Budapesta 2010 – zilele 1 + 2: primele incursiuni in capitala vecinilor

Ziceam că o să reiau de la aterizare, dar nu înainte de a mai specifica un lucru de care mi-am amintit între timp.

După ce am trecut de securitate şi aşteptam nerăbdători să ne dea drumul să ne urcăm în avion, noi şi încă un miliard de oameni, care mai de care şi cu copii mici, şi cu bebeluşi în braţe, la un moment dat se înfiinţează în faţă o angajată a aeroportului, sau a cui era ea acolo, şi începe să ne zică ceva. În maghiară. În România.

Îmi venea să-i crăp capul. Ea ne comunica ceva, iar eu nu înţelegeam ce mi se comunică. Noroc că eram mai în spate că dacă eram mai în faţă cred că săream s-o strâng de gât. Cred că am întrebat în stânga şi în dreapta, sau pur şi simplu m-am prins că zicea să vină în faţă femeile cu copii mici. Ulterior am reuşit şi noi să trecem de porţi, să ne urcăm în avion şi să ajungem şi în Budapesta, după micuţul zbor.

Păcat că nu a fost ultima dată când m-am lovit de situaţia în care toată lumea în jurul meu înţelege maghiară şi eu nu. Tot în România. În fine..

În Budapesta ca să ajungem de la aeroport în oraş cel mai simplu mi s-a părut să luăm trenul.

După ce am coborât din avion şi am intrat în aeroport am mers la ghişeul de informaţii pentru turişti, am luat o hartă gratuită (dar care e naşpa, adică tipărită pe hârtie normală şi cu grafică urâţică – mă rog, am mofturi când vine vorba de hârţi) şi cred că tot de acolo, deşi nu sunt sigură, am cumpărat bilele pentru tren. Costa 365 forinţi un bilet pentru o persoană şi călătoria a durat aproximativ 25 de minute.

Când se iese din aeroport, se urmăresc indicatoarele către tren (nu mai ştiu ce fel de indicatoare erau, cert e că era foarte uşor să dibuieşti direcţia), se urcă printr-un pasaj de trecere şi se coboară pe peron. Trenul duce în Gara Nyugati, deci căutaţi cuvântul ăsta pe indicator ca să ştiţi pe ce peron vă aşezaţi.

În tren am vrut să întrebăm cât facem până la gară, ca să ştim când coborâm, pentru că nu ştiam că e capătul. Băiatul care ne-a controlat biletele nu ştia engleză dar cumva a înţeles ce vroiam să afăm şi ne-a arătat pe aparatului lui o oră sau ceva de genul ăsta. Cert e că ne-am înţeles.

De la Gara Nyugati noi trebuia să ajungem la Piaţa Eroilor (Hosok tere) cam pe lângă gura de metrou, pentru că acolo aveam hotelul (Ibis). Metroul nu aveam chef să luăm pentru că nu era pe aceeaşi linie, trebuia schimbat şi erau vreo 9 staţii în total. Mi-a fost mult prea lene şi să mă chinui să mă interesez ce autobuz am putea lua până acolo, aşa că am decis să mergem pe jos. Părea mică distanţa pe hartă, cât putea fi?

Vreo 2 km doar. Iar cu bagajele după noi, am simţit că am mers vreo 10. Prima impresie despre Budapesta a fost una foarte proastă, probabil şi pentru că această primă impresie a survenit în timp ce mă târam cu geanta foto agăţată de gât şi cu un bagaj în mână. Mi s-a părut că am mers o veşnicie pe această stradă, Podmaniczkz utca pe numele său, care tare urâtă e. Este o stradă paralelă cu şinele de cale ferată, fiind mărginită pe o parte de un parapet înalt care delimitează zona cu şinele. Pe partea cealaltă a străzii sunt clădiri deloc impresionante, şi totul pare cam obscur, nu foarte curat… ce să mai, fix imaginea cu care nu vrei să fii întâmpinat când ajungi pentru prima dată într-o ţară pe care nu o cunoşti.

La un moment dat a trebuit să mă şi aşez undeva pe nişte trepte, nu de alta dar niciun alt loc nu s-a ivit tot drumul, nicio bancă, nimic, iar eu nu mai puteam să merg cam de pe la jumătatea distanţei. Probabil faptul că nu dormisem mai deloc noaptea şi umblasem atâta pe jos şi în Tg. Mureş avea ceva de-a face cu asta.

Cu chiu cu vai am ajuns într-un final şi la hotel, ne-am luat în primire camera, ne-am împrospătat un pic şi apoi am plecat la prima plimbare de recunoaştere.

Abonamente de transport cred că se pot cumpăra cam de la orice staţie de metrou. Noi am luat de la Hosok tere şi am dat 4600 forinţi pentru un abonament de 7 zile pe toate mijloacele de transport, pentru că nu puteam să ne luăm de 3, iar de 5 nu există. Nu sunt pe nicăieri puncte de control pentru bilete sau abonamente (adică aparate) însă există controlori în fiecare staţie, deci şanse să îi păcăleşti nu prea există. Doar seara târziu uneori am văzut că nu mai era nimeni. Există şi controale spontane, în subteran, de exemplu când schimb magistrala, înainte să intri pe o scară rulanta. Sunt vreo 3 controlori care blochează trecerea şi ai pus-o dacă nu ai bilet sau abonament.

În fine, primul loc în care ne-am dus a fost Batthyany ter, aşa cum în Paris mă duc cu metroul şi cobor la Trocadero ca să văd turnul. Ăsta e locul ideal din care să vezi Parlamentul în toată splendoarea lui.

De aici ne-am plimbat agale prin Castelul Buda, însă datorită faptului că în ultima zi a fost o vreme superbă, am refăcut pas cu pas această plimbare, pentru că nici nu prea eram satisfăcută de pozele din prima zi când a fost înnorat. Aşa că o să sar acum direct la a doua zi :) în care am văzut:

1. City Park (Varosliget) – parcul din spatele Pieţei Eroilor (Hosok tere)

Nu ştiu cum am făcut, dar vrând să intru să mă plimb prin parc, am ajuns chiar lângă lac, care e populat de gâşte. Este genial să mergi pe lângă lac, să te aşezi pe o bancă şi să stai până uiţi de tine, minunându-te de răţuşte: cupluri care se plimbă agale pe apă, pe trotuar sau chiar prin iarbă, şi dacă ai noroc vezi şi familii cu bobocei. Sunt foarte fotogenice şi chiar stau la pozat. Dacă ai şi ceva pâine sau biscuiţi să le dai e şi mai bine. Sunt ale tale!

 

2. Szechenyi Furdo (băi termale) – doar pe afară, nu am intrat

La Szechenyi am ajuns mergând mai departe prin parc. Am ajuns destul de uşor pentru că aici e şi o staţie de metrou cu denumirea asta. Pe urmă am traversat şi am mers în cealaltă parte a parcului, în complexul în care se găseşte Muzeul Agriculturii, Castelul Vajdahunyad (copie a Castelului Huniarzilor din Hunedoara – deşi mie nu mi se pare că seamănă prea tare, al nostru e mult mai frumos) si o mică bisericuţă care mi-a plăcut foarte mult, pe numele ei:

3. Capela Jak

Pe urmă m-am întors în Hosok tere, de unde am luat metroul tocmai până la Gara Keleti (nu e direct, se schimbă).

Se făcuse destul de cald afară, şi-mi pusesem geaca peste geantă cumva, dar nu era fixată. Ca paranteză, Cristi fiind la seminar, eu umblam teleleu toată ziua singură. Ei, am scos eu nasul eu frumos de la metrou in faţa gării Keleti şi am ieşit într-o mare agitaţie şi aglomeraţie. Era multă lume, eram în mijlocul unei pieţe, în intersecţie se lucra, era gălăgie şi de acolo plecau vreo 4 străzi (logic) şi eu habar nu aveam pe care dintre ele tre să pornesc ca să ajung unde îmi trebuia mie. Ce naiba să fac. Scot harta ca cel mai retard turist în mijlocul străzii şi mă uit ca mâţa în calendar. Mă şi gândeam: mamă să vezi că mă ia la ochi careva şi mă lasă fără bani şi cameră, nu de alta dar erau şi nişte oameni dubioşi pe acolo.

După ce m-am prins pe unde tre să o iau, realizez că trebuie să trec strada şi aştept să se facă verde, în timp ce mă uit panicată că pe partea ailaltă e un fel de homeless. Ei dar se face verde şi pornesc, încercând să nu mă uit la el şi să-mi vă de treabă. Dar nu fac mai mult de 5 paşi şi văd cumva cu coada ochiului că face semne spre mine. Zic a, minunat, ce oare o să urmeze?

Dar până să mă prind eu ce şi cum, din spatele meu mă atinge cineva pe braţ în mijlocul străzii şi când întorc capul ce să văd: un tip îmi înmânează propria geacă. Îmi picase pe jos şi homeless-ul săracul îmi făcea semne că mi-a căzut. Nu pot decât să bănuiesc că în timp ce eu mă uitam ca viţelul la poartă nouă pe hartă, cineva mi-a deschis geanta să umble în ea sau ştiu eu ce, şi fix în momentul ăla eu am plecat de pe loc. Saaaau… pur şi simplu mi-a căzut fără să fi umblat vreo cineva la ea. Mda, da, hai să fim optimişti :)

Unde vroiam să mă duc de fapt? Ca să văd asta:

4. Biserica Sfanta Elisabeta (Szent Erzsebet Templom)

E o biserică necunoscută, dar a cărei poză am văzut-o pe wikipedia, mi-a plăcut, aşa că m-am gândit să fac o plinbare până aici. Când am fost eu nu am putut intra înăuntru dar în schimb, este încadrată de un părculeţ mic şi frumos, în care poţi să stai la umbră (sau nu) pe o băncuţă, ba culmea, if nature calls, poţi să mergi şi la toaletă, în dreapta intrării fiind amenajat un fel de wc public, care mai e şi moca pe deasupra. A fost funny că acolo era o tanti care am presupus că încasează o taxă şi eu făceam pe mine şi nu ştiam cum să o întreb mai repede cât costă, ca să plătesc şi să intru. Dar cum naiba să mă înţeleg cu ea? Nu ştiam cum se spune în maghiară “cât costă” şi engleză nu ştia. A văzut că mă scremeam să o întreb ceva, se uita la mine ca la proşti, eu mă uitam la ea asemenea, aşa că am scos nişte monezi şi i le-am arătat. Abia atunci i-a picat fisa ce vroiam (ce naiba aş fi putut să vreau???) şi a gesticulat foarte clar că nu costă nimic. Şi mai bine!

Apoi am pornit mai departe ca să văd Palatul New York, un hotel de lux care datează din 1894.

5. Palatul New York

Mai departe am luat-o aiurea pe nişte străduţe, ca să caut Teatrul Naţional. Din păcate mă informasem greşit, pentru că nu era acolo unde îl căutam eu, aşa că m-am ales doar cu o plimbare printre clădiri, până la Opera Naţională. Mai târziu m-am întâlnit cu Cristi şi am mers împreună cu vaporaşul pe Dunăre.

Nu aş putea să vă spun cât costa plimbarea asta, pentru că noi am fost cu grupului lui de la seminar, şi era moca. Evident, nu a fost genul ăla de plimbare romantică pe apă cu vaporaşul, ci una chiar extrem de îngrămădită, pentru că era foarte multă lume. La un moment dat am auzit pe cineva vorbind în microfon, dar nu se auzea de pe punte, aşa că am intrat înăuntru ca să aud ce zice persoana care am presupus că e un ghid.

Era de fapt o tanti care, deşi părea că ştie multe, nu cred, sau cel puţin, spre binele altor turişti, aş vrea să cred că nu era ghid, ci doar o localnică. Ea se străduia săraca, dar când a zis cu atâta convingere că Dunărea izvorăşte din Germania şi se varsă în Rusia, mi s-a sculat tot părul în cap. Erau pe vaporul ăla o grămadă de oameni, din mai multe ţări, şi când mă gândesc ce prostii auzeau, m-a luat durerea de cap. Cine ştie ce alte prostii ne-a mai zis, de care eu nu m-am prins. La momentul respectiv am reţinut mai multe gafe colosale, dar din păcate nu mi le-am notat şi timpul le-a şters… Atunci m-am gândit că poate era mai bine să fi plătit plimbarea, dar barem să fi avut un ghid ca lumea, care să ne spună ceva interesant, nu unul care zicea “uhmmm, I donno, ăăăă, whatever…”

O hartă cu liniile de metrou, dacă vă trebuie:

Şi traseul făcut de mine:

View Budapest day 2 in a larger map

3 comentarii:

  1. Frumos pe la vecinii nostri. In Budapesta nu am ajuns; am fost prin Ungaria si am stat o saptamana undeva la granita cu Austria.

    Si pe mine ma enerveaza chestia cu vorbitul in maghiara, mai ales cand se intampla pe teritoriu Romaniei. In Oradea de multa ori , la piata, nu puteai sa ceri un kg de cartofi fiindca ziceau ca nu stiu romana…

  2. Drumul către Europa occidentală trece pe la Budapesta, fiecare popas în orașul dunărean maghiar ne dezvăluie aspecte noi ale aspectului modernist într-o combinație complementară cu istoria sa imperială.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *