Hoinari pe platoul Bucegi II

Continuarea articolului inceput aici.

Data: 6 decembrie 2009
Traseu: Cabana Padina (1509) – Şaua Lăptici (1830) – Cabana Valea Dorului (1820) – Cabana Mioriţa (1987) – Cota 1400 pe  (4 ore)

Telefon Cabana Padina: 0788 207 553; 0729 079 757; 0729 469 697

Mai multe detalii si harta la final.

Duminică dimineaţă la 7 eyes wide open. Nu a apucat să sune telefonul meu, că a sunat al altcuiva înainte şi aia a fost… După un mic dejun pe fugă, dar foarte bun, la 9 fix suntem pregătiţi de plecare în faţa cabanei.

La fix 9:05 am plecat de la Cabană spre Cabana Diana, de unde să intrăm pe traseu. Am bâjbâit puţin pe acolo, pentru că nu se vedea pe nicăieri începutul marcajului Bandă roşie. În final am concluzionat că trebuia să o luăm pe drumul forestier îngust, care o ia în stânga din dreptul Cabanei Diana. Dar nu-i nimic, noi am ocolit un pic, nu de alta da un pic de antrenament înainte de urcare nu strică. :PNu de alta dar când începe urcuşul, te izbeşte direct în plin. Nu e prima dată şi nici ultima când îmi apare brusc în faţă o pantă de toată frumuseţea. Prima parte este şi cea mai grea, astfel că după 10 minute trebuie să ne oprim. O colegă a rămas mai în urmă cu organizatoarea turei, pentru că a crezut că nu va face faţă 4-5 ore până la final. Cu puţină încurajare însă, a reuşit.După o urcare de aproximativ 1,5 ore şi vreo 2 pauze de odihnă, la 11:15 ieşim glorioşi din pădure. Pfiu, ce era mai greu a trecut :)

Aici mai facem o mică pauză, şi tragem câteva poze, mai ales spre Cabană care se vede tare jos şi tare de parte… Tooocmai de acolo venim..

De aici până la Cabana Valea Dorului drumul este aproximativ lin, aşa că nu avem nicio problemă.
Aici găsesc şi singurul petic de zăpadă, pe care mă cocoţ victorioasă.

Trecem şi prin Şaua Lăptici (1830), şi la 12:20 suntem la Cabana Valea Dorului (1820). Un timp mult mai bun decât cel afişat la un moment dat, care arătat 1,5 ore până acolo. Pe această porţiune avem parte chiar şi de ceva soare, ceva ce ieri nu prea am văzut. Cer senin la munte pentru mine e un fel de zăpadă de Crăciun pentru copiii mici (şi mari :P)

Înainte de Valea Dorului suntem întâmpinaţi de câinii de la stână, de care toată lumea e cam speriată, mai puţin noi, şi pe degeaba, pentru că ei sunt chiar foarte prietenoşi. Nu şi-ar dori decât ceva mâncărică…

Un pic mai sus de Cabană cer şi pauză de sandviş fiindcă chiar nu mai pot de foame… Văd de fapt că toată lumea începe să-şi scoată câte ceva de ronţăit din rucsac..aşa că nu ştiu de ce se mirau că mi-e foame… Probabil mai mult se mirau pentru că nu par genul care să spună că vrea să se oprească pentru că-i e foame..

De aici se urcă un pic, pe a doua porţiune a Pârtiei de iarnă Valea Soarelui, până în dreapta Cabanei Mioriţa, adică probabil o cotă aproximativă de 1950 m.

Aici am ajuns în jur de ora 12:55, adică aproximativ 3 ore 45 de la plecare. Eu batman consider că nu sunt destul de obosită că să mă opresc aici, şi chiar nu eram, dar mai ales că nu aveam chef să urc un pic până la telecabină, aşa că toata lumea se înhamă să coborâm în grup până la cota 1400. Mai ales că unii aveau maşinile acolo. De fapt noi suntem singurii care am rămas pe lângă, dar.. asta e.

Ceea ce uitasem eu să iau în calcul este că la coborâri de genul acesta, bocancii mei strâmbă din nas, respectiv au un efect foarte dureros asupra gleznelor. Coborârea de la 2000 la 1400 pe drumul de vară poate părea, şi probabil, cu boncanci speciali de trekking, chiar este un flec. Însă sunt porţiuni destul de mari în care este panta destul de abruptă, şi nu e ca şi cum mergi prin pădure şi mai pui piciorul pe o rădăcină sau o piatră. Cobori de-a dreptul. Aşa că, din cauza durerii mai accentuate la piciorul stâng, sunt nevoită să rămân la coada grupului şi, deşi anunţ că am probleme, şi că nu mă supăr dacă o ia restul lumii înainte, nu sunt abandonată. :)

Imediat după plecare, vedem şi o mică mare de nori, iar apoi, de unde mai devreme se ivise un pic soarele, pe la jumătatea drumului spre 1400 avem parte şi de ceva ceaţă, însă având în vedere pe ce drum suntem,e cam greu să te pierzi. Totuşi ne regrupăm că nu cumva să rămână cineva amanet pe aici.

Este foarte uşor ca în condiţiile unei schimbări bruşte (sau nu) a vremii să te rătăceşti pe munte. Şi odată ce mai e şi viscol şi ceaţă, şansele să te învârţi în cercuri este foarte mare, iar cea de rătăcire este garantată. Soluţia este un GPS, pe care cred că mi-l voi achiziţiona cât de curând.

Închizând această paranteză, la orele 14 fix ajungem mai mult decât victorioşi la cota 1400. Astfel că după 5 ore de mers, ţin să spun că nu eram extenuată, însă gleznele aveau altă părere. Este adevărat, tot ce aveam mai greu era în rucsacul lui Cristi, însă totuşi aveam şi eu rucsacul aproape plin.

Aici se sparge trupa. Ceilalţi 10 merg la cele 2 maşini, noi alegem să coborâm prima oară cu telegondola. Însă odată ajunşi jos, nici urmă de staţie de microbuz, iar de microbuzul în “persoană” nu mai zic… Deşi ştiu sigur că l-am văzut din telecabină cu o zi înainte când urcam. În caz că nu mersesem destul pe ziua aia, am ales să coborâm încet încet spre oraş, şi eventual poate ne culege un microbuz de pe drum. Evident că nu ne-a cules nici naiba, şi am mai adăugat aproape o oră de mers pe jos până la DN1. După ce am mai adăugat două animăluţe superbe la colecţia de poze, am mers şi-am mâncat ne săturate şi apoi direcţia gara.

Aici, evident, istoria se repetă, şi după o aşteptare mai lungă decât permite legea, am luat trenul care avea să aibă, ca şi cu 2 săptămâni în urmă, nici mai mult nici mai puţin de vreo 2 ore întârziere. Lejeeer….

Rezumatul turelor:

Sâmbătă:

Sinaia Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă (1950) pe Bandă galbenă
Cabana Piatra Arsă – Hotel Peştera (1610) pe Bandă albastră
Hotel Peştera – Cabana Padina (1509) pe lângă schit (variantă pe Bandă roşie)

Timp: 4 ore. Lungime: ~7.5 km (dacă e să mă iau după pedometrul meu)

Duminica:

Cabana Padina (1509) – Şaua Lăptici (1830) – Cabana Valea Dorului (1820) – Cabana Mioriţa (1987) – Cota 1400 pe Bandă Roşie

Timp: 5 ore. Lungime: ~10 km

Cele mai importante lucruri învăţate:

> Parazăpezile sunt un must chiar dacă nu este zăpadă. Cu siguranţă va fi noroi.
> Un must este şi platypus-ul / camel back (bidonaşul cu furtun) pentru că nimeni nu vrea să facă pneumonie sau mai ştiu eu ce bând apă de 2 grade Celsius. Asta în cazul fericit în care nu a îngheţat deja.
> Şi nu vă faceţi griji că vă îngrăşaţi de la dulciuri. Cu siguranţă tot ce se pune se dă jos odată cu urcarea, care, fie vorba între noi, va fi mult mai uşoară cu plusul de energie furnizat de dulciuri.

3 comentarii:

  1. Alexandra felicitari,ai facut o descriere perfecta a unui itinerariu turistic pe care eu personal l-am facut (fara exagerare) de vre-o 50 de ori.Timpii nu se prea potrivesc mai ales in conditii de iarna,dar daca nu a fost mult noroi pe traseele abordate de voi, se poate.Mai ales ca comentariul tau este insotit de fotografii.Se pare ca pe platoul Bucegilor nu s-au schimbat prea multe.Chiar daca ai ales varianta trenului la intoarcerea acasa si chiar daca ai avut 2 ore intarziere cred ca ai ajuns inaintea celor care au plecat cu masinile.Asa ca sa nu-ti para rau.Pe viitor incearca sa faci rost de o pereche de bocanci cu carambul mai inalt (neaparat cu sireturi)pentru ca protejeaza gleznele si talpa cu profil si inflexibila la pietre.De la Saua Laptici poti incerca si varianta ce duce la Cuibul Dorului pe drumul forestier.E o frumusete mai ales vara.Inca odata felicitari.

  2. @ Marius: Ma bucur ca ti-a placut :) Si eu urmaresc povestile tale si imi plac foarte mult!

    @director-turism.com: Multumesc mult pt aprecieri si sfaturi! Bocancii pe care i-am avut in aceasta tura nu sunt speciali pt trekking sau hiking, si de aceea imi faceau probleme. Eram la inceput si inca nu investisem in ceva mai de calitate :)
    Cat despre tren, nu e bai, deja m-am obisnuit.. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *