De la 0 la 2544m – Cap. 7: Vf. Peleaga (2509 m)

Data: 1 august 2010

Traseu: Lacul Bucura (2041 m) – Vârful Peleaga (2509m), (  – 2h)

Vârful Peleaga (2509m) – Custura Bucurei (2370 m) – Curmătura Bucurei (2206 m) – Lacul Bucura (2041 m), (  – 2h)

Lungime totală: ~ 5,5 km
Diferenta de nivel: + 590 m, – 590 m

Surse de apă: Lacul Bucura

M-am culcat cu o seară înainte rugându-mă să mă simt suficient de bine cât să mă pot ţine pe picioare să cobor cu rucsacul până la maşină şi să pot conduce. Atât îmi doream.

Dimineaţă însă, când m-am trezit, mă simţeam mult mai bine, aşa că m-am grăbit să scot repede nasul din cort să văd cum e afară.. Dar în secunda doi mi-am şi amintit că în cursul nopţii şi spre dimineaţă plouase. Nu sunase deloc a bine, şi desigur, când am ieşit din cort m-am convins. Era ceaţă, erau nori… vreme numai bună să strângem şi să plecăm acasă.

Aşa că nu m-am grăbit deloc. Am încercat să mănânc ceva înainte să plecăm însă nu am putut decât un corn. Apoi am început să strângem.. încet, încet, eu cel puţin cu un chef de zile mari, mai mai plângând gândindu-mă că nu am făcut nici jumătate din ceea ce-mi propusesem în Retezat şi că am bătut atâta drum pentru un singur traseu.

Cum să nu mă oftic când cu o zi înainte fusese super frumoasă vremea şi acum era îngrozitoare?!

Nu mai ploua, însă mă gândeam că oricum o dată şi o dată tot aveam să mă întorc aici să fac Porţile Închise, aşa că nu avea rost să mergem până pe Peleaga pe o vreme aşa urâtă.

Pe la 11 deja strânsesem cat tot şi tocmai ce dădeam la o parte prelata cortului, când colo am observat că norii erau pe cale de dispariţie şi că se însenina. Nu-mi venea să cred! Părea o minune! Un semn dat la momentul potrivit, înainte să apucăm să plecăm.

Atât mi-a trebuit! În 2 secunde am pus pe pauză orice acţiune de strângere, am prins prelata la loc pe cort, am azvârlit ce ne trebuia în rucsac şi am plecat cu paşi repezi să ne umplem sticlele şi să pornim către cel mai înalt vârf din Retezat.

 Lacul Bucura (2041 m) – Vârful Peleaga (2509m): 2h

Prinsesem destul de multa viaţă dar totuşi nu mâncasem aproape nimic de mai mult de 35 de ore şi din cauza asta, la fiecare câţiva paşi mă opream şi îmi simţeam picioarele foarte slăbite. Cristi mă întreabă destul de retoric dacă sunt în stare să urc, însă ştie prea bine cam cu cine are de-a face. După încă o sută de metri m-am hotărât însă că trebuie să mă aşez şi să încerc să mănânc, pentru că altfel nu voi avea de unde să am energie pentru urcuşul ce urma.

Cu chiu cu vai am mâncat nişte pate cu lipie (iar!!!) ceea ce e mai rău decât pate pe pâine, dacă puteţi să credeţi. Parte bună a fost totuşi că am căpătat nişte puteri, şi acum nu mă mai opream la 5 paşi, ci la 10 :)))) Lăsând gluma la o parte, eram slăbită şi, după o porţiune acceptabilă de traseu pe care nu a trebuit să depun efort cine ştie ce, a urmat unul dintre cele mai abrupte şi accidentate trasee din câte am făcut eu.

Mormanul ala de pietre tre’ sa-l urcam??

M-am strofocat mai tare ca niciodată, şi era şi de înţeles, dar nici în ruptul capului nu vroiam să renunţ. După o vreme mi-am intrat un pic în ritm şi m-am mai destins, mai ales când am şi auzit marmoţelele vociferând. Săracele… le era teamă de noi şi anunţau toată “familia” din zonă să fugă din calea pericolului.

Din când în când mai întorceam capul spre Bucura, şi rămâneam cel puţin 1 minut cu ochii aţintiţi. Mai frumos de-atât nici n-ar putea fi! Dacă ai vrea vreodată să convingi pe cineva să vină în Retezat, ar trebui să-i araţi o poză cu Lacul Bucura din acest unghi, într-o zi cu soare, ca aceasta.

Mi-era destul de cald, însă nu atât de cald pe cât îi era noului meu partener de drum, un câine gigantic negru, cu blana scurta si lucioasă, pe care contrasta puternic limba roz, care atârna de-un cot. Era frumos tare şi arata ca o panteră, aşa cum sărea el din piatra în piatra. Am vrut să mă bag în seamă cu el, dar nu prea mi-a mers, poate din cauză că nu prea ştia ce-i aia “cuţu-cuţu” pentru că stăpânii vorbeau ungureşte, iar eu chiar nu ştiam cum se cheamă un căţel pe maghiară.

Evident că m-a depăşit la un moment dat, dar se mai oprea din când în când la câţiva metri în faţa mea, şi se uita spre mine şi stăpânii lui cu o expresie de genul: „Hai moşilor, mai stau mult după voi?”

După o urcare ce părea interminabilă, am ajuns în sfârşit la ultima porţiune de dinainte de vârf, care era ceva mai acceptabilă ca pantă. Se vedea deja vârful şi ceva lume care se odihnea “pe” el şi am prins pe loc forţe noi. Cum mergeam noi aşa, în dreapta observ la un moment dar ceva mişcându-se cu iuţeală. Când întorc capul, ce să văd? O vietate mititică şi drăgălaşă foc, care pe loc am bănuit că era un pui de marmotă, mai ales pentru că e fugit repede şi nu am reuşit să o văd decât o secundă. Pe urmă mi-am dat seama că, după dimensiuni şi formă, trebuie să fi fost un jder de piatră.

Şi uite aşa, din una în alta, după 2 ore de urcat, am păşit timid pe cel mai înalt vârf din Retezat, Vf. Peleaga (2509m). Aici ne-am întâlnit cu un tânăr care ne depăşise acu parcă o mie de ani, pe când noi eram pe panta storcătoare de unt, şi care probabil era pe vârf de cel puţin jumătate de oră, alături de încă 4 tineri, 3 băieţi şi o fată, pe care i-am recunoscut de la cortul de lângă noi. Şi uite aşa am intrat în vorbă. Am aflat că, EVIDENT, când au ajuns ei pe vârf, aveau vizibilitate 360°, pe când acum nu mai vedeam decât spre Bucura, ceea ce chiar nu mă încălzea cu nimic, căci pe partea cealaltă vroiam eu să văd…

Am apucat totuşi să aruncăm o privire spre Lacul Peleaga şi spre traseul spre Vârful Păpuşa, pe care ar fi trebuit să continuăm dacă lucrurile ar fi mers conform planului iniţial. Dar asta e… Ne mulţumim cu atât, mai ales că în momentul în care mă uitam la panta care urca spre Vf. Păpuşa mă lua durerea de cap, mai ales că nici măcar nu vedeam coborârea de unde eram noi acum, până în şaua din care traseul începea iar să urce, atât de abrupt era. Desigur, lucrurile nu sunt atât de “grave” precum spun eu, însă la lipsa de energie de care sufeream eu în acele momente, mi se părea al naibii de dificil.

Şi uite aşa, ne-am luat cu vorba, şi ne-am dat seama că ajunsesem de câteva minute bune şi nici nu apucasem încă să facem poze. Am mers la indicatorul de vârf vechi, pe care abia se mai distinge ceva, am luat mândră steagul nostru în braţe, şi am zâmbit fericita.. Look mum! M-am suit şi pe moviliţa Retezatului :))

Alexandra Rosu

Am sunat-o să-i spun şi personal însă abia-abia am reuşit să–i transmit câteva cuvinte printre căderile de semnal, iar după vreo 3 apeluri a reuşit să înţeleagă că sunt ok (ultima oară când am vorbit joi seară i-am spus că o sun duminică and she was like Whaaaaaat? Tocmai duminicăăăă?), că sunt pe vârf şi că o să coborâm la maşină pe seară şi o sun atunci.

Am rămas contemplând pe Peleaga nici mai mult, nici mai puţin de o oră, mulţumindu-i lui Dumnezeu că m-a ajutat să mă simt bine astăzi şi că ne-a dat o vreme aşa frumoasă pe ultima sută de metri. Aici, sus, se lăsase ceaţă, dar era mai mult decât ok pentru mine, în condiţiile în care dimineaţă renunţasem să mai sper că mai facem vreun traseu astăzi.

După o oră am hotărât cu toţii, în noua formulă de 7, să ne întoarcem roată, adică prin Custura Bucurei şi Curmătura Bucurei, pentru că şi ei aveau în gând acest traseu, pe care vroiam eu să-l fac, pentru că nu-mi place să mă întorc pe acelaşi drum.

 Vârful Peleaga (2509m) – Custura Bucurei (2370 m) – Curmătura Bucurei (2206 m) – Lacul Bucura (2041 m): 2h

Am pornit deci pe creastă, pe bandă roşie, într-o coborâre accentuată, până într-o şa, după care am început din nou să urcăm, pentru a ajunge pe vârful Custura Bucurei (2370 m). Nu prea ştiu de ce îi zice custură, şi nu vârf, mai ales că de pe malul Lacului pare cel mai impunător vârf care domină căldarea. Dar mă rog…

Urcarea pe acest vârf este chiar deosebită, la un moment dat are o porţiune care ar cauza leşin celor cu rău de înălţime, pe care iar îl auzeam pe Cristi zicând “aoleu” :))) chit că nu are rău de înălţime (or maybe just a little, dar nu recunoaşte). În fine, mie mi-a plăcut la nebunie.

Hei, iar faci poze la muste?

Cum urcam aşa, cu hăul stânga dreapta, ca pe un fel de scară elicoidală suspendată în aer, pe la jumătate se forma un fel de băncuţă, dintr-o piatră mai plată şi orizontală….. cel mai fain loc de tras sufletul din câte am văzut.

 Ca un fel de scăunel pe un nor :D

Mai departe, am ajuns şi pe Custura Bucurei, unde însă era cam ceaţă, şi nici nu am zăbovit mult. Am continuat să coborâm pe lespezi mari până în Curmătura Bucurei, unde am realizat cu stupoare că într-adevăr, semnalul este full şi se poate vorbi fără întreruperi. N-am mai sunat însă din nou, pentru că reuşisem să transmit de sus tot mesajul :)

Ne-am odihnit câteva minute, ne-am uitat cu jind în ceaţa ce acaparase complet „the other side” deci nu vedeam nimic în direcţia pe care o arăta indicatul opus celui care indica direcţia Bucura, adică spre Cabana Pietrele.

Aşadar am plecat pe ultima bucată de traseu, înapoi la cort, cu multe lacune, însă care mi-au sădit iremediabil dorinţa de a mă întoarce aici cu prima ocazie. Mă aşteaptă Porţile Închise, Tăul Ţapului (căruia probabil o să-i fac cel puţin 40 de poze) şi multe alte restanţe cu care am rămas.

În drum spre cort ne-am lungit gâtul după cioban, l-am strigat, dar nimic. Vroiam şi noi să cumpărăm nişte brânză din aia ţapănă, dar nu ne-a răspuns. Cine ştie pe unde hălăduia…

La cort, noii noştri prieteni au încercat să ne convingă să rămânem încă o noapte, şi să coborâm cu ei a doua zi dimineaţă. Noi însă ne-am apucat de strâns, având mult prea multe motive pentru care nu mai puteam rămâne… mâncare nu mai aveam (deşi s-au oferit ei să împartă cu noi frăţeşte), eram murdari.. şi în plus, îi spusesem mamei că o sun seara şi nu mai urcam până în Curmătură la semnal nici să mă baţi. Plus că totuşi, de-aici nu mergem acasă, ci mai avem planuri măreţe, care n-aş vrea să mi se dea peste cap (încearcă să-i schimbi planul unui control freak ca mine…)

Alexandra Rosu

Aşa că, înhămaţi iarăşi ca nişte măgari (nu ştiu cum naiba eram tot la fel ca la venire) am plecat, cu un zâmbet pe faţă alimentat doar de amintirile pe care tocmai le făcusem, căci numai eu ştiu ce rău îmi părea că plecam… mai ales că iarăşi se însenina, de parcă vroia să ne facă în ciudă :P

Până jos la Poiana Pelegii (pe cruce roşie) am făcut câteva minute peste 1 ora şi jumătate, însă mi s-a părut că a durat o veşnicie, rucsacurile le simţeam de parcă aveau tone, şi simţeam că dacă nu ajungem mai repede o să ne rupă spatele în două.

Când am ajuns la poiană ne-am oprit să umplem sticlele cu apă, şi am asistat la o fază, pe cât de amuzantă, pe atât de nasoală. În poiană erau la păscut mai mulţi cai,care, din greşeală probabil, ajunseseră în preajma corturilor. Şi cum păşea unul dintre cai pe lângă un cort verde, deodată haţ! A muşcat din cort! L-o fi derutat culoarea, i s-o fi pus pata pe cort, cine ştie? Cert e că a rupt cortul omului, şi îi lăsase o “aerisire” cam mare în “uşă”, dar din plasa din spate nu apucase să muşte, deci măcar nu-i intrau gângănii dacă mai avea de stat acolo. Oricum o dai, mi s-a părut super nasoală faza, mă gândesc că mie nu mi-ar fi plăcut să plec pe traseu şi când mă întorc să-mi găsesc cortul vandalizat. Plus că m-aş gândi prima dată că vinovatul ar fi ursul…

A, ca să nu mai spun că noroc că a venit unul dintre salvamontişti în fugă spre el, şi l-a gonit, că altfel cine ştie cât mai mânca din cortul omului, săracul…

Uşor amuzaţi, dar mai mult speriaţi, dorindu-ne să nu ni se întâmple niciodată aşa ceva, am plecat spre parcare, unde am găsit maşina unui “domn” cu mult bun simt, care probabil vroia să ajungă pana la cort cu maşina, si urcase cu roţile pe iarbă, blocând exact poteca pe care mergeam noi. Dar ce vrei, acolo era mai sus decât toată lumea, că doar asta era important nu?

Ne-am amuzat copios însă când am văzut că cineva îi pusese deja în geam un bilet mare, pe care scria “Eşti nesimţit”… deşi nu cred că a produs efectul scontat…

Pe la ora 18:30 ne-am urcat în maşină şi 2 ore mai târziu am ajuns la Cabana Gura Zlata. Am întrebat de camere şi, din păcate, nu aveau decât o singură cameră liberă, deşi era duminică seară, dar care era de 4 paturi şi nu avea baie (70 lei), de care aveam cam mare nevoie, având în vedere că nu mai făcusem duş de….. aoleu, nici nu mai zic de când, că mi-e ruşine :))))

Era tot doamna care era atunci când am venit prima dată şi, fiind drăguţă, i-am spus că avem mare nevoie să facem duş şi că vrem mai întâi să mâncăm (că nu mai vedem bine de foame) şi apoi să ne ducem să încercăm la Pensiunea Iris să vedem dacă au camere libere, iar dacă nu, venim înapoi şi acceptam oferta, chiar şi fără baie. Nu de alta dar era destul de târziu ca să mai facem mari mofturi.

Eram cu benzina alarmant de aproape de roşu însă mi-aminteam că Iris nu e departe, aşa că am mers. După 1 km am ajuns şi ne-am bucurat să vedem că pe uşă scria că au camere libere. Nu mare ne-a fost însă mirarea când domnişoara care a venit la poarta ne-a zis că nu au nici un fel de cameră liberă, aşa că am plecat, dar nu înainte de a-i sugera să-şi dea jos anunţul de pe poartă, că duce lumea în eroare.

La cât de rupţi am fost, ne-am dus frumos înapoi la Gura Zlata, ne-am luat în primire camera şi am adormit duşi înainte să apucăm să savurăm ca lumea senzaţia de pat.

Dacă nu știi exact ce este „De la 0 la 2544 m”, poți afla de aici.

25 comentarii:

  1. In primul rind bravo!
    In al doilea rind, Bucura m-a vrajit.Stiam ca este cel mai intins lac glaciar din tara dar nu mi-am imaginat ca este atit de frumos.
    In al treilea rind, daca imi permiti, custura este o creasta ingusta, cristalina, situata intre doua circuri glaciare.
    In al patrulea rind, tipu’ de HD ESTE UN COCALAR.
    In al cincilea rind …noapte buna!

  2. Viorel, in primul rand multumesc! :)
    In alt doilea rand, asa e, Bucura te vrajeste, este nemaipomenit!
    In al treilea rand, mersi pt explicatie :) Am cautat si eu sa vad ce inseamna custura dar nu prea am inteles.
    In al patrulea rand, mda.. cam asa e…
    In al cincilea rand, noapte buna si tie! :)

  3. Salutare,

    In cazul in care as vrea sa fac mai multe trasee cu plecare de la Bucura imi pot lasa cortul,mancarea, trancanalele la Bucura? Este in siguranta?
    Dar la Poiana Pelegii?

  4. Da, pai eu asa am facut. Am lasat cortul la Bucura cu toate cele in el in 2 zile diferite. Toata lumea face asa acolo. E safe, e si salvamontul acolo.

    Si la Poiana Pelegii am vazut ca lumea lasa corturile si pleaca pe traseu, si la fel, este si salvamont acolo, dar nu pot sa-ti spun din proprie experienta. Cred ca e ok.

  5. In cazul asta e super cu toate ca ne este putin teama sa lasam “lucrurile” neincuiate!
    Noi suntem patiti si ne este cam teama; nu ca am avea cine stie ce valori insa lucrusoarele (rucsacul, primusul, sacii de dormit) sunt cat de cat de calitate fiindca al meu sot merge pe principiul “ori luam ceva de calitate ori nu mai luam nimic”!
    Dar as putea vorbi eventual cu cei de la salvamont!
    mercic mult!

    ps: s-ar putea sa-ti mai pun unele intrebari :)

  6. Aoleu, cum asa? Unde ati patit si ce anume? Nu de alta dar sa ne ferim si noi…

    Da, sigur ca poti vorbi sa le lasi la salvamont.

    Cat despre intrebari, chiar te rog! Poti sa ma intrebi oricate!

  7. Mai sa stii ca de atunci nu am mai fost cu cortul pe munte, si cand am mai fost, am fost ori o singura zi, ori am stat la cabana :)

    Dar la vara ori voi imprumuta primus, ori voi lua ceva care nu se strica de pe o zi pe alta.. desi nu prea as vrea si nici nu prea am idei…

  8. Da, asa-i, pentru ture de o zi, merge un sandvis sau te miri ce. Dar la mai multe zile primus-ul e un “must”. In rest, parere si experienta personala, pe cat posibil evit conserve dubioase…adica merge foarte bine un pateu, o iahnie de fasole..dar la altele nu prea ma bag. Pe amiaza (e drept ca deja ma refer la chestii mai grele unde timpul conteaza) de obicei glucoza la oprire, apoi batoane de cereale, ciocolata, fructe uscate. Gust cam nasol…dar energie pentru toata ziua. Aveam pe undeva un link cu ce ar fi indicat sa mananci. Daca vrei, il caut si ti-l dau. Pana una alta, inca n-am terminat de citit seria “de la 0 la 2544”, dar imi place enorm.

  9. Da, da, batoane, ciocolata si din astea mananc si eu in cursul zilei. Credeam ca m-ai intrebat doar pentru seara la cort.

    Nici eu nu ma mai bag la conserva, mi-a ajuns pt toata viata! :)

    Ma bucur mult ca-ti place seria, astept o impresie cand termini cu cititul :)

  10. Da, ai dreptate..da n-am vrut sa scriu chiar asa mult..ca ma lungesc si monopolizez comenturile. Seara zic eu ca musai mancare calda. Dupa o zi intreaga de mers, oboseala, poate si vreme nasoala, macar o mancarica buna sa fie. De obicei la primus un pliculet de supa, apoi ceva …de la paste ready pasta..cu de toate pana la piufulgi de cartofi, etc. cu carnaciori si legume..sunt variante multe. Dimineata cereale cu lapte praf, tot de la primus si ceva chestii mai serioase. O leguma, un fruct..ce este pe-acolo.
    Mi-a placut mult seria articolelor. Recunosc ca am parcurs astea repede, dar pe nerasuflate. Mi-au mers la inima, si cu asta cred ca am spus totul.

  11. Frumos ! Ai talent de scriitoare ! Te-as ruga ,daca vrei,sa nu mai folosesti expresii in engleza .E plin netul de ,,englezisme”,asa ca n-are rost sa-ti strici stilul…Iar in ceea ce-l priveste pe nesimporcul cu ,,gipan” ,mesajul trebuia lasat pe portiera, cu marker permanent !Carari luminoase iti doresc !

  12. Multumesc!
    Da, ai dreptate cu englezismele, din pacate la mine e defect profesional :)
    :)) cred ca daca muntomanii ar avea markere in rucsac, chiar ca ar fi fost scris direct pe portiera :)))

  13. Am fost si eu acolo,in Retezat.Nu mi s-a parut chiar asa de greu urcusul pana la Peleaga,am facut 3 ore din Poiana Pelegii pana in varful Peleaga.Grea mi s-a parut coborarea,nu mi-am luat bocancii.Mi-am luat niste adidasi care m-au strans.Mi-a dat un prieten niste adidasi mai buni.Aia nu m-au strans.

  14. Frumos blog. Ai jurnale interesante si la compozitie si la imagini.
    Am citit cateva in cautarea unor informatii tehnice. Ma bucur ca am gasit blogul tau, a fost o descoperire placuta.
    Succes!

  15. Salut! Pentru vara asta avem mai multe în plan… printre ele şi vf. Peleaga care era iniţial planificat pt. vara 2012 dar l-am dat pentru Parângul Mare. Mulţumim de informaţii, ne vor fi utile ca şi altele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *