, după care am scos frumos plicul cu banii şi l-am îndesat în … să nu râdeţi prea tare.. chiloţi :)))) (Ok, ok, vă dau voie să râdeţi). M-am gândit “dacă mă adoarme, doar nu m-o căuta şi acolo!” :P

Ei, dar cum geanta foto era mult prea mare ca să încapă tot acolo, mi-am împleticit de jur împrejur cureaua astfel încât dacă s-o chinui cineva să dea jos geanta aia de pe mine, să fie the challange of his life! :)))

Şi apoi cică să dormim. Dar cum să dormi cu o geantă legată de tine nu e chiar pis ăf cheic, mai mult m-am chinuit să adorm, decât de dorm efectiv. Cred că dacă am dormit legat 2 ore e mare lucru. Mai ales ca pe la 3 s-a urcat cineva la Miercurea Ciuc care avea loc acolo şi Cristi a trebuit să se strângă.

Şi uite aşa, pe la 6 şi ceva dimineaţa am coborât buimaci din trenul fantastic, cu picioarele împleticite, într-un frig de crăpau pietrele (după părerea mea evident) într-o gară mai mult decât neprimitoare.

Am zis că am aterizat pe altă lume. În gară parcă era după război, erau scaune din alea de plastic rupte, crăpate şi murdare, pe care abia m-am putut aşeza. Cristi mă anunţă că trebuie să meargă la baie şi sincer mi-a fost un pic teamă să rămân singură. I-am zis să bage viteză dacă vrea să mă mai găsească la întoarcere. Erau o grămadă de oameni ciudaţi, parcă şi nişte cerşetori, ţigani, dar în special oameni a căror vorbe nu le înţelegeam, lucru care mi-a dat un sentiment foarte neliniştitor, deşi nu eram prima dată în ţara mea când eram înconjurată de oameni care vorbesc maghiară.

Aveam pe mine vreo 2 pulovere şi 2 geci, şi tot mi-era frig. Dârdâiam de-a binelea aşa că ne-am uşchit repede imediat ce s-a întors Cristi, numai în gara aia să nu mai stau. Dar unde să mergem? E super dimineaţă şi nu putem merge direct la aeroport pentru că trebuie să schimbăm bani şi e prea devreme ca vreo bancă să fie deschisă.

Aşa că am luat-o la picior, fără niciun plan. Zic: hai că vedem noi. Totally unlike me. Mi-a plăcut un pic. :)

Am mers foarte puţin până am ieşit din zona umbrită a gării, am ajuns la o stradă mai principală aşa, ne-am uitat stânga dreapta şi am ales o direcţie. Habar nu aveam oraşul, nu mai fusesem la Tg. Mureş în viaţa mea. Dar am mers bine pentru că în apropiere era o benzinărie cu Viva. Cul! A intrat, am sperat să nu ne ia doamna de acolo de boschetari :)))), ne-am luat nişte ceaiuri, am mâncat un senviş şi ne-am mai încălzit. Ah… maci betăr!.

Dar cât poţi să stai şi într-o benzinărie? Aşa că după vreo jumate de oră a trebuit să plecăm. Nu pot să-mi dau seama de ce nu am întrebat-o pe doamnă în ce parte e centrul. Am ieşit şi am continuat drumul, pe principiul “am eu un feeling că pe aici e”.

Ei, dar se pare că busola mea internă e defectă la ora aia pentru că după ce am mers cel puţin jumate de oră pe jos, am dat de un indicator care ne spune el aşa foarte frumos că în direcţia aia mergem spre aeroport, şi nicidecum spre centru. Nu că n-am vrea să ajungem spre aeroport, dar nu atunci şi nu mergând pe jos atâţia kilometri!

Aşa că hei rup, iară juma de oră de mers pe jos cu sarsanalele după noi, înapoi de unde am plecat. În drum văzusem un Raiffeisen, aşa că ăla ne era planul. Ne postăm lângă el şi aşteptam până se deschide. Zis şi făcut. M-am iubit cu o treaptă din piatră rece vreo 45 de minute sau aşa, şi am părăsit-o când au început să se arate la faţă primii angajaţi.

După ce am mai aşteptat încă o mie de ani să dea drumul la public, am intrat noi with our hopes up şi ne-am postat. Ce să mai? Eram super mega convinşi că plecăm de acolo cu banii schimbaţi. De fapt nici prin cap nu ne-a trecut vreo secundă că ar putea fi vreo problemă. Când am întrebat câţi forinţi au, mi-a picat faţa: aveau suficienţi cât să luăm trenul de la aeroport în Budapesta. Nişte mărunţiş. Am zis că mor nu alta.

Următoarea bancă? Nu ştiu, mergeţi spre centru. F/%¤#” s/(%!

Un nene care a auzit toată discuţia zice: hai că vă duc eu dacă vreţi! Noi: Mmmm… ok! Dacă aveţi drum… Şi aşa habar nu avem cum ajungem acolo.

Dar nu am apucat să ne bucurăm prea tare că omul s-a răzgândit. A zis că are treabă în altă parte mai întâi dar ne-a arătat de unde luăm autobuzul.

Aşa că ne-am înfiinţat în staţie. Noi şi încă vreo mie de oameni. Ai fi zis că e moca, nu alta. Am întrebat stânga dreapta de unde luăm bilet, dar se pare că se plăteşte direct la şofer sau aşa ceva. Am aflat şi ce trebuie să luăm şi într-un final apoteotic a venit un fel de microbuz parcă, în care s-au urcat de vreo 3 ori mai mulţi oameni decât permite legea şi am pornit.

Am ajuns la un moment dat într-o zonă în care erau foarte multe bănci, şi deşi mi-am dat seama clar că ăla nu e centrul, Cristi zice să coborâm. Bine, dacă zici tu…

Aici la vreo 2 bănci am avut acelaşi succes răsunător ca şi la prima. Abia la un exchange pitit am reuşit, slavă Domnului, să schimbăm toţi banii. Victorioşi, am căutat un taxi, ne-o zis că ne ia 30 de lei până la aeroport şi ne-am urcat.

La aeroport, linişte şi pace, eram doar noi şi paznicii. Mai aveam mult chiar şi până se deschidea check-in-ul. Mă rog, noi făcusem check-in online dar aţi înţeles voi ce vreau să zic.

Între timp am mai mâncat un senviş, am admirat aeroportul, care e foarte simplu, dar parcă per total tot e mai ok decât Băneasa, asta poate pentru că era şi gol, şi lipsea atmosfera de autogară din aeroportul Băneasa.

Când am văzut că începe să vină lumea, ne-am prezentat şi noi biletele şi am intrat spre poarta de securitate, sau cum naiba îi zice.

Cristi pe o poartă, eu pe alta. Ne punem acolo toate cele, geaca, telefonul, monezile, cureaua etc, mă fac că ploua că am geanta de mână + geanta foto, mă concentrez să nu bipăie măgăoaia (am un sentiment aiurea când trec prin prostia asta de securitate) şi ies fericită. Îmi iau bagajul, îmi bag toate cele prin buzunare şi văd că avansez da Cristi nu vine, deşi intrase un pic înaintea mea. Aşa că mă opresc pe loc şi mă întorc să văd ce se petrece.

De aici văd totul de parcă mă uit la un film cu proşti. Văd că rucsacul lui Cristi iese pe banda rulantă, dar în loc să îl ia el, un nene de 2 ori cât el vine, îl apucă, şi îl mai dă o data la scanat. Zic ei, are şi laptopul în el, poate de aia.

Dar rucsacul nu mai iese de pe bandă, banda nu se mai mişcă, tipul care se uită pe ecran are faţa încremenită şi nenea ălalalt se uită la Cristi de parcă vrea să-l ia la pumni. Mă apropii să văd care e problema. Parcă eram eu batman!

Când ajung şi eu lângă ei, nenea de la securitate deschide gura şi din gura lui ies cuvintele “Domnu’.. sunteţi cumva vânător?”.

Îmi pică faţa, habar nu am ce dracu vrea să zică, dar urmăresc în continuare scena ca în reluare, pentru că după Cristi îi zice stupefiat ca nu (evident!!!) nenea continuă: “Şi atunci….” şi trage rucsacul de pe bandă, îl zăpăceşte un pic până găseşte un buzunar de pe centura de şold, “… de ce aveţi în bagaj un cartuş?”

În capul meu informaţiile se succedă cu viteza luminii, se lovesc unele de altele, ricoşează de cutia craniană, dar nu se petrece nimic. Câteva dintre ele: “Ce are ăsta mă, e nebun?”, “Cum adică cartuş, adică…. de imprimantă????” (eu nu prea ştiu altfel de cartuşe, mă rog, nu prea ştiam), “Shit, eu trebuie să ajung la Budapesta, am zis pe blog că mă duc!!!!”, “Doamne, asta e una dintre fazele alea din filme în care descoperi că persoana cu care eşti de 3 ani şi ceva e de fapt altcineva???, Dar totuşi, vânător??? Wtf???”, şi cam atât pentru că nu durează decât o secundă până când nenea reuşeşte să scoată din buzunar o chestie mică şi cam ruginită, care este un cartuş explodat de vânătoare, evident, fără glonţ, dar tot cartuş era.

Mă uit încremenită pe rând la el, la Cristi şi apoi la nenea, care arată de parcă mai are puţin şi ne ia la bătaie, ne dă cap în cap sau ne bagă la interogatoriu cu o veioză în faţă. Îmi şi imaginez.

Ne amintim amândoi instantaneu că fusesem pe munte cu o săptămână în urmă şi trecusem pe lângă o casă de vânători. Cristi, ca un copil mic, l-a găsit pe jos şi l-a pus în buzunarul de la rucsac (nu mă întrebaţi de ce!!) şi apoi a uitat complet de el. Dar cum naiba să îi explicam noi asta lu’ nea caisă ăsta, pe care ori n-o să-l intereseze sub nicio formă, ori nu o să ne creadă.

Mă uit la Cristi care e roşu tot, eu probabil la fel, amândoi ne bâlbâim de frică încercând să-i explicăm adevărul, însă iese un fiasco total şi îmi dau seama că toată târăşenia nu arată de loc bine.

Nenea începe să ne ţină o morală din aia de-ţi venea să intri în pământ, deşi nu făcusem nimic rău dar ne făcea să ne simţim de parcă aveam o bombă cu noi. Nu ştim ce va urma, doar stăm şi o încasăm. Ţin să spun că treaba a ţinut doar câteva minute, dar părea atât de ireal încât am impresia că a durat o oră.

Apoi mi-am dat seama că probabil iniţial pe ecran nu se vedea că e un cartuş explodat şi că abia apoi şi-a dat şi el seama, nu de alta dar toată treaba s-a terminat cu “Dacă eraţi în altă parte ştiţi că nu vă mai urcaţi în avion, nu?” şi ne-a dat drumul să plecăm mai departe.

Nici nu m-am uitat să văd că probabil o grămadă de oameni s-au uitat în tot timpul ăsta gură cască la noi, ne-am luat bagajele şi duşi am fost.

Închei aici pentru că deja m-am lungit prea mult. În următorul articol voi relua de la aterizare.

19 comentarii:

  1. Eu in aeroport in Salzburg am fost oprit pentru ca aveam rucsacu plin de cable, chiar imi venea sa rad cand m-am uitat pe ecran… cum se vedea rucsacu.. nu intelegeai nimic, scot eu cablele si-l mai trece si a doua oara prin aparatu ala de-l scaneaza… ce-mi gaseste a doua oara… o surubelnita =)) care o uitasem pe fundu rucascului… Zambind i-am explicat ca eu foloseam surubelnita la schiuri… si-am trecut.

  2. @ Apollo si VertAnge: cam asta a fost ziua amuzanta si cu multe peripetii. In rest voi prezenta zilele succint, mai degraba cu poze, info utile si harta. Mai e o mica povestioara si la sfarsit :)

    @Bogdan: Eu n-am mai patit niciodata sa ma opreasca la securitate, nu prea am chestii dubioase la mine :P Si m-am cam panicat, chiar daca nu ma simteam cu musca pe caciula..

    @ Aparate foto: te rog frumos citeste ultimul comentariu de aici: http://www.bloguldecalatorii.ro/2011/01/de-la-0-la-2544-m-in-si-mai-multe-cifre.html?showComment=1296678492184#c4001468343196166379

    Or should I say “va rog sa cititi”, ca e mai multe aparate??

  3. Fantastic povestit! Bietii de voi ati avut aventuri de la plecare pana la sosire. Da e bine de stiut ca totul a fost ok, si toti pana la urma avem ceva de invatat. Dar cel mai mult mersi de portia de ras, chiar m-am distrat citind!

  4. Am ajuns intamplator aici cautand ceva de vizitat in Budapesta unde vrem sa stam cateva zile. Am citi pe nerasuflate palpitanta voastra aventura. Ai un stil fascinant de a scrie, mai mare placerea sa citesti si sa uiti pentru o clipa de problemele cotidiene. Felicitari, fug sa mai citesc…..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *