)Durata totala: 5 ore
Mai multe detalii la final.
Să pleci pe munte iarna de nebun chiar NU este o idee buna! Şi fiindcă aveam nevoie de niscaiva instruire în turele de iarna, atelierul Asociaţiei Montane Carpaţi pentru începători în ale turelor de iarna mi s-a potrivit ca o mănuşă. Minune a fost şi faptul că am fost acceptaţi să participăm la tură în condiţiile în care în momentul în care am aflat, locurile deja erau ocupate.
Aşa se face că vineri ne încolonăm la gară, echipaţi de sus până jos, pentru ca a doua zi dimineaţă să ne trezim la o oră rezonabilă pentru a ajunge la ora 10:30 sus la Cota 2000.
Sâmbătă dimineaţă la 9:30 eram deja sus la cabină la 2000, unde facem cunoştinţă cu jumătate din grupul nostru. Cealaltă jumătate, venită cu maşina până la 1400, au urcat pe jos până la 2000 şi în jur de ora 11:15 ne aventurăm pe Bandă galbenă.
Sinaia Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă (1950 m ): 1h 15După un urcuş uşor de vreo 10 minute, probabil undeva în apropierea Vârfului Furnica (2103), ne oprim pentru nişte explicaţii, şi admirăm Releul Coştila, care pare atât de aproape..
Imediat după aceasta urmează o coborâre foarte abruptă, printre stânci, la care, la un moment dat, am fost pe post de parapet de oprire pentru o colegă care s-a dezechilibrat. Spre fericirea noastră, am reuşit să o ţin ca să nu cădem amândouă, ceea ce nu ar fi avut deloc un final fericit.
Odată ce coborârea se termină, Coştila pare şi mai aproape..
Intrăm în jnepeniş, unde brusc în faţa noastră apare o vulpe, iar eu sunt, bineînţeles, ca de obicei, ultima care o vede :P
Sunt foarte uimită de acest animăluţ care nu-mi vine să cred că nu îi este teamă de 12 oameni care se holbează la el. Probabil îi era foarte foame din moment ce s-a apropiat la aproximativ 2-3 metri de noi..
În jur de 12:30 ajungem la Piatra Arsă (1950). Ţin să menţionez că marcajul bandă galbenă este proaspăt refăcut, stâlpii sunt foarte deşi, şi probabil că în cazul în care zăpada nu depăşeşte 2 metri, pot fi văzuţi şi iarna.
Aici schimbăm macazul, cotim la stânga şi în scurt timp intrăm pe Bandă albastră spre Hotel Peştera.
Cabana Piatra Arsă (1950 m) – Hotel Peştera (1610 m): 1h 45
Mai bine de o oră se merge cât de cât orizontal, nu se urcă, nu se coboară. Însă ultima bucată de drum până la Hotel Peştera, gluma se îngroaşă, nu de alta dar Piatra arsă e la 1950 iar Peştera, la 1610. Urmează câteva porţiuni de coborâre prin stânci, destul de dificile, mai ales pentru cineva care nu este obişnuit cu aşa ceva. De aceea m-am şi simţit datoare să ajut colega care nu avea beţe, pentru că ea avea mai mare nevoie de ele decât mine.
Cu chiu cu vai am ajuns la Peştera (1610) în jur de 14:45, unde suntem super încălziţi după coborâre şi nu putem sta prea mult pe loc. Astfel că după o regrupare, ne încolonăm cu toţii spre Cabana Padina. În mod normal, pentru a ajunge de la Peştera la Padina, se urmează drumul obişnuit, marcat cu banda roşie, însă noi am fost ghidaţi pe lângă schit, urmând Ialomiţa, unde peisajul este muuult mai interesant.
Hotel Peştera (1610 m) – Cabana Padina (1509 m): 30-45 minUn pic cam obosiţi şi un pic mai mult lihniţi de foame, am ajuns la Cabana Padina (1509) în jur de 15:15, adică după 4 ore de la plecare. A se reţine că traseul putea fi parcurs şi în 3-3,5 ore, fiindcă am mers destul de încet fiind un grup mai mare, şi nu ne cunoşteam între noi.
După ce ne-am ales paturile şi ne-am schimbat, am năvălit la masă, unde era să mănânc şi farfuriile la cât de foame îmi era.
Restul zilei, şi anume până în jur de ora 21-22 a fost ocupată de partea teoretică a atelierului, şi anume discuţii foarte interesante despre tot ce înseamnă ture de iarnă, şi nu numai.
După asta a urmat partea mai dureroasă pentru mine pentru că, evident, dormitul într-o cameră cu 14 paturi, şi implicit 14 oameni, has it’s downside. Nu pot să zic că nu ştiam la ce mă înham, însă am avut ‘noroc’ de un concert de sforăituri din toţi rărunchii destul de inedit. E prima oară în viaţa mea când mi-am băgat vată în urechi (bine că aveam) şi asta doar ca să reduc puţin din decibeli. Cu chiu cu vai am reuşit însă să dorm câteva ore.
Ziua 2
Traseu: Cabana Padina (1509) – Şaua Lăptici (1830) – Cabana Valea Dorului (1820) – Cabana Mioriţa (1987) – Cota 1400 pe (4 ore)
Telefon Cabana Padina: 0788 207 553; 0729 079 757; 0729 469 697
Mai multe detalii la final.
Duminică dimineaţă la 7 eyes wide open. Nu a apucat să sune telefonul meu, că a sunat al altcuiva înainte şi aia a fost… După un mic dejun pe fugă, dar foarte bun, la 9 fix suntem pregătiţi de plecare în faţa cabanei.
La fix 9:05 am plecat de la Cabană spre Cabana Diana, de unde să intrăm pe traseu. Am bâjbâit puţin pe acolo, pentru că nu se vedea pe nicăieri începutul marcajului Bandă roşie. În final am concluzionat că trebuia să o luăm pe drumul forestier îngust, care o ia în stânga din dreptul Cabanei Diana. Dar nu-i nimic, noi am ocolit un pic, nu de alta da un pic de antrenament înainte de urcare nu strică. :PNu de alta dar când începe urcuşul, te izbeşte direct în plin. Nu e prima dată şi nici ultima când îmi apare brusc în faţă o pantă de toată frumuseţea. Prima parte este şi cea mai grea, astfel că după 10 minute trebuie să ne oprim. O colegă a rămas mai în urmă cu organizatoarea turei, pentru că a crezut că nu va face faţă 4-5 ore până la final. Cu puţină încurajare însă, a reuşit.
După o urcare de aproximativ 1,5 ore şi vreo 2 pauze de odihnă, la 11:15 ieşim glorioşi din pădure. Pfiu, ce era mai greu a trecut :)
Aici mai facem o mică pauză, şi tragem câteva poze, mai ales spre Cabană care se vede tare jos şi tare de parte… Tooocmai de acolo venim..
De aici până la Cabana Valea Dorului drumul este aproximativ lin, aşa că nu avem nicio problemă.
Aici găsesc şi singurul petic de zăpadă, pe care mă cocoţ victorioasă.
Trecem şi prin Şaua Lăptici (1830), şi la 12:20 suntem la Cabana Valea Dorului (1820). Un timp mult mai bun decât cel afişat la un moment dat, care arătat 1,5 ore până acolo. Pe această porţiune avem parte chiar şi de ceva soare, ceva ce ieri nu prea am văzut. Cer senin la munte pentru mine e un fel de zăpadă de Crăciun pentru copiii mici (şi mari :P)
Înainte de Valea Dorului suntem întâmpinaţi de câinii de la stână, de care toată lumea e cam speriată, mai puţin noi, şi pe degeaba, pentru că ei sunt chiar foarte prietenoşi. Nu şi-ar dori decât ceva mâncărică…
Un pic mai sus de Cabană cer şi pauză de sandviş fiindcă chiar nu mai pot de foame… Văd de fapt că toată lumea începe să-şi scoată câte ceva de ronţăit din rucsac..aşa că nu ştiu de ce se mirau că mi-e foame… Probabil mai mult se mirau pentru că nu par genul care să spună că vrea să se oprească pentru că-i e foame..
De aici se urcă un pic, pe a doua porţiune a Pârtiei de iarnă Valea Soarelui, până în dreapta Cabanei Mioriţa, adică probabil o cotă aproximativă de 1950 m.
Aici am ajuns în jur de ora 12:55, adică aproximativ 3 ore 45 de la plecare. Eu batman consider că nu sunt destul de obosită că să mă opresc aici, şi chiar nu eram, dar mai ales că nu aveam chef să urc un pic până la telecabină, aşa că toata lumea se înhamă să coborâm în grup până la cota 1400. Mai ales că unii aveau maşinile acolo. De fapt noi suntem singurii care am rămas pe lângă, dar.. asta e.
Ceea ce uitasem eu să iau în calcul este că la coborâri de genul acesta, bocancii mei strâmbă din nas, respectiv au un efect foarte dureros asupra gleznelor. Coborârea de la 2000 la 1400 pe drumul de vară poate părea, şi probabil, cu boncanci speciali de trekking, chiar este un flec. Însă sunt porţiuni destul de mari în care este panta destul de abruptă, şi nu e ca şi cum mergi prin pădure şi mai pui piciorul pe o rădăcină sau o piatră. Cobori de-a dreptul. Aşa că, din cauza durerii mai accentuate la piciorul stâng, sunt nevoită să rămân la coada grupului şi, deşi anunţ că am probleme, şi că nu mă supăr dacă o ia restul lumii înainte, nu sunt abandonată. :)
Imediat după plecare, vedem şi o mică mare de nori, iar apoi, de unde mai devreme se ivise un pic soarele, pe la jumătatea drumului spre 1400 avem parte şi de ceva ceaţă, însă având în vedere pe ce drum suntem,e cam greu să te pierzi. Totuşi ne regrupăm că nu cumva să rămână cineva amanet pe aici.
Este foarte uşor ca în condiţiile unei schimbări bruşte (sau nu) a vremii să te rătăceşti pe munte. Şi odată ce mai e şi viscol şi ceaţă, şansele să te învârţi în cercuri este foarte mare, iar cea de rătăcire este garantată. Soluţia este un GPS, pe care cred că mi-l voi achiziţiona cât de curând.
Închizând această paranteză, la orele 14 fix ajungem mai mult decât victorioşi la cota 1400. Astfel că după 5 ore de mers, ţin să spun că nu eram extenuată, însă gleznele aveau altă părere. Este adevărat, tot ce aveam mai greu era în rucsacul lui Cristi, însă totuşi aveam şi eu rucsacul aproape plin.
Aici se sparge trupa. Ceilalţi 10 merg la cele 2 maşini, noi alegem să coborâm prima oară cu telegondola. Însă odată ajunşi jos, nici urmă de staţie de microbuz, iar de microbuzul în „persoană” nu mai zic… Deşi ştiu sigur că l-am văzut din telecabină cu o zi înainte când urcam. În caz că nu mersesem destul pe ziua aia, am ales să coborâm încet încet spre oraş, şi eventual poate ne culege un microbuz de pe drum. Evident că nu ne-a cules nici naiba, şi am mai adăugat aproape o oră de mers pe jos până la DN1. După ce am mai adăugat două animăluţe superbe la colecţia de poze, am mers şi-am mâncat ne săturate şi apoi direcţia gara.
Aici, evident, istoria se repetă, şi după o aşteptare mai lungă decât permite legea, am luat trenul care avea să aibă, ca şi cu 2 săptămâni în urmă, nici mai mult nici mai puţin de vreo 2 ore întârziere. Lejeeer….
Rezumatul turelor:
Sâmbătă:
Sinaia Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă (1950) pe Bandă galbenă
Cabana Piatra Arsă – Hotel Peştera (1610) pe Bandă albastră
Hotel Peştera – Cabana Padina (1509) pe lângă schit (variantă pe Bandă roşie)
Timp: 4 ore. Lungime: ~7.5 km (dacă e să mă iau după pedometrul meu)
Duminica:
Cabana Padina (1509) – Şaua Lăptici (1830) – Cabana Valea Dorului (1820) – Cabana Mioriţa (1987) – Cota 1400 pe Bandă Roşie
Timp: 5 ore. Lungime: ~10 km
Niste peisaje foarte frumoase!
foarte tare… ne inspiri pe noi astia care stam in scaun la birou :D
:) Ei, nu-i nimic, ca si eu am facut radacini in scaun, dar cand prindem un w-e liber.. tup la munte! :)
felicitari pentru atatea trasee facute!!
Multumesc!
he he he…imi aduc aminte!!!! eram si eu pe acolo :p!!! Ce pacat ca nu a fost zapada atunci :(!
yup! :) Ce ma bucur c-am fost in tura aia! Si fara zapada a fost ok. Poate pentru mine ar fi fost prea greu pe zapada, ca n-aveam deloc experienta :P
Doamna Alexandra, imi datorati niste bani ! De ce ? Simplu :
Eh, cum voiam sa cobor pe aici in viitoarea tura, pentru ca pe poteca asta nu fusesem (inca), stiti poezia: „google”, niste vorbe in vant, dau peste articol ! Citesc cu nesat, scris cu nerv, simtul umorului, frumos ! Aaaa, da’ ia sa vad si a doua zi, dupa aia tusti pe blog, ia sa vad si aia si aia si ailalata, da’ cum a vazut scriitoarea Viena, da’…Incepusem cautarea pe la 20:00. Mi-aduc aminte ca am serviciu si ca a doua zi ma duc acolo, nu pe platoul Bucegi,deci trebuie sa ma culc. Dar era cred 03:30 ! A doua zi, cu ochii carpiti, muuuult dupa inceperea programului, ajung la serviciu !
Sefu’ (rau, absurd si ationat de grija, ca orice sef sanatos): unde ai fost ba, pan’ la ora asta ?
Io: pe platoul Bucegi !
-Aaaa, ma iei la misto ! Penaliare 5% ! Si singur ai fost, breazule ?
-Nu, cu Alexandra !
-Esti beat sau drogat ! Pai ce ba, io nu stiu cum o cheama pe sotia ta ? 10 % !
Si a plecat nervos,nu am putut sa-i mai zic ce si cum !
Deci, banii !!!
:))) Corneliu, you’ve made my day!
Cred ca e cel mai tare comentariu pe care l-am primit vreodata pe blog! :)
A trebuit sa citesc de 2 ori, ca prima data am citit in graba si nu intelegeam despre ce e vorba :))
Cu cea mai mare placere iti dau banii! :))
Ah, si poate ii dai adresa blogului si sefului tau, poate o sa intarzie si el! :))
Nu va grabiti ! Pai stiti ce salariu am eu ? Si, implicit, ce ar insemna 10% ? E hai, ca am glumit, sunt bugetar, vai de capul meu !
I-am dat sefului adresa blogului ! A venit a doua zi tarziu, cu ochii carpiti de nesomn, neras, jigarit,cocosat, etc., dar cu o mina de om multumit, cu o fata luminoasa si un zambet tamp ! Dar cel mai important e ca SI-A CERUT SCUZE si mi-a promis ca imi va da el o prima de 10%, pentru ca trait clipe de vis, blogul l-a dat pe spate. Asa ca va datorez niste bani ! Ce ti-e si cu viata asta !
:) Mi-a fost frica sa te intreb ce salariu ai :)))
Dar s-au oferit fanii de pe facebook sa ma ajute, si am fi pus de o cheta :)))
Serios ? Pai scriu eu un mesaj pe Facebook, cu o scurta referire la intamplare si un numar de cont, sa vireze fanii dvs. banii acolo ! Nu al sefului, fireste ! Dar al cui oare ?
:))
Nu stiu cat ai apucat sa rasfoiesti blogul, dar ti-as recomanda sa citesti si articole mai noi, s-au schimbat multe de cand am scris articolul asta.
Poti incepe cu Luna de miere (http://www.bloguldecalatorii.ro/p/34-de-zile-in-honeymoon-eurotrip-iulie.html), sunt multe povesti pe acolo..
Insa poate ar fi mai bine sa nu te apuci de citit seara :)) Nu vreau sa intarzii iar la munca din cauza mea :) Mai bine apuca-te intr-o sambata dimineata :)))
Multumesc ! Am citit paginile indicate ! Haios de tot, cu Kosovo, nu ?
O stiti pe Ileana Bocanciu, o prietena comuna pe facebook si care va apreciaza blogul? Va intreb pt. ca este o pasionata muntomana cu care m-am imprietenit pe net ! Si cum lumea e mica…
Da, haios tare :)
Lumea e mica, asa e, dar nu si de data asta :) Nu o stiu pe Ileana..
E timp…
Uite-o pe Coana Vulpe in actiune :). Sintem/am fost cunostinte vechi, ne astepta in fiecare seara pe Drumul de Vara si primea de mincare. Uneori fura de la Miorita, o mai fugareau ciinii prin Valea Dorului (vazut si asta). De la asta i s-a tras, a prins-o unul dintre ciini. A lasat doi pui pe undeva deasupra Statiei Meteo. Nu stiu ce li s-a intimplat.
Filmarea nu-mi apartine.
https://www.youtube.com/watch?v=yu8zqIzzBA0
E adevarat ca animalutele acestea, precum vulpea, sunt dragalase foc, insa tot animale salbatice sunt, si nu trebuie hranite de oameni.
Nu stiu de unde ideea si moda asta de a da ciocolata (sau orice altfel de mancare) unuei vulpi… E pacat…
Ea din momentul in care e hranita de oameni, devine dependenta de ei, si in afara ca nu mai e un animal salbatic, este astfel si pusa in pericol pentru ca poate muri de foame in lipsa hranei de la oameni.
Cand le intalnim trebuie doar sa le privim, sa le fotografiem eventual, si sa ne bucuram ca am avut privilegiul de a vedea un animal salbatic in habitatul lui, dar nimic mai mult.
Alexandra, inteleg ce spui, partial sint de acord. Poate vom avea ocazia cindva sa discutam pro si contra.
No time like the present :) Putem discuta acum pro si contra. Eu chiar sunt deschisa la discutii. Tu ce aspecte consideri ca ar fi pro?