De la 0 la 2544 m – Cap. 8: din Retezat spre Fagaras – Biserica Densus si Rapa Rosie

După 3 zile şi 4 nopţi petrecute în Retezat, pot să fac următorul rezumat:

Joi: Bucureşti – Piteşti – Petroşani – Haţeg – Gura Zlata – Poiana Pelegii (cu maşina – 9 ore) campare în Poiana Pelegii

Vineri: Poiana Pelegii – Lacul Bucura bandă roşie – 2h) + Lacul Bucura – Lacul Zănoaga si retur (punct roşu – 6h30) campare la Lacul Bucura

Sâmbătă: pauză

Duminică: Lacul Bucura – Vârful Peleaga (cruce galbenă ) – Custura Bucurei – Curmătura Bucurei (2206 m) – Lacul Bucura (cruce galbenă – bandă roşie – 4h)

Lacul Bucura – Poiana Pelegii (cruce roşie -1 h 30)

Am visat la mai multe, însă în condiţiile date am fost mai mult decât fericită că am reuşit să fac şi atât. După aceste zile deosebite, am putut concluziona că Retezatul este, aşa cum auzisem, un loc în care te simţi mai departe de tot ce e urât pe lumea asta, şi mai aproape de rai, daca aş putea spune aşa. Am citit undeva că i se spune “tărâmul fermecat cu ochi albaştri”, expresie la care pot subscrie fără ezitare. Lacurile glaciare cu care este împânzit îmi tăiau respiraţia de fiecare dată când le vedeam din alt unghi şi aş fi fost în stare să privesc la nesfârşit lacul Bucura în urcuşul spre Vârful Peleaga.

Din păcate încântarea nu a durat decât aceste 3 zile, după care a trebuit să părăsim “tărâmul fermecat”, însă, spre fericirea mea, cu direcţia Făgăraş, căci visul trebuia urmat până la capăt.

Însă acum nu ne mai grăbeam aşa tare şi ne-am permis să facem 2 mici opriri.

Prima a fost in satul Densuş, care este foarte aproape de Haţeg. Noi venind din Retezat, am intrat din nou pe DN68 si apoi am făcut stânga în satul Toteşti pe DJ687G. Am trecut prin Hăţăgel, după care am ajuns în Densuş. Este un drum foarte ok, însă nimic spectaculos stânga – dreapta sau în statul Densuş. Aşa că pot să spun că am rămas foarte plăcut impresionată când am urmărit indicatorul spre Biserica Densuş şi am ajuns la un loc foarte frumos îngrijit şi chiar cochet aş putea spune. Biserica este foarte bine întreţinută şi se afla în mijlocul unei grădini foarte frumoase.

Biserica din Densuş este un monument foarte important după părerea mea, fiind una dintre cele mai vechi biserici din România, în care slujba s-a ţinut fără întrerupere până în prezent. A fost construită prin secolul al 13-lea în stil romanic, folosind pietre de la ruinele antice romane care se aflau în zonă.

În interior nu ai voie să faci poze, de altfel când am intrat m-am lovit imediat de stâlpii de susţinere din interior, care mi se păreau că ocupă cam tot spaţiul, deci cine ştie ce poză nici nu cred că puteam face. Am ieşit însă în grădină şi m-am postat în poziţia optimă pentru a face cea mai bună fotografie.

Am plecat mai departe, foarte încântată că am ajuns şi în acest colţişor al ţării noastre, şi am pornit mai departe spre Făgăraş, dar nu înainte de a opri la prima benzinărie din Haţeg, pentru că mai aveam puţin şi făceam pana prostului.

A doua oprire a fost la Râpa Roşie, unde mai fusesem şi vara trecută, însă ajunsesem prea târziu, pe la ora 20, şi nu am apucat să facem nimic.

Acum era vreo 12 parcă ceasul, numai bine cât să murim de-a dreptul de cald. Cu destul de mult înainte de a ajunge în Sebeş am dat peste acelaşi coşmar de anul trecut: o coloană de cea mai mare frumuseţe, la care a trebuit să stăm mai mult decât mi-aş fi dorit vreodată pe căldura aia. Peste o mie de ani am reuşit să intrăm pe drumul spre Daia Română, după care am pornit iar pe acelaşi drum infect spre Râpa Roşie. Din păcate, era mai infect decât îmi aminteam, da’ de, dacă tot am pornit, acu să-i dau înainte. Erau nişe cratere imense, cu apă în ele, de-mi era şi frică să le traversez, dar până la urmă a fost ok. De data aceasta îmi ştiam lecţia şi am lăsat maşina înainte de prima rampă, unde este montat şi un indicator turistic vechi de acu’ 300 de ani. Nu mai aveam de gând să repet istoria de anul trecut, când am crezut că rămân acolo, cu maşină cu tot. Dacă nu ştiţi ce am păţit anul trecut, luaţi de-aici!

Acum ne uitam cu ochii cât cepele la rampele alea distruse, şi ne gândeam cum Doamne iartă-mă am trecut cu un an în urmă pe acolo?!?!?!?! Cred ca s-au mai deteriorat între timp, altfel cred că am fost un pic cam nebună…

Aşa că de data asta am pornit frumos pe jos, cum îmi îndemnam cititorii anul trecut, în articolul de mai sus, şi am ajuns destul de repede, numai că, vedeţi voi, să mergeţi pe un câmp deschis, fără nicio umbră, la începutul lui august, la ora 12-13 chiar e o idee extreeem de proastă!!

Am ajuns total leşinaţi şi sleiţi de orice putere, în locul în care anul trecut era înfipt un băţ pe care era însemnat un traseu cu pătrat roşu, pe care nu am vrut să înaintăm pentru că era târziu. Ei, dar acum treaba se schimbase, în locul băţului era un panou foarte frumos, care se vedea că e nou, pe care era o poză în care era reprezentat un traseu de vizitare a rezervaţiei care înconjura Râpa Roşie cum ar veni, care dura 4 ore (se pare că cineva îmi citise blogul :)))))) şi a luat măsuri).

Având în vedere că în nici un caz nu aveam de gând să mă învârt pe acolo 4 ore ca o muscă fără cap, am pornit pe cărăruia pe care vroiam să mergem anul trecut, ca să ajungem mai aproape de formaţiuni, deşi pe panou scria clar să nu te duci pe cărări nemarcate, iar cel marcat clar nu era pe acolo.

Am pornit deci prin pădurice, cu mare băgare de seamă, pentru că mi se părea că în orice moment poate să apară brusc în faţa mea o arătare a pădurii. Cărarea coboară, după care urcă, şi în scurt timp copacii de termină şi ieşim iar în câmp, însă foarte aproape de formaţiunile roşii, aşa cum speram.

Cu toate astea, aici cărarea se pierde, panta este destul de mare şi ne trezim că nu ştim pe unde să o luăm, curg apele pe noi de căldură şi orbecăim ca proştii fără scop. Nu aveam unde să stăm că era prea abrupt, ne bătea soarele în cap şi cam atunci ne-am dat seama că n-am avut o idee prea strălucită la faza asta. Am făcut totuşi câteva poze pe care nu am avut ocazia să le fac anul trecut, nu de alta dar să nu fi venit degeaba şi am coborât înapoi repejor, că deja simţeam că leşin, nu alta.

Am trecut iar prin pădurice, dar nici măcar acolo nu era mai răcoare, apa ni se terminase de mult prea mult timp, aşa că ne-am târât ca nişte şopârle (deşi lor cred că nu le e aşa cald..) până la maşină. Când am dat să intru în maşină, în care, chiar dacă nu mi se părea posibil, era ŞI MAI CALD!!, mi-au picat ochii pe picioare. Arătam ca un copil din ala care a scurmat toată ziulica în praf şi şi-a mai turnat şi în cap. Numai că praful ăsta, nu ştiu cum să vă spun, era roşu!! Aveam degetele de la picioare murdare, dar roşii! Ca doar eram la Râpa Roşie, nu?

Am reuşit însă să trec peste şoc şi peste ameţeala de la căldură, şi am realizat, ca prin vis, că ne aflam lângă un fel de gârla, râu, pârâu… nu ştiu ce era, şi nici nu mai conta… m-am băgat direct cu picioarele în apă şi am început să îmi torn apă pe unde puteam, îmbătată de senzaţia de răcoare pe care nu credeam că o voi întâlni prea curând. M-am udat pe maiou, pe pantaloni, şi în cap mi-a venit iarăşi imaginea unor copii care se bălăceau într-o baltă de noroi ca nişte porcuşori. Apa nu era murdară, nu înţelegeţi greşit, dar sincer nu ştiu de unde venea şi unde se ducea, şi nici că mă interesa. A fost cea mai fun chestie pe care o făcusem pe ziua aia, şi nu mă mai simţisem atât de free de multă vreme…

Pe deasupra, după ce ne-am uscat suficient cât să ne urcăm în maşină, am descoperit că aveam şi o sticlă mare de apă pitită pe undeva, care, daca îmi aduc bine aminte, nici nu era clocită de tot… Aşa că am băut-o de parcă am si umblat prin deşert 3 luni de zile, după care am zburat spre Făgăraş. Mă rog, zburat e doar o figură de stil pentru că în Sebeş m-am învârtit de vreo două ori în jurul cozii, ca să ajung în aceeaşi intersecţie tâmpită (au circulaţia deviată în acelaşi stadiu în care era şi anul trecut, sau asta e starea normala???) ca să pot ieşi spre Sibiu. Am făcut şi stânga în condiţiile în care nu aveam voie…eh… detalii… Cred că nu mai trec prin Sebeş în viitorul prea apropiat.

În Făgăraş am hotărât să ne stabilim “baza” mai sus de Cârţişoara, la un complex care se numeşte “Vama Cucului”. Şi pentru că am stat suficient de mult, am multe de povestit despre el, aşa că despre asta voi continua într-un articol separat.

Tot ce pot să spun e că imediat ce am ajuns am mâncat, pe urmă am făcut duş vreo oră :)))) am îmbrăcat hăinuţe curate şi frumos mirositoare, am consultat vremea şi la final ne-am trântit în pat, de unde nu ne-am mai ridicat până a doua zi dimineaţă.

________

Dacă nu știi exact ce este „De la 0 la 2544 m”, poți afla de aici.

10 comentarii:

  1. da, e tare frumos la Densus. Dar am prins o canicula, parca eram lesinati. Eu ma amuz cu groapa ai ruginoasa din apuseni si rapa rosie, nu stiu de ce dar nu ma atrag. Si pe Valea Prahovei cum mergi spre Comarnic e ceva asemanator, dar pamantul acela rosu nu are succes :). Noi dupa ce am plecat din Retezat am vazut biserica Densus, Sarmisegetuza ( Ulpia Traiana) si Castelul Corvinilor. Din pacate nu am avut timp pentru cetatea de la Deva. Bucovine e un MUST :), e cel mai VERDE loc din Romania si cel mai frumos, dupa standardele mele :)))).

  2. o sa public in curand pe blog un articol despre bucovina si manastiri. am fost acolo in Mai anul asta. trebuie sa mergi neaparat. este ceva de vis. nu-ti vine sa crezi ca esti in RO :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *