Road Trip ‘09: Ziua 4 – Pestera Ursilor (30 iulie 2009)

Arieşeni – Chişcău – Peştera Urşilor – Beiuş – Roşia – Beiuş – Stâna de Vale: 167 km
A doua noapte la cort, tot ok. Nu-mi aduc aminte să-mi fi fost frig, doar că ne dăm seama că o saltea în loc de neoprene nu ar fi stricat.Ne uităm mai bine de jur împrejur şi ne dăm seama că locul chiar are potenţial. Zona este deosebită, chiar pe lângă casă curge râul, lucru de care îţi dai seama şi doar din auzite….
Am mai sta, but we have to get going….


Ne apucăm să strângem cortul, dar mogâldeaţa de câine a gazdelor e din nou călare pe cort, la fel ca şi atunci când l-am instalat, cu o seară înainte. Este un ciobănesc german de câteva săptămâni, neastâmpărat foc, care numai de joacă îi arde. Şi noi vrem să ne jucăm cu el, dar trebuie să strângem cortul, iar cu el acolo chiar e imposibil. Suntem nevoiţi să rugăm gazdele să-l bage un pic în casă până terminăm.

Terminăm cu cortul şi vine momentul să luăm câinele la ciufulit. Nici nu-i dai drumul bine din casă, că îl vezi cum aleargă mâncând pământul. Se zbenguie în toate direcţiile, se rostogoleşte peste tot, şi abia-abia îl prind locului ca să-i pot face o poză klumea.


La un moment dat vedem că se face târziu şi punem să mâncăm. Câinele nu prea înţelege despre ce e vorba şi el îi dă în continuare cu joaca. Prin joacă a se înţelege tras cu dinţii de tot ce apucă. Tocmai îi dădeau dinţişorii şi muşca nevoie mare de orice, în principal de picioare, că sărăcu numai acolo ajungea…Eu încerc să mănânc, el mă trage de şosete…şi trage, şi trage….de mi le face varză…pantalonii la fel….Mai, ăsta nu ştie de glumă!


Cu greu ne despărţim de el, nu de alta da nici el nu ne lăsa în pace…. Ne îmbarcăm şi plecăm spre Peştera Urşilor.

Trecem din nou pe lângă indicatorul spre Groapa Ruginoasă, pe care regret nespus că nu am vizitat-o, mai ales că am fi avut şi timp, şi e foarte frumoasă.

Băgăm Chişcău pe GPS şi mergem cu ne zice. Spre uimirea mea, ne duce bine. Mi-aduc aminte că până acolo drumul nu e chiar ca în palmă şi nu poţi să mergi chiar cu viteza maxim admisă.

Pe drum sunt şi panouri turistice care indică Peştera Urşilor, pentru că este una dintre cele mai accesibile, cunoscute şi frumoase peşteri din România. De la intrarea în satul Chişcău se mai merge puţin, şi când ajungi la peşteră, îţi dai seama. Este o zonă cu parcare amenajată, cu restaurant şi multe chioşcuri cu kitschuri. Am vrut şi eu să iau un suvenir…da pe bune că nu am găsit nimic drăguţ.

Am lăsat maşina în parcare, am aflat că în peşteră sunt 10 grade, lucru pe care îl bănuiam, pentru că duh…e peşteră! Ne luam iar nişte haine mai grosuţe şi descoperim că drumul asfaltat se continuă pe vreo 2 serpentine chiar până la gura peşterii. E de urcat doar câteva sute de metri, astfel că în 10 minute suntem la intrare.

Aici dăm 15 lei de persoană şi 15 lei pentru taxa foto, pentru care chiar eşti controlat, aşa că dacă nu o plăteşti afară, o plăteşti înăuntru…Deci chiar nu are rost să încerci să te fofilezi…că nu merge.
Se intră cu ghidul, în grup organizat, iar vizita durează cam o oră.


Faţă de Peştera Scărişoara, aici porţiunea vizitabilă este de cam 800 de metri sau un kilometru, deci foarte mult de văzut. Ne plimbă prin multe galerii şi săli, şi beneficiem chiar şi de un pic de umor din partea ghidului, care ne amuză cu mici povestioare sau legende legate de peşteră.

Temperatura este mai mult decât super, faţă de canicula de afară. Un hanorac sau pulover subţire şi pantaloni lungi sunt suficienţi. A, şi încălţări închise.


Aici ghidul ne spune că formaţiunea respectivă a fost denumită racheta, şi, aprinzând o anumită lumină, de la baza formaţiunii, ne arată că denumirea a fost atribuită deoarece seamănă cu o rachetă care tocmai s-a desprins de la sol. Destul de interesantă asemănarea…

Ajungem şi la scheletul de urs, care nu am înţeles prea bine dacă a fost găsit în poziţia asta, în care a murit ursul, sau a fost reconstruit din oasele găsite în peşteră.


Peştera a fost descoperită în 1975 accidental, când în urma unei dinamitări în cariera de marmură de la Chişcău, s-a format o spărtură, prin care a intrat pentru prima dată om în peşteră. Spărtura a fost imediat închisă, iar după explorare, o parte a peşterii a fost amenajată şi electrificată. Astfel, în 1980 peştera a fost deschisă publicului. Are o lungime de 1,5 km, din care 521 m a fost declarat rezervaţie ştiinţifică.


După ce ne plimbă şi pe sus, şi pe jos, pe culoarele amenajate, ajungem la sfârşitul călătoriei prin Peştera Urşilor, unde ghidul ne arată o formaţiune pe tavan şi încearcă să ne păcălească că e fundul unui urs care a încercat să scape pe acolo atunci când a fost descoperită peştera şi s-a speriat pe oameni, rămânând înţepenit acolo, cu fundul în aer. Râdem un pic de complezenţă şi ne îndreptăm spre ieşire. Cine doreşte poate cumpăra CD-uri şi DVD-uri de la ghid.


Odată scos capul afară, ne izbeşte căldura insuportabilă….ne uităm înapoi spre peşteră…şi ne gândim ce bine ar fi dacă ne-am putea ascunde înăuntru până diseară…

Următoarea destinaţie ar fi Cheile din Roşia, Lazuri şi Căbeşti, şi anume Cheile Albioarei, Cuţilor şi Lazuri.

Drept urmare trecem prin Beiuş, şi luăm direcţia Roşia. Înainte de a ajunge în Roşia, se face un drum la dreapta spre Lazuri (de Roşia) şi o iau pe acolo. Dar, ca să intri în satul ăsta, tre să treci peste un mic pod (cred că e lung cât o maşină, sau doar un pic mai mare) la care scrie că e defect şi că nu poţi să treci dacă ai mai mult de 1,5 tone. Văd parcă nişte oameni în dreptul podului, nu zice nimeni nimic, şi trec….Se aud nişte zgomote foarte dubioase când trec peste, şi mă cam trec toate apele, dar văd că ajung pe partea cealaltă, aşa că mă liniştesc. Calculez în capul meu cam cât naiba o cântări maşina noastră cu tot cu noi şi bagajele dinăuntru. Din cunoştinţele mele vaste legate de maşini, mă gândesc că sigur nu are cum să aibă mai mult de o tonă jumătate (mai ales că nu am căzut cu tot cu pod) şi mă concentrez în continuare să văd unde ar trebui să fie cheile alea.

Ţin să recunosc că din momentul ăsta şi pentru încă vreo 2 ore sunt total pierdută în spaţiu. Adică, ştiu unde sunt pe hartă, dar nu ştiu unde sunt cheile alea şi ce caut.

Mergem prin satul ăsta ceva timp şi ajungem într-un punct în care nu ştiu ce să fac. În faţă se termină drumul, la stânga parcă se continuă peste râu.. dar nu sunt deloc sigură nici unde ar putea să ducă…nu de alta dar pare că duce in the middle of nowhere. Ne uităm de jur împrejur….nimeni! Nu văd nici o urmă de om pe care să întreb şi eu unde naiba sunt cheile alea şi pe unde să o iau. Încep să mă enervez şi îmi dau seama că probabil drumul până acolo nici nu este prea prietenos, aşa că mă las păgubaşă şi mă hotărăsc să mergem la Cheile din Roşia. Mă întorc bineînţeles pe acelaşi drum şi trag aer în piept pentru a trece din nou pe jălnicia aia de pod. Reuşesc şi acum să trec cu bine, cu aceleaşi zgomote care te fac să îţi doreşti să nu mai treci în viaţa ta pe acolo, şi mergem spre Roşia.

Aici am un deja vu. Iar ajungem într-un loc unde habar nu am unde sunt cheile alea nenorocite şi iar nu am pe cine să întreb. Mă întorc şi opresc undeva unde bănuiesc că e “pi şentru” pentru că e o piaţă unpic mai mare decât o parcare de câteva maşini, văd sediul poliţiei şi un fel de foişor cu măsuţe în mijlocul drumului.

Aici ne instalăm laptopul şi căutăm un pic pe net să vedem încă o dată unde ar trebui să fie Cheile. Caut debusolată şi îmi dau seama că am pierdut o grămadă de timp căutând aiurea acul în carul cu fân, am mers o grămadă şi nu am văzut niciun indicator turistic, nimic…şi chiar e stresant… Aşa că ne hotărâm să sărim peste o zi şi să mergem direct la Stâna de Vale, dormim acolo şi a doua zi vedem Lacul Leşu şi Cascada Iadolina.

Ducându-mă la maşină observ cu chiu cu vai pe un stâlp, pe lângă care nici măcar nu am trecut când căutam Cheile, 2 plăcuţe, una spre Cheile Cuţilor şi una spre Cheile Albioarei, de mărimea unui A4, nu mai mari, şi cu scrisul aşa de mic încât trebuia să fii lângă stâlp ca să poţi citi. Apăi zi-mi şi mie măi frate cum să văd eu plăcuţele ala din mers???? Mă rog… altă dovadă că turismul în zona aia e la pământ, nobody gives a shit… aşa că plecăm mai departe…

Ca să ajungi la Stâna de Vale, trebuie să te întorci în Beiuş şi să treci printr-o intersecţie genială, nesemaforizată, în care vin maşini din cel puţin 5 direcţii…şi staaaaai ca prostul o grămadă până să poţi să treci. Îmi dau seama în capul meu că tre să ai cel puţin 2 facultăţi ca să nu te simţi copleşit când treci pe aici…doar ce naiba…de ce s-or fi inventat semafoarele… lasă mă că nu ne trebe’ nouă tehnologie din asta avansată la Beiuş!! Taci mă că merge şi aşa!

Când mergi spre Stâna de Vale e foarte frumos, se văd munţii în depărtare, stânga câmp, dreapta câmp…şi ştii că o să ajungi acolo sus…


Încep la un moment dat serpentinele, şi urci, şi urci, până într-un punct, şi apoi şoseaua începe să coboare, până se ajunge la o zonă cu căsuţe, unde chiar sunt oameni în vacanţă…Wow! That’s new! Aici mă hotărăsc să opresc şi să întreb nişte oameni cum ajung la Lacul Leşu, pentru că la coada lacului vorbisem la o pensiune pentru cazare. Aici îmi cade efectiv faţa.

Ca să ajungi la Lacul Leşu trebuie să mergi în jur de 30 de km pe un drum cu cratere (şi nu exagerez) pe care îl ratasem mai înainte. Oamenii ăia erau din zonă şi mi-au spus că mai bine mă duc a doua zi dimineaţă pentru că drumul e foarte prost şi trebuie mers foarte încet. Ora era în jur de 18-19 din câte îmi amintesc. Mi-au mai spus că sunt vreo 12 km până la Cascada Iadolina. Lucru care nu prea mă ajută momentan.

Sunăm din nou la pensiune ca să aflăm mai clar cât tre să merg pe drumul infect până ajung acolo. Nu mai ştiu exact ce mi-a zis dar am zis let’s give it a shot, să vedem cam cum e drumul.

După 500 de metri am zis că mai bine mă împuşc. Drumul este lat cât o maşină (lucru de care mă avertizaseră localnicii şi mi s-a spus să fiu atentă. Yeah right, like that’s gonna help!!!) craterele sunt pe toată lăţimea drumului, deci nu ai cum să le eviţi, ci doar să treci direct prin ele, ceea ce chiar nu am de gând să fac pentru următorii 30 de km, înaintând cu viteza luminii stinse.

Până aici! M-am săturat de drumurile infecte din România! Fac cale întoarsă şi renunţ la cascadele frumoase de pe Valea Iadului (crecă denumirea vine de la calitatea drumului). Acum principala noastră problemă este: unde dormim la noapte. Ieşim de pe drumul infect, trecem pe lângă căsuţe şi ne gândim să încercăm la hotelul Iadolina, de care ne spuseseră localnicii, sau la o pensiune care cică e “mai încolo”. Dar chiar după căsuţe văd un camping. Ne dăm seama că nu prea ai unde să faci duş, dar ne hotărâm să oprim aici. Zona este chiar frumoasă şi liniştită. Ca să nu mai zic că ne costă doar 20 de lei. Chilipir! Ne învârtim un pic până alegem un loc pentru cort, punem cortul pe lumină şi ne gândim să ne ducem la Hotelul Iadolina să ne destrăbălăm cu o masă pe cinste (având în vedere că nu mai mâncasem ceva cald de 2 zile). Zis şi făcut. Am mâncat ca termitele şi ciorbă, şi felul 2 şi papanaşi şi ne gudurăm nevoie mare că la ora 21 suntem în cort şi tragem un somn din ală zdravăn. Little did we know ce avea să urmeze. Aflăm că aici camera pe noapte ne-ar fi costat 200 de ron, adică de 10 ori mai mult ca la camping, aşa că nu pot decât să mă bucur şi să mergem la camping.


Cum ne pregăteam noi aşa frumos de culcare odată cu găinile, văd că vin 2 maşini noi. În scurt timp, visul nostru se spulberă. Sunt o gaşcă de … oameni de altă naţionalitate (nu vreau să mă acuze cineva de rasism împotriva minorităţilor), care, din tot campingul ală nenorocit, se hotărăsc să-şi pună corturile fix la capul nostru. Buuuun….fac nişte gălăgie, pun corturile, după care am impresia că pleacă, pentru că eu una cred că am adormit. Nu cred că dorm 2 ore, că ăştia se întorc cu chef de petrecere…aşa că se apucă să cânte….să vorbească tare ca la ei acasă, să vorbească românii de “bine” (nu ştiu o iotă de din limba lor, dar şi englezu’ crecă înţelege dacă zici “englez” că e vorba de ei). Dar probabil în prostia şi beţia lor, e cam greu să-ţi dai seama de subtilităţi de genul.

Astfel că, în loc de somnul mult visat, am avut parte de o gaşcă de beţivi, care nu cunosc noţiunea de bun simţ, mai ales că te afli totuşi într-un camping…. Dar explică-i tu asta „omului de altă naţionalitate” (cred că până acum v-aţi dat seama despre cine este vorba) …. care foloseşte România pe post de wc (asta ca să fiu drăguţă şi să nu folosesc cuvinte neortodoxe pe blog..). Le-a atras atenţia un “consătean” de-al lor la un moment dat, dar nu a avut chiar efectul scontat. Astfel că somnul nostru chiar a avut de suferit în noaptea asta…..

Ziua 1   Ziua 2   Ziua 3   Ziua 4   Ziua 5   Ziua 6   Ziua 7   Ziua 8   Ziua 9
Ziua 10   Ziua 11   Ziua 12   Zilele 13 & 14

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu făce gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj pe pagina de contact și te voi ajuta cu mare drag! :)

5 comentarii:

  1. dar ai spor la scris, nu gluma. Imi place sa citesc despre road trip-ul vostru si pentru ca recunosc unele locuri :). Dar trebuie sa recunosc ca noi nu am facut zona la fel de hard-core ca voi, ci numai obiectivele turistice aflate la drum, gen Pestera Ursilor.

  2. Ai dreptate hotelul Iadolina e scump , eu am stat la el cu ajutorul sindicatului societatii la care lucrez, care mi-a platit jumatate din pretul de cazare+masa !:-)

    Intr-adevar drumul de pe valea Iadului isi merita numele, daca n-ai vazut cascadele din zona intra pe canalul meu de pe YouTube si vezi filmuletele

    Gabi (ID YouTube:gabiavram55)

  3. Spre Groapa Ruginoasa cica sunt 800 de metri si traseul dureaza 20 minute… Pentru noi a durat 45 de minute dus si 30 de minute inapoi.

    Nu cred ca merita sa faci poze la Pestera Ursilor decat daca ai un aparat foto performant (DSLR). Noi am incercat cu “jucariile” noastre, insa de la 4-5 metri nu se vede prea bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *