Coborarea salbatica de pe Bucsoiu

Data: 18 iulie 2010

Traseu: Cabana Vf. Omu (2505 m) – Vf. Bucşoiu (2492m) – Pichetul Roşu (1445mm) – Cabana Poiana Izvoarelor (1455m) (  – 5 h)
Cabana Poiana Izvoarelor (1455m) – Gura Diham (987m) (  – 1 h 10)

Lungime: ~ 8 km.

Surse de apă: Cele 5 ore de la Omu la Poiana Izvoarelor nu am întâlnit nicio sursă de apă. La Poiana Izvoarelor se pot umple sticlele de la grupul sanitar din cabană. Nu umpleţi de la pârâul care intersectează poteca.
Nu există sursă de apă la Omu. Se poate cumpăra apă de la cabană. (Preţuri de 2505 m)

Continuarea turei începute aici.

Dimineaţă pe la 8 am sărit ca arsă. N-am chef să mai păţesc ca ieri şi să nu mai prindem de mâncare. Am ieşit repede din cort şi dau să merg spre cabană dar rămân blocată pe loc repaus. Sunt cu faţa spre Valea Gaura. Fac ochii cât cepele şi rămân cu gura căscată. Cerul este superb, soarele luminează valea de parcă ar fi un actor care e luminat cu spotul pe scenă… E ceva de vis. Mă ciupesc un pic să văd dacă nu cumva încă dorm dusă în cort, dar se pare că e real… Nici n-am îndrăznit să visez să fie o vreme aşa de bună şi în a doua zi de tură.

Fac o mie de poze cu valea şi fac şi câteva cu corturile, care deja s-au rărit, mulţi fiind deja plecaţi pe traseu, înapoi spre casă.

Abia mă urnesc din loc, merg la cabană şi o rog pe doamna Irina să ne facă şi nouă doua omlete. Mă duc înapoi la cort, şi nu trebuie să-i zic lui Cristi zic decât „hai scoală-te ca să mai prindem de mâncare” că în 5 minute e drepţi. Ce înseamnă domle foamea asta! :))))

După micul dejun şi după ce am strâns cortul, ne-am reunit cu grupul de pe Carpaţi, am făcut o poză de grup la cabană şi am tăiat-o la ora 10 fix.

Acum îmi pare un pic rău că nu am mai stat un pic pe iarbă ca să absorb mai bine tot peisajul, din toate unghiurile posibile… Dar nu-i bai, la anu’ mergem iar la Omu, si tot aşa, în fiecare vară…până n-om mai putea. :)

Având în vedere că vremea e superbă, am purces spre Bucşoiu, aşa cum ne era planul. Citisem că e un traseu deosebit, cu porţiuni sălbatice. Zic taci să vezi ce frumos e.

Bucşoiu se vedea ţanţoş şi nişte nori albi dansau pe cer. E destul de frig, şi am rămas pe mine cu pantalonii de polar, cu care evident mi-a fost prea cald mai târziu.

Am coborât destul de mult spre Şaua Bucşoiului, ca apoi, desigur, să avem de unde urca. Asta e vorba mea când mergem pe creastă: „Ah, iar coborâm ca să avem de unde urca” :)))))) de parcă n-aş şti de înainte şi de parcă nu tocmai asta mă atrage la creste.

De aici urmează o urcare destul de abruptă, şi din cauza ceţii şi un pic din cauză probabil că nu ne venea a crede, am făcut o dreaptă la un moment dat, pe o cărare care părea mai omenească, dar care ulterior dispare. Am bâjbâit un pic şi ne-am întors apoi pe marcaj. A urmat un urcuş pieptiş cu capul prin nori şi o odihnă de câteva minute pe vârf.

Norii dansau şi se plimbau pe creste, mai dezgoleau din când în când zările, iar noi ne zgâiam cu gurile căscate şi cu capetele ca girofarul.

De aici se coboară. Băi şi se coboară, şi iar se coboară… da cum se coboară!!!

Sunt porţiuni foarte abrupte care alternează din an în paşte cu porţiuni tot abrupte, da’ oleacă mai puţin :))))

Intersectia cu Brana Caprelor
Intersectia cu Brana Caprelor

După 2 ore sau aşa încep mă dor degetele de la cât mi se presează în bocanc. Dar nu-i nimic, peste încă vreo oră deja nu mai simt local, ci mă doare toată laba piciorului. Cu toate acestea, e foarte frumos traseul şi peisajul este chiar breathtaking,.

După o coborâre mult prea lungă după părerea mea, când credeam că mai e puţin şi ajungem în pădure, ajungem în final la zona cu lanţuri, de care iar m-a speriat cineva cum c-o fi c-o păţi, şi că e un lanţ rupt.

Într-adevăr, este un lanţ rupt, chiar la început, unde oricum nu e nevoie de el. Eu una am ocolit fără probleme zona. Chiar la final însă, e totuşi de trecut o încercarea mai grea. Cu mare atenţie, cu rucsacul dat jos şi preluat de un coleg din faţă, şi cu experienţa Jepilor mici pe lanţuri, se poate trece ok. Nu recomand totuşi persoanelor cu frică de pasaje expuse sau fără experienţă pe lanţuri.

După asta golul se schimbă în ceva ce nu mi-a placut deloc. Am mers cred că mă mai mult de o oră pe o potecă extremde îngustă printre bălării, urmate de tufe de jneapăn şi aniniş. Nu mă deranja numai faptul că abia aveam loc să trec, că toate tufişurile mă depăşeau de multe ori în înălţime, ci mai ales că poteca încă era foarte abruptă şi nu vedeai pe unde mergi. Era să-mi rup gâtul din cauza asta de vreo trei ori.

Ei dar, cum toate lucrurile bune sau rele tot trebuie să se termine odată şi odată, am ajuns şi în pădure în final şi de-aici, tot înainte până la Poiana Izvoarelor. Poteca prin pădure se linişteşte. Nu-mi mai amintesc aşa bine, dar parcă au fost multe porţiuni aproape orizontale.

La Poiana Izvoarelor am ajuns după 5 ore de când am plecat de la Omu. E la fel de frumos ca şi ultima dacă când am fost aici, şi nu m-am abţinut să nu facem o pauză mai lungă. Barem să mâncăm pateul acela nenorocit de l-am cărat atâta. :))))))

Picioarele ne dureau ca la balamuc aşa că ne-am permis să ne scoatem bocancii (nu, n-a leşinat câinele lângă ei), am mâncat şi apoi am stat tolăniţi pe izoprene. Aaahhh.. this is life… Coştila se vede frumos în dreapta, Baiului ne face cu ochiul de vis-a-vis, burta e plină, iarba e verde… :P

Când ne-am ridicat să plecăm a şi început să picure, dar noi am intrat în pădure, şi n-am avut probleme.

Într-o oră şi 10 minute am fost la Gura Diham, după ce ne-am înnămolit bine bocancii (crecă n-a fost dată să nu ne întoarcem de pe munte cu bocancii înnăclăiţi, evident ai mei mai mult ca ai lui Cristi, mic porcuşor ce sunt :))))

Era ora 17 fix şi credeam că o să aşteptăm următoarea cursă de trenuleţ, dar nenea îşi lungea gâtul spre traseu, i-am făcut cu mână şi ne-a văzut. Yuppy!!

Am ajuns în gară după ora la care trebuia să ajungă trenul, însă deja ştiam că încă nu ajunsese. Din păcate, nu mai era nici un loc la trenul acesta, şi a trebuit să ne luam bilete la următorul, peste vreo 2 ore. Numai bine, ne-am dus să mâncăm şi ne-am pus burţile la cale.

Când am ajuns seara acasă, vreau să zic că a fost prima dată când, deşi mă dureau picioarele de muream, cum mi-am dat jos rucsacul şi bocancii, am mers direct sub duş şi apoi direct în pat. Ahhh….. ce bine-i în pat! :D

21 comentarii:

  1. Daaa… pai asta ma gandeam si eu cand coboram..
    Ma uitam la cei care urcau saracii… De asta am si scris ca la urcare mi se pare ca ar fi mai greu ca Jepii mici. Clar n-o sa urc pe acolo prea curand :P
    Si cand ma gandesc ca mai demult concepusem traseul cu urcare pe aici :))

  2. Am facut si eu exact acelasi traseu. N-o sa uit niciodata coborarea despre care vorbesti si tu. In plus, pe noi ne-a prin si noaptea, de la Poiana Izvoarelor am mers pe intuneric prin padure, pana in Busteni. Nu pot sa spun cati ochisori sclipitori se uitau la noi de dupa toti copacii! Mi-a fost o frica!!!

  3. Frumos povestit. Vara asta am ajuns dupa o mie de ani la Babele. De acolo la Crucem peste munte. Senzatia pe care o ai acolo e unica. Mai ales cand stai pe margine si pivesti Bustenii de niste sute de metrii altitudine. Apoi pe Brana pana la Cabana Caraiman… sa mai zic ca coborat in Sinaia si ca ca ne-a prins noaptea le Poaina si ca era sa fiu mancat de caini in Sinaia?
    In toamna (dupa ce am citit pe blogul tau despre ei – si inca late cateva) am vazut Jepii Mici si a facut cele mai tari poze ale mele. Bineinteles incalzirea mi-am facut-o prin padure pe la cabana Gura Diham cu oprire la Poiana Izvoarelor (tringhi albastru, cruce albastra, triunghi rosu) Sunt dementiali muntii astia! Mi-am propus sa ma ma duc in fiecare an pe un alt traseu. Sunt inca la inceput. Dar nu ma las :)

  4. Felicitari si multumim ca ai impratasit cu noi experientele tale!

    Si eu iubesc foarte mult Bucegii, si mi-am facut un obicei de a urca la Omu in fiecare an. Sunt asa de multe trasee incat te pot tine ocupat muuulti ani buni! :)

  5. @Alexandra Am (si eu) o intrebare: exista vreun traseu din Sinaia sau Bucegi pana sus pe platou permis iarna (in special coborare)? Ca ma bate un gand sa ma prinda Craciunul pe la 2000+ (ori prin imprejurimi, dormind in zapada) si nu as vrea sa depind de cablu… ca daca se pune pe vand… Goagle imi gaseste informatii care se bat cap in cap iar de sunat la Salvamont… Cam greu din cauza IP-ului (iar ei sunt ocupati, au isteti de scos din rape – n-as vrea sa ajung unul dintre ei, cei isteti). In plus eu inca nu am vazut Costila de aproape… iarna :X. Echipamet exista (semipro) iar picioare de rezerva care sa urce 1000 m diferenta de nivel se gasesc din belsug.

  6. Spre Busteni nu exista.
    Singurul cat de cat ok este de la cota 2000 spre sinaia. Insa daca esti sus si se pune pe vant, deci nu merge telecabina, mai bine stai pe loc sa se mai potoleasca. Altfel risti sa ajungi printre cei dupa care pleaca Salvamontul :)

    Daca esti sus la Babele si vrei sa cobori pe jos, ideal ar fi sa mergi pe platou pana la cota 2000 (via Piatra Arsa) si apoi sa cobori in Sinaia. Daca esti la Cota 2000 deja, cobori direct. Dar te-as sfatui sa intri la sediul salvamont de la cota 2000 si sa intrebi inainte de a face asta.

  7. @Alexandra Multumesc!
    Chiar acum cautam informatii despre Salvamont. Am de ceva vreme numerele memorate in telefo(a)n(e). Le voi face o vizita inainte de a pleca hai-hui pe munte. Sper totusi ca, vazand cat de || sunt, sa nu ma lege de un scaun si sa ma tina asa pana le promit ca nu mai fac din astea si ca voi sta numai la baza muntelui cu grataru incins, mititeii sfaraind si manele in difuzor. Si PETu’de bere in parau.

    PS Ti-ai luat sapuniera? Ca vazusem un articol cu D3100 de vanzare…

  8. :)) Pai nu stiu, tu stii cat de || esti :) Ca idee, cei de la salvamont intotdeauna o sa indemne oamenii sa nu porneasca iarna pe traseu, indiferent de situatie. Deci nu e exclus…

    Daca nu te simti pregatit, si eu ti-as recomanda mai degraba sa folosesti telecabina, nu e nicio rusine.

    Nu mi-am luat sapuniera, dar mi-am vandut Nikonul. Momentan sunt “between cameras” :))) Urmeaza sa imi iau un mirrorless.

  9. @Alexandra NEX? Eu o sa comand miercuri un HX200V. Vin de la un T99.

    Dar destul cu fotosinteza ca unii maine mai si muncesc.

    Inca o data multumesc mult pentru informatii.

  10. Frumos, alte cuvinte sunt in mod sigur de prisos. Ar mai fi ceva de spus totusi, pozele care m-au uns la suflet le-am copiat pentru desktop wallpaper changer. Merci. Bafta la toate in continuare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *